„Când am aterizat pe tatami”. Masculinitate occidentală la Tokio

de RALUCA NAGY

Abstract

Textul are la bază o cercetare începută în 2012, avându-i ca subiecţi pe profesorii nativi de limba engleză de la Tokio; cercetarea face parte dintr-un proiect de anvergură care îşi propunea să investigheze „(re)producerea (i)mobilităţii”. Tineri vorbitori nativi de limbă engleză ajung să o predea la Tokio, unde nivelul de trai este relativ foarte bun, mai ales pentru o ţară „exotică”, la fel şi promisiunea atracţiilor de tot felul într-unul dintre cele mai dezirabilemegalopolisuri din lume. Spectrul mobilităţilor este colorat, de la sejururi scurte la rezidenţă permanentă, cu plecări şi (uneori) reveniri spectaculoase, de la tranziţii înspre alte profesii la adâncire într-o precaritate eternă. Dezechilibrul de gen este maxim, profesoarele de engleză fiind rare şi renunţând destul de rapid. Din această perspectivă putem vorbi despre o luptă de breaslă pentru o masculinitate heterosexuală occidentală respectabilă, pe care aceşti profesori de engleză care rămân în Japonia, indiferent de traiectoria lor, o cam pierd în favoarea imobilităţii şi izolării.

Podcast Sfertul Academic

Raluca Nagy

Autoare

Raluca Nagy este antropologă şi scriitoare, în prezent Lector asociat la Hokkaido University. După licența în economie la ASE Bucureşti, a obţinut doctoratul în ştiinţe sociale la Université libre de Bruxelles şi SNSPA. Ca antropolog, principalele ei domenii de interes sunt mobilitatea, serviciile de sănătate, percepția riscului seismic şi popularizarea ştiințifică, concentrându-se în prezent pe zona Asia-Pacific, cu precădere Japonia.

Cristina Barsony

Ilustratoare

Cristina Barsony lucrarează ca ilustrator freelancer specializându-se la Londra în ilustrare de carte. A realizat ilustrații pentru mai multe cărți pentru copii si nu doar. Este fascinată de stampele japoneze Ukiyo-e și degrădinile botanice de unde își găsește inspirația, dar și de interconectivitatea dintre lumea vegetală si cea umană. Cand nu desenează, lucrează miniaturi de porțelan sub formă de bijuterii. www.cristinabarsony.com

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

Tyrone

T yrone este un australian care acum are patruzeci de ani dar care, atunci când l-am cunoscut la Tokio în 2012, abia trecuse de treizeci. Tyrone nu este numele lui adevărat, dar m-a rugat ca atunci când îl pomenesc să folosesc acest pseudonim. Proaspăt profesor de liceu la el acasă, în 2005 s-a hotărât să încerce şi altceva. După o experienţă dificilă de trei luni în India, la începutul lui 2006 s-a alăturat unui prieten de-al lui care lucra la Nova, unul dintre cei mai mari provideri de ALTs (assistant language teachers) din Japonia.

Prin Nova a predat limba engleză timp de doi ani într-un orăşel din prefectura Mie. Erau vremuri bune, ca să-l citez pe Tyrone, „te opreau salariman-ii în tren să te roage să-i înveţi engleză pentru 5000 de yeni pe oră” (luând în calcul toate fluctuaţiile parităţii, să zicem că asta înseamnă aproximativ 50 de dolari americani pe oră).

Regizorul de film Takeshi Kitano făcând reclamă uneia dintre cele mai mari școli de limbi străine din Japonia (ECC Foreign Language Institute), fotografie de Eric F.

În 2007 vremurile nu mai erau atât de bune (se apropia criza), iar Nova a dat un faliment notoriu. Tyrone s-a descurcat cum a putut cu contracte freelance până a găsit un post stabil de profesor la o şcoală din Tokio. În primăvara lui 2012, când ne-am întâlnit prima oară, tocmai începuse al patrulea an (da, anul şcolar şi universitar începe în Japonia în aprilie) şi era hotărât ca acesta să fie şi ultimul. Ca mulţi dintre interlocutorii mei, Tyrone era obosit de deteriorarea generală a condiţiilor pentru ALTs.

Tyrone trecuse şi prin exodul colegilor lui după 3/11 (cutremurul, tsunami-ul şi catastrofa nucleară din Tōhoku) şi se simţea izolat. Deşi îi plăcea Japonia, vorbea deja fluent limba şi începuse, după şapte ani de locuit acolo, să se simtă acasă – era chiar membru al unui sindicat local – timpul în Japonia „îi expirase”. Nici măcar îmbunătăţirea statutului de rezident pe care Guvernul avea să o introducă în iulie 2012 nu-i creştea optimismul că lucrurile ar putea merge bine pentru el „pe termen lung”.

Context

Tot de la schimbarea politicilor de migraţie ale Guvernului japonez în vara lui 2012 pleacă şi cercetarea mea. Proiectul din care făcea parte la momentul respectiv a fost declanşat / cerut exact de această shimbare. Felia mea de proiect era focusată pe vorbitorii nativi de limbă engleză, grupaţi sub categoria umbrelă de English teachers.

Cam de la începuturile cercetărilor mele antropologice m-au preocupat indivizii mobili, înţelegând mobilitatea ca un continuum al deplasării de oameni şi bunuri, aşa cum este ea definită prin conceptul mobilities. În cercetările de teren până la cea de la Tokio văzusem această mobilitate (relativ recentă) mai mult prin lentiIa neoliberalismului ca explicaţie atotcuprinzătoare: nevoile pieţei globale şi disponibilitatea (nu i-aş spune alegerea) unor indivizi să se deplaseze; cerere şi ofertă, push and pull, şamd.

Doar că în primele luni la Tokio aveam sentimentul constant că, din amalgamul de explicaţii pentru care interlocutorii mei erau acolo, îmi scapă ceva esenţial. Cum spunea Claude Lévi-Strauss, „personaje care, cum se întâmplă adesea în viaţă, au motive profunde care ne scapă[1]” (2011:36). Până şi Tyrone expediase partea asta, ceva de genul eram tânăr şi neliniştit, am plecat în India, nu mi-a plăcut, am ajuns în Japonia. Nici în cazul lui, nici al majorităţii interlocutorilor mei, nu era vorba de motive lucrative majore (vorbim de mobilitate intra first world), sau de vreo pasiune devoratoare pentru Japoia.

„Nenumitul”

Am nimerit acest motiv „nenumit” („non-dit”, Favret-Saada 1981, 1990, 2009, 2012) ca orbul Brăila, prin tăcere generalăca răspuns la o întrebare. Un antropolog face practic un balet continuu între ce vede în jur, ce-i spun oamenii, ce nu îi spun, şi mai ales ce fac. Prin toamnă, când se numărau bojocii – la propriu, pentru că mai toţi străinii suferă de astenia de toamnă care vine după vara ultra-caldă şi arhi-umedă de la Tokio – m-am apucat să întreb lumea dacă se duce acasă de Crăciun. Reacţiile în lanţ au fost poker face şi linişte. Am insistat, că doar eram antropolog, cum era să tac naibii din gură: sau poate vin ai voştri în vizită (?!). Linişte. Elefantul pe care tocmai îl băgasem în cameră se uita la mine din cireş.

Factorii push and pull s-au făcut praf şi am luat-o de la zero, cu inadaptarea acasă ca act iniţial al mobilităţii. Din cauza tabuurilor sociale şi familiale, aşa ceva nu se discută; eventual o dai în preţul biletului de avion, sau păi uite, ai mei au deja o vârstă, n-ar rezista pe un zbor de doişpe ore, iar eu decât să dau banii pe biletul de avion până acasă mai bine mă duc în Bali; sau alte argumente perfect validabile atât raţional, cât şi emoţional. Foarte puţini interlocutori mi-au spus explicit că le era foarte bine aşa, ţineau legătura cu cei de acasă prin tehnologia modernă, iar asta era suficient.

De întors acasă, însă, nici pomeneală. Odată mobilitatea declanşată, „there was no way back” – sintagma care mi-a revenit iar şi iar de-a lungul acestor mai bine de opt ani de discuţii cu English teachers. La fel ca „you are cut to do this or you’re not”; sau, ca să-l citez pe Hans Lucht, un antropolog şi scriitor danez care lucrează pe tematici similare, „in every family there’s a person who goes away and never comes back” (2013), oaia neagră, alea.

Industria

Deci, pentru majoritatea interlocutorilor mei (americani, britanici, australieni, canadieni), Japonia fusese în primul rând o destinaţie foarte îndepărtată; în al doilea rând, cu calitatea vieţii ridicată; şi, în al treilea rând, un loc unde puteau accesa uşor o ocupaţie la îndemana oricărui vorbitor nativ de limbă engleză: predatul acesteia.

Mă mai întâlnisem cu acest „avantaj” pe care vorbitorii nativi de engleză îl au în această lume globaliza(n)tă în cercetări / studii de caz precedente, fie în turism, fie în jurul instituţiilor supra-statale cum ar fi UE su ONU. Există o literatură gigant despre neocolonialismul limbii engleze, dar în textul de faţă e important să reţinem că industria predatului de engleză îi transformă pe vorbitorii săi na(t)ivi în „migranţi dezirabili”.

Doar că taman această industrie care-i ridică îi şi coboară, ceva cu lucrătorii care nu deţin mijloacele de producţie, zicea un nene celebru undeva.

În primul rând, este vorba despre o piaţă şi mai volatilă ca altele, căci este total dependentă de un surplus financiar. La o adică, e primul lucru la care se poate renunţa. Evoluţia ei din ultimii 30 de ani e practic un roller-coaster. Începuse să boom-uie propriu-zis prin ’90 şi a mers cumva pe burtă până pe la jumătatea anilor 2000; apoi declinul economic constant, criza din 2008, panicile post-3/11 şi competiţia pieţelor similare din ţările învecinate (Coreea de Sud, Taiwan, China) au trasformat predatul limbii engleze în Japonia într-o ocupaţie precară. În vigneta despre Tyrone rămăseserăm exact la cum era el nemulţumit de această situaţie. Între timp, anunţarea Jocurilor Olimpice Tokyo 2020 a reanimat lucrurile în ultimii ani ai deceniului 2010; piaţa a fost re-infuzată de stimulări guvernamentale, dar a venit Covid, Jocurile s-au amânat, dacă nu chiar anulat, iar engleza, ca restul vieţii, s-a mutat online.

Apoi, felul în care această piaţă îşi face marketingul, cel puţin în Japonia, nu este cel mai fericit. Înainte măcar de a ajunge la vreun stereotip, profesorul de engleză este (de la oaia neagră la) ursul de circ. Din punctul de vedere al Guvernului japonez, această industrie înseamnă practic vânzarea unei imagini – cea a străinului ca epitomă a deschiderii spre global. Şi, pe cât posibil, a nativului (limbii engleze) pentru că:

  1. Prestigiu (dacă tot învăţăm engleza, o învăţăm cum se cade)
  2. Posibilitate (poate ar vrea, să zicem, şi Malaezia să înveţe engleză cu nativi, dar nu prea vor ei să lucreze pe salariile de acolo, aşa că se mulţumeşte şi cu, să zicem, filipinezi).

Dacă primeam o sută de yeni de câte ori un interlocutor mi-a povestit cum e scos la sfârşitul zilei să facă frumos cu mâna părinţilor ca aceştia să vadă că şcoala copilului lor are străinul de serviciu…

Şi în al treilea rând, şi poate cel mai important, chiar dacă English teachers sunt oficial skilled migrants, social sunt consideraţi cum nu se poate mai unskilled. Incapabili să se integreze şi dizlocaţi de la ei de acasă – din punctul de vedere al localnicilor fie pe motive push-pull, adică prospecte profesionale slabe pe termen lung cu calificările pe care le-au obţinut, fie în căutarea unei vieţi mai uşoare, ca să nu-i zicem uşuratice.

Stereotipuri

English teacher este un clişeu în sine, mai exact ceea ce japonezii sunt gata să aştepte de la un gaijin[2]. Cele două sunt aproape echivalente; ca să ne facem o idee, ocupaţia de English teacher este atât de uzuală pentru un (tânăr) străin alb încât, până şi în cele trei-patru romane despre Japonia din literatura română contemporană, personajul principal predă engleză (chiar dacă nu este neapărat vorbitor nativ sau bărbat). Este important să subliniem disproporţionalitatea de gen – de ce sunt atât de puţine fete / femei care fac / rămân în jobul ăsta am încercat să explic într-o carte. Aici este important să reţinem faptul că, fiind covârşitor de majoritar masculină, această îndeletnicire a jucat un rol crucial în „susţinerea mitologiilor masculine occidentaliste pentru japonezi” (Bailey 2007:601).

O literatură de specialitate vastă ne povesteşte despre atracţia pe care o au unele femei japoneze pentru Occident şi bărbaţi albi, iar implicit pentru limba engleză ca acces la ambele (Ma 1996, Kelsky 2001, Ichimoto 2004, Ono&Piper 2004, Bailey 2006, 2007, Piller&Takahashi 2006, Kubota 2011, Appleby 2012, etc.). Bărbatul occidental pare să fie combinaţia perfectă dintre atractivitate fizică şi diferenţa de un potenţial partener japonez patriarh, prin ceea ce Baldwin numeşte „gaijin pull power”:

„pe tărâmul love-hotel-urilor, bărbatul occidental pare să fie un accesoriu la mare preţ, majoritatea constatând că, în comparaţie cu tărâmurile natale, atenţia de la sexul opus se întâmplă remarcabil de uşor.” (Baldwin 2011:108)

Reciproca e valabilă prin atracţia pe care majoritatea acestor occidentali par să o aibă, la rândul lor, pentru eternul feminin asiatic în general şi cel japonez în particular: „E mereu vorba de cineva cu o afiliere puternică la femeile asiatice.” (Baldwin 2011:86)

Aceste discursuri, care nu sunt deloc noi, ci datează din vremurile imemoriale ale colonialismului, ba chiar dinainte, fac referire implicită la orientalism, cu potenţa lui Euro-masculină – un construct nu neapărat prezent în alte contexte de colonialism, cum ar fi, să zicem, Africa; evident că exploatare sexuală există şi acolo, dar nu neapărat concomitentă cu carisma sau potenţa bărbatului occidental. Reputaţia istorică de exploatare sexuală a femeilor din Asia a rămas cam neatinsă (Stoler 1995, Ling 1999, Kubota 2008), vorbeşte despre ea până şi celebrul scriitor David Mitchell:

„Ce caută el, de fapt? Probabil o fată. Pentru ce altceva ar veni străinii aici? Că doar nu ca să predea engleză…” (Mitchell 2014:52)

Să considerăm, deci, această întâlnire fortuită de factori economici, sociali şi, de ce nu, sexuali, de push and pull, literally. Eikawa– şcolile de (conversaţie în) engleză din Japonia au o majoritate de studente[3] şi atrag în principal tineri profesori albi ca pe un „key selling point” (Seargeant 2009:96; Piller&Takahashi 2006, Kubota 2011). A match made in Heaven.

„Expirarea”

Dincolo de stereotipuri mai mult sau mai puţin istorice, profesia de English teacher este de fapt una profund dispreţuită de japonezi şi adesea chiar de profesorii înşişi. Adică ce fel de skill e ăla că-ţi vorbeşti limba maternă? În plus, nu e nevoie nici măcar de o specializare pedagogică prealabilă, doar de o diplomă oarecare de licenţă (care, să zicem, include un minim de formare pedagogică). Lucrul acesta, mai mult decât stereotipurile, îi aruncă pe English teachers în găleata „white trash of Asia” (Farrer 2010:84) sau, în cazul specific al Japoniei, în cea de „dickhead gaijins”.

Mai puţin vizibilă este dificultatea de te detaşa de acest status quo. Deşi şansele sunt mari ca majoritatea profesorilor de engleză să nu se fi gândit pe termen mediu-lung atunci când s-au relocalizat în Japonia, această activitate atârnă ca o piatră de moară într-un CV. O spune foarte poetic tot David Mitchell, într-un citat pe care am să-l las în original, deşi e lung, tocmai ca să nu-i stric poezia:

“Try anyway. You’re twenty-five years old, Stringfellow. Teaching English in Japan is a section of track, not a destination. Two years away from the UK may qualify as ‘seeing the world’ but a three- or four-year hole on your CV smacks of reality avoidance. Think about those EFL lifers you meet here in the bars. Some have decent jobs in universities which isn’t such a bad gig, but most have a Robinson Crusoe-ness about them. There’s no return to the job markets and property ladders of Milwaukee, Coventry or Melbourne for them. Ever.” (Mitchell 2014:56)

Politicile de migraţie din Japonia nu simpatizează, nici ele, durata. Cel puţin până în 2019, Japonia căuta „talent extern” pentru maxim cinci ani, după care acesta era invitat frumos dar explicit să performeze în altă parte. Asta simţea, de fapt, şi Tyrone atunci când l-am întâlnit – ceea ce circulă prin literatura de specialitate sub numele de „impending expiration date” (Norum, Cosmobilities 2014) – flerul să ştii când să pleci.

Dincolo de restul motivelor, cam de-asta începuse Tyrone să aplice la job-uri în Coreea de Sud şi Taiwan, unde la momentul respectiv industria predatului de engleză era, sau cel puţin părea, mai dinamică (în câţiva ani avea să stagneze şi acolo, Chinadevenind the hot-spot). În decembrie 2012 a prins un contract bun la o şcoală din Taiwan. A plecat din Tokio deodată cu mine, la sfârşitul anului şcolar/academic, în februarie 2013.

Dar cu mulţi profesori de engleză lucrurile stau altfel.

Dezîncântarea

Există trei elemente, de obicei combinate, care te pot scoate din clişeul de English teacher sau dickhead gaijin:

  • limba: nu te mai dai după colţ, înveţi japoneză;
  • căsătoria: construirea unei masculinităţi heterosexuale occidentale respectabile se face prin mobilizarea distincţiei holtei – căsătorit;
  • cariera: fie te apuci de altceva, fie, dacă rămâi profesor de engleză, intri pe contract permanent, la o şcoală/universitate respectabilă.

Căsătoriile mixte au apărut în peisajul cercetării mele cam cum dispăruseră vizitele cu familia din ţara natală – pe tăcute. Adesea un pas natural în ceea ce în ştiinţele sociale numim life course, căsătoria e parte din construirea acestei masculinităţi occidentale acceptabile în geografia morală locală, în cazul celor care au rămas peste data expirării. De fapt, cele două merg mână în mână – căsătoria vine la pachet cu statutul de rezident permanent. Pentru că, aşa cum spuneam, este de obicei însoţită de un progres atât cu limba japoneză, cât şi cu cariera, căsătoria este teoretic asociată cu fidelitate, maturitate şi asimilarea în societatea japoneză.

Cu toate acestea, doar imaginea este oarecum îmbunătăţită în urma căsătoriei; indivizii înşişi se simt profund marginalizaţi şi „imobilizaţi”, sau blocaţi în i-mobilitate (un fel de opusul conceptului Danei Diminescu de settlement into mobility, 1998). Lucrurile devin şi mai triste la venirea pe lume a primului copil. Ceea ce veţi citi în continuare poate fi în parte o imagine universală a experienţei căsătoriei în orice cultură, dar particularităţile celei japoneze îi îngroaşă caligrafic tuşele. Din acea fascinaţie (o, acest cuvânt drag antropologilor, care mai şi vine de la fascinus – puterea divină a falusului şi masculinităţii) iniţială / match made in heaven între un bărbat occidental şi o femeie japoneză rămâne adesea doar partea neplăcută a oricărei vrăj(el)i – blestemul.

Căsătoria în Japonia s-a ferit de moda iubirii romantice, şi a rămas destul de bazată pe un parteneriat în scopul întemeierii unei familii şi creşterii copiilor (chiar şi în prezent un procent infim de copii se nasc în Japonia fără ca părinţii lor să fie căsătoriţi). Dar odată taţi, majoritatea interlocutorilor mei s-au trezit nişte intruşi, mai ales în primii trei ani ai copilului, în care acesta este nedezlipit de mamă, singura responsabilă:

Cu fiecare nopate eram împins tot mai departe de perechea mamă-copil, până am aterizat pe tatami[4] şi, într-un final, afară din cameră. Atunci am înţeles cine sunt. (M, 38 de ani)

Relaţia cu proprii copii nu se consolidează cu vârsta, dimpotrivă. Culmea, majoritatea nici măcar nu vorbesc bine engleză. Nici progresul tatălui cu limba japoneză nu ajută, nici măcar în relaţia cu familia prin alianţă sau vecinii. Alte practici culturale, cum ar fi okozukai – banii de buzunar săptămânali pe care îi primeşte soţul; soţiile japoneze sunt majoritar casnice, dar ele gestionează salariul soţului – pun la colţ mândria şi încrederea în sine ale masculinităţii occidentale.

Ştim de la început că întoarcerea în ţara de origine a tatălui nu este o opţiune reală pentru el; şi chiar dacă ar face nefăcutul, pentru mama japoneză şi copil/i, adaptarea ar fi oricum chinuitoare, dacă nu imposibilă. Deşi multe căsătorii mixte se încheie prin divorţ, majoritatea interlocutorilor mei nu-l iau în calcul pentru binele copiilor; iar aici, ca o exemplificare a tuşelor groase despre care vorbeam, voi aminti doar bullying-ul infernal de care au parte la şcoală copiii din familii descompuse, sau celebrul koseki – un fel de cazier/certificat familial în care se trece absolut tot. Un divorţ al părinţilor te poate afecta în viaţă inclusiv la obţinerea unui job, pentru că angajatorul îţi poate cere acest koseki. Consecinţele unui divorţ sunt, deci, dramatice pe termen foarte lung, uneori de generaţii.

Unii dintre profesorii de engleză pe care i-am întâlnit, deşi cu familii, au făcut alegera lui Tyrone şi au plecat, nu la ei acasă, ci în alte ţări, adesea tot din zona Asia-Pacific, dar unde normele sociale păreau mai îngăduitoare. Dar până şi în ţări vecine ca Taiwan sau Coreea de Sud, şocul cultual pentru soţie şi copii a fost prea mare, astfel că familia s-a întors în Japonia.

[1] Toate traducerile din text îmi aparţin.

[2] Apelativ peiorativ pentru străin.

[3] Deşi nu avem date concrete disponibile despre înscrieri în şcolile de tip eikaiwa, mai multe studii (de exemplu Piller&Takahashi 2006) confirmă că predomină studentele, lucru care se reflectă şi în marketingul pentru eikaiwa gakkô. Unele cercetări (de exemplu Kobayashi 2002, Ichimoto 2004) sugerează că acest pattern se propagă şi în instituţii terţe sau programe de studiu în străinătate.

[4] Tatami este o saltea folosită ca pardoseală în camerele tradiționale japoneze.

Bibliografie

Appleby, R., 2012, “Desire in Translation: White Masculinity and TESOL”, TESOL, Vol 47, Issue 1 [March 2013], pp. 122–147.

Bailey, K., 2006, “Marketing the eikaiwa wonderland: Ideology, akogare, and gender alterity in English conversation school advertising in Japan.”, Environment and Planning D: Society and Space, 24, 105–130. doi:10.1068/d418.

Bailey, K., 2007, “Akogare, ideology, and “Charisma Man” mythology: Reflections on ethnographic research in English language schools in Japan”, Gender, Place and Culture, 15, 585–608. doi:10.1080/09663690701562438.

Baldwin, S., 2011, For Fukui’s Sake: Two Years in Rural Japan, Baka Books.

Bauman, Z., 1999, In Search of Politics, Cambridge.

Beck, U., 1982, Risk Society, SAGE Publications.

Bianchi, R.V., 2000, “Migrant tourist-workers: exploring the ‘contact zones of post-industrial tourism’”, Current Issues in Tourism, 3:107-37.

Diminescu, D., 1998, Settelement in the Mobility : The Migration to France of Romanian Peasants from the Oaş Region. Social Usage of an Economic Handicap or Economic Usage of a Social Handicap?, Chicago : SSHA.

Favret-Saada, Jeanne, 1981, Corps pour corps: enquête sur la sorcellerie dans le bocage, Paris: Gallimard 1990, “Être affecté”, Gradhiva 8, pp. 3-10

                                    2009, Désorceler, Paris: L’Olivier

                                    2012, “Being affected”, HAU: Journal of Ethnographic Theory 2(1), pp. 435–45

Farrer, J. 2010, “A Foreign Adventure’s Paradise? Interracial Sexuality and Alien Sexual Capital in Reform Era Shanghai”, Sexualities, vol. 13, 69-95.

Ichimoto, T., 2004, ‘Ambivalent “Selves” in Transition: A Case Study of Japanese Women Studying in Australian Universities’, Journal of Intercultural Studies, vol. 25, no. 3, 247-269.

Kelsky, K., 2001, Women on the Verge: Japanese Women, Western Dreams, Duke University Press, Durham.

Kobayashi, Y. 2002, The Role of Gender in Foreign Language Learning Attitudes: Japanese Female Students’ Attitudes Towards English Learning’, Gender and Education, vol. 14, no. 2, 181-197.

Kubota, R., 2008, “A Critical Glance at Romance, Gender, and Language Teaching”, Essential Teacher, vol. 5, no. 3, 28-30.

Kubota, R., 2011, “Learning a Foreign Language and Leisure and Consumption: Enjoyment, Desire, and the Business of Eikaiwa”, International Journal of Bilingual Education and Bilingualism, vol. 14, no. 4, 473-488.

Ling, L. H. 1999, “Sex Machine: Global Hypermasculinity and Images of the Asian Moman in Modernity”, Positions, vol. 7, 277-306.

Lucht, T., 2013, joint discussion at the workshop “Fielding challenges, Challenging the field: The Methodologies of Mobility”, University of Oxford, September 2013.

Ma, K., 1996, The Modern Madame Butterfly: Fantasy and Reality in Japanese Cross-Cultural Relationships, Charles E. Tuttle, Rutland.

Mitchell, D., 2014, “Variations on a theme by Mister Donut”, Granta: Japan, spring 2014:52.

Nagy, R., 2015, “The (Im)Mobility of Teaching English in Tokyo”, paper presented at the INTEGRIM Workshop Migrant Labour Market Integration, University of Sussex, June, Brighton, UK.

Nagy, R., 2015, “English Teaching as Lifestyle Migration or Precariat?”, paper presented at the International Workshop Japan’s New Immigrants: Capturing The Changing Ethno-Scape In A Globalizing Society, Waseda University, February, Tokyo, Japan.

Nagy, R., 2014, “The (Im)Mobility of Teaching English in Tokyo”, paper presented at the 10th Anniversary Cosmobilities Conference, November, Copenhagen, Denmark.

Ono, H. & Piper, N., 2004, “Japanese Women Studying Abroad, the Case of the United States”, Women’s Studies International Forum, vol. 27, 101-118.

Piller, I. & Takahashi, K., 2006, “A Passion for English: Desire and the Language Market”, in Bilingual Minds: Emotional Experience, Expression and Representation, (ed.) A. Pavlenko, Multilingual Matters, Clevedon, 59-83.

Sassen, S., Morita, Kiriro, 1994, “The new illegal immigration in Japan 1980-1992”, in The international migration review (New York: Center for Migration Studies), volume 28, number 1, pp. 153-163.

Seargeant, P. 2009, The Idea of English in Japan: Ideology and the Evolution of a Global Language, Multilingual Matters, Boston.

Stanley, F., 2012, A Critical Ethnography of ‘Westerners’ Teaching English in China: Shanghaied in Shanghai, Routledge [Critical Studies in Asian Education]

Stoler, A.L., 1995, Race and the Education of Desire: Foucault’s History of Sexuality and the Colonial Order of Things, Duke University Press, Durham.

[1] Toate traducerile din text îmi aparţin.

[2] Apelativ peiorativ pentru strain.

[3] Deşi nu avem date concrete disponibile despre înscrieri în şcolile de tip eikaiwa, mai multe studii (de exemplu Piller&Takahashi 2006) confirmă că predomină studentele, lucru care se reflectă şi în marketingul pentru eikaiwa gakkô. Unele cercetări (de exemplu Kobayashi 2002, Ichimoto 2004) sugerează că acest pattern se propagă şi în instituţii terţe sau programe de studiu în străinătate.

[4] Tatami este o saltea folosită ca pardoseală în camerele tradiționale japoneze.