P unctul nadir se atinge cândva între 4 și 6 dimineața și reprezintă nivelul cel mai scăzut de activitate al corpului uman în timpul ciclului biologic de 24 de ore. În acea perioadă, am simțit adesea că îmi pierd echilibrul și că mi se moleșește tot corpul. Erau senzații ciudate, fizice și mentale, parcă îmi fugea pământul de sub picioare, parcă îmi auzeam corpul‘țipând’ că vrea să se întindă la orizontală, dar eu nu puteam să mă opresc, pentru că aveam de cărat lăzi și saci, de cele mai multe ori cu un client pe urmele mele. Am auzit și simțit ce este nadirul pentru prima oară în viața mea în timpul turelor de noapte și a etnografiei nocturne.

Majoritatea proiectelor de cercetare etnografică sunt realizate în timpul zilei. Însă o astfel de abordare devine mai puțin potrivită pentru a înțelege societăți care funcționează fără întrerupere, 24 de ore, 7 zile. De ceva vreme, dar mai ales în timpul cercetării despre munca manuală nocturnă, o formă de muncă precară care asigură continuitatea capitalismului contemporan, am început să experimentez cu diferite metode pentru a realiza cercetare etnografică în timpul nopții.

Am pornit de la metoda etnografică cea mai obișnuită, observația participativă, însă i-am adăugat componente corporale, temporale și audio-vizuale. M-am angajat ca hamal în piața nocturnă londoneză New Spitalfields, cea mai mare piață de fructe și legume din Marea Britanie. Am muncit șase nopți pe săptămână timp de șapte luni, în ture de noapte care începeau la 10 seara și cu o durată între 9,5 și 16 ore. Apoi am lucrat încă două luni într-o cafenea, tot pe timp de noapte, observând piața din perspectiva celor care susțineau muncitorii manuali, social, cu un zâmbet la fel de obosit, și alimentar, dar mai mult cu băuturi energizante decât cu mâncare.

Când ești numai în tura de noapte, viața cotidiană este foarte diferită, pe ritmuri opuse unei societăți care funcționează ziua și doarme noaptea. Cât am lucrat în tura de noapte, ritmul nocturn mi-a impus să fiu alert și activ noaptea și să dorm ziua. Somnul nocturn de 7-8 ore a fost înlocuit cu unul diurn de 4-5 ore. M-am trezit seara, nu dimineața, și am lucrat noaptea. Mi s-au inversat orele mesei și diminuat apetitul pentru mâncare. Am început să iau prima masă în jurul miezului nopții, apoi, dacă ritmul foarte alert de muncă îmi permitea, luam o gustare pe la 2-3 dimineața. De multe ori mâncam din mers sau, mai bine zis, pe fugă, pentru că era aglomerat, compania pentru care lucram nu avea niciun spațiu unde să poată mânca hamalii și nici pauze clar definite temporal și respectate de management. După 1-2 ore de navetă înapoi acasă, apucam să mănânc în jurul orelor de prânz, nefiind sigur dacă era prânz sau micul dejun. Aveam liber doar sâmbătă noaptea și uneori dormeam până duminică după-amiaza, ceea ce era rar pentru mine înainte de a-mi schimba ritmul circadian. Am petrecut nopțile în ritmul frenetic impus de comercianții din piață, mergând în medie 8.2 km pe noapte în interiorul pieței, si am parcurs un total de 2,310 km în timpul anului de cercetare etnografică nocturnă în piața New Spitalfields, numai în ture de noapte. Am băut, ca toți ceilalți muncitori din piață, multe băuturi energizante. Am lucrat în jur de 63 de ore pe săptămână (77,4 ore departe de casă, incluzând timpul de deplasare, în medie de 2,4 ore pe fiecare călătorie dus-întors). În schimb, norma întreagă legală a unui muncitor necalificat este de maxim 40 de ore pe săptămână, de luni până vineri, în ture de 8 ore.

În cazul unui hamal, corpul său este principalul instrument pentru executarea muncii. În fiecare noapte, am ridicat și cărat cu corpul în jur de 500 kg de fructe și legume. În plus, am manipulat și împins un stivuitor manual încărcat cu paleți cu o cantitate de 1-2 tone de produse. Măsurătorile cu aplicația digitală Pacer Pedometer, înregistrările video și notele de teren indică faptul că am început să simt fizic și mental efectele acestor schimbări încă din prima lună de teren.

Includ aici trei viniete din jurnalul meu de teren, una despre prima tură de noapte, a doua despre ‘efectul lipsei’ (sociale) și a treia despre cea mai lungă tură de muncă în piața de noapte.

Vinieta №1

29 ianuarie 2015
Prima tură de noapte la New Spitalfields
Timp dormit în timpul zilei: 4.5 ore
Distanța parcursă în timpul nopții: 13Km
Durata turei de noapte: 9.5 ore || 01:00 – 10:30 am
Durata navetei: 1 oră și 50 de minute în fiecare direcție

Mă descurc bine în timpul turei de noapte, având în vedere că este prima pe care o fac. Cu toate acestea, după călătoria de întoarcere de la piață, simt cum mintea și corpul mi-au încetinit. Este 11:55, mă pregătesc să servesc micul dejun în jurul orei prânzului pentru lumea obișnuită, și mă gândesc doar cum să mănânc mai repede ca să mă întind în pat, să mă culc și să dorm. Totuși, sunt super fericit că am reușit să stau treaz în prima mea tură de noapte, și apoi să călătoresc spre casă, mai mult de o oră, fără să adorm pe autobuz sau în metrou.

Vinieta №2

29 februarie 2015
Prima tură de noapte la noua companie
Timp dormit în timpul zilei: 4.5 ore
Distanța parcursă în timpul nopții: 15 Km
Durata turei de noapte: 9.5 ore || 01:00 – 10:30 am
Durata navetei: 1 oră și 40 de minute în fiecare direcție

E duminică seara și mă pregătesc să plec de acasă pentru prima tură de noapte la noua companie. În camera de zi, colegii mei de apartament, un cuplu de italieni și un austriac, și o neozeelandeză, se pregătesc să servească cina. Prietena a venit din Franța să își viziteze prietenii din Londra, inclusiv pe mine. Apuc strâns ghidonul în timp ce le urez ‘poftă bună’.

De când am devenit muncitor pe tura de noapte, a trebuit să refuz în mod constant invitații de la colegii mei de apartament și prieteni londonezi pe care îi știam dinaintea acestei cercetări.

Scena din seara aceasta, la două luni de la începerea terenului, m-a făcut să simt mai acut ca niciodată izolarea și ‘efectul lipsei’ de socializare cu oamenii pe care îi știam dinainte să încep cercetarea.

Vinieta №3

29 aprilie 2015 | Treaz, lucrat dincolo de punctul nadir
Timp dormit în timpul zilei: 4 ore
Distanța parcursă în timpul nopții: 16Km
Durata turei de noapte: 11h || 11:00 seara – 09:00 dimineața
Durata navetei: 2h dus-întors

Majoritatea vânzărilor au loc până la 3 dimineața. Pe urmă, paleții sunt mutați de pe culoarul central în standul firmei, acoperindu-l aproape în întregime. Noi, hamalii, suntem deja obosiți. Aceasta este vremea nadirului, când oamenii sunt la nivelul cel mai scăzut de energie al ciclului lor circadian de 24 de ore. Cu toate acestea, în piață ora 3 dimineața are ritmul ei la fel de alert, supraveghetorii și managerii forțând muncitorii manuali să continue să lucreze. Comenzile rămase sunt procesate și marfa pregătită și trimisă clienților. Punctul nadir este complet ignorat. Orice dram de energie rămas în corpurile muncitorilor trebuie stors, în ceea ce-i privește pe angajatori.

Am căzut de câteva ori din picioare, pentru că genunchii mi s-au înmuiat și picioarele s-au îndoit împotriva voinței mele. Mi s-au închis ochii în timp ce stăteam și citeam cu voce tare comanda unui client, la care el m-a întrebat: ești bine? Însă, după câteva luni de muncă în tura de noapte, îmi venea mai ușor să suport și învățasem de la colegi câteva trucuri pentru a trece cu bine peste nadir. Dar toropeala aceea de neconfundat a nadirului apărea în fiecare dimineață, între orele 4 și 6. Am simțit adesea că îmi pierd echilibrul în intervalul acela. Îmi reveneam de abia când începea să se crape de zi.

Când am început să lucrez în tura de noapte în piață, cântăream 83,2 kg. După o lună, am ajuns la 79,4 Kg. Corpul meu s-a adaptat doar parțial. A fost ca un șoc fiziologic pentru sistemul meu. Nu doar că mi-am inversat comportamentul și obiceiurile zilnice, a fost și șocul pe care îl simțeam în corp, noapte de noapte. Îmi amintesc durerile pe care le resimțeam când îmi supraîncărcam corpul cu greutăți care pun presiune asupra articulațiilor, mușchilor și ligamentelor. Îmi văd și acum palmele și degetele umflate și julite din cauza apucării, răsucirii și ridicării pachetelor și lăzilor. Îmi simt și acum pielea uscată a mâinilor, decojită în jurul cuticulelor, pentru că manevram ambalajele fără mănuși. A purta mănuși în această cultură masculină ar fi fost un semn de slăbiciune, pe care am încercat să o ascund, în ciuda neplăcerilor continue. Durerile fizice le resimțeam și mental. Începuse să îmi fie frică de pauză, pentru că într-o pauză de 15-20 minute corpul se relaxa și refuza să se re-adapteze la ritmul alert de după pauză, refuza durerea. Reluarea muncii după pauză era de fiecare dată foarte dureroasă, și mai dureroasă decât dacă aș fi lucrat în continuu. La fel s-a întâmplat când am luat o pauză de o săptămână să fac un curs de conducător de motostivuitor. Pe de o parte, m-am mai odihnit, și a fost bine, pe de altă parte, după ce m-am întors la ritmul de hamal m-am simțit sfâșiat și zdrobit de cele 500 kg de lăzi cu legume și fructe pe care le căram de obicei într-o noapte.

Izolarea și alienarea socială au urmat șocului fiziologic. Am ajuns un fel de fantomă, prea obosit să mai răspund așteptărilor sociale sau să mai vreau să am o viață socială. Și am și dispărut din orizontul social al multora, pentru că trăiam pe un alt ritm decât al lor. Am trăit ceea ce Bourdieu numește ‘efectul lipsei’ resimțit de muncitorii din tura de noapte, din call centres din India care servesc clienții din SUA și pe care nu-i întâlnesc fizic niciodată. Am simțitabsența, cu aceeași magnitudine, a celor dragi și cunoștințelor cu care nu m-am putut întrevedea pe tot parcursul acelui an, deși trăiam în același fus orar. Unul dintre noii mei colegi de muncă, hamal în New Spitalfields ca și mine, mi-a spus: ‘oamenii nu sunt făcuți să muncească noaptea. Sunt făcuți să muncească în timpul zilei’.

Am resimțit din plin acest sentiment ciudat de izolare de oamenii pe care îi cunoșteam dinainte să-mi încep etnografia nocturnă. Când ei serveau cina, eu îmi pregăteam prânzul. Când ei ieșeau în oraș, eu mă duceam la muncă. Duminica, când ei făceau grătar în grădină, eu dormeam să îmi revin după o săptămână de muncă și să mă pregătesc fizic și mental pentru următoarea. Dacă mă duceam la vreo cină, trebuia să mă străduiesc să nu adorm în mijlocul unei conversații. Dacă vroiam să particip la vreun eveniment social sau cultural, eram mereu pe fugă. N-am auzit și văzut nimic din ce s-a întâmplat în Londra în anul în care am făcut cercetare etnografică pe timpul nopții.

Și am observat săptămână după săptămână cum duminică seara colegii mei, mai ales cei care aveau familii, se întorceau obosiți la muncă. Petreceau cu familia singura lor zi liberă, duminica. Dar prețul pe care îl plăteau era foarte mare, îl simțeau fizic în fiecare săptămână în corpurile epuizate. Un coleg mi-a spus că ‘munca de noapte îți mănâncă din viață, fără să știi, fără să îi trăiești, anii trec pe lângă tine.’

După un an petrecut în New Spitalfields, am înțeles în propriul meu corp cum precaritatea capătă o formă corporală. Contribuția mea la discuțiile de specialitate despre precaritatea condițiilor de muncă manuală constă în semnalarea aspectelor de condiție existențială a precarității. Astfel, încerc să articulez în scris experiențele corporale de durere și epuizare, alături de izolarea și alienarea socială, nu doar de societate, ci chiar de propriile familii, pe care acești muncitori nocturni le resimt noapte de noapte. Unii, mai ales muncitorii migranți, le resimt an după an, pentru că nu au capitalul cultural și social pentru a ieși din capcana turei de noapte.

Aceste experiențe sunt produse de sistemul capitalist contemporan, care manipulează cu bună știință ritmul circadian uman de 24 de ore și stoarce ultima picătură de energie din corpuri istovite în goana după acumulare de capital. Însă pentru societatea înconjurătoare, aceste experiențe rămân necunoscute. Chiar dacă muncitorii din tura de noapte sunt indispensabili într-o societate care își dorește să fie mereu trează și să consume fără încetare, ei rămân invizibili, în afara ochilor și minților oamenilor care își trăiesc viețile conform ritmurilor circadiene naturale.