Lupta pentru pământ și plasticitatea tradiției în Ghana

de RALUCA PERNEȘ

Abstract

Ghana are un regim legal plural – recunoaște atât legile statului și instituțiilor statului, cât și legile cutumiare, tradiționale. Drepturile de proprietate și de folosire a pământului sunt și au fost, încă de la momentul căpătării independenței statului ghanez, reglementate doar de legile tradiționale. Cercetarea mea etnografică m-a purtat timp de mai bine de un an printre viețile și poveștile localnicilor unei zone rurale din apropierea a două mari orașe ghaneze. Instituțiile internaționale precum Banca Mondială consideră că promovarea legilor tradiționale poate fi calea cea mai bună înspre distribuirea cât mai echitabilă și sustenabilă a resurselor locale. La fața locului, însă, am fost martora luptelor intense, întinse deseori pe ani și ani de zile, ale localnicilor care trebuie să își apere accesul la terenurile rezidențiale și agricole de liderii locali tradiționali și de familiile lor extinse, dar mai cu seamă de antreprenori rapace, care dispun de resursele financiare și de cunoștințele trebuincioase pentru a recruta lideri locali și avocați și a proceda la reinventarea repetată a „legilor tradiționale” pentru ca acestea să fie în concordanță cu interesele lor. Dacă aranjamentele legale și contextul cultural pot să pară exotice ochiului european, procesele de adâncire a inegalităților sociale, inadecvarea normelor instituțiilor transnaționale în multe dintre contextele locale (în ciuda bunelor intenții ale acestor instituții) și efectele comodificării pământului au devenit experiențe cvasi-universale.

Podcast Sfertul Academic

Raluca Perneș

Autoare

Raluca Perneș este antropolog, sociolog și UX researcher. A studiat la Universitatea Babeș-Bolyai, Central European University și University College London. În 2009-2010 a făcut cercetare etnografică în Ghana. Interesele ei de cercetare sunt centrate în jurul temelor de inegalitate socială, stat, cetățenie și pluralism legal.

Loreta Isac-Cojocaru

Ilustratoare

Loreta Isac- Cojocaru artist, ilustrator si animator se consideră un explorator când desenează poveștile pe care le descoperă sau le documenteza cu diverse ocazii. https://www.instagram.com/loreta_isac/

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

G hana, la fel ca multe alte țări foste colonii, are un regim legal plural – statul are propriile sale legi, dar recunoaște și legile cutumiare, tradiționale. Când vine vorba de căsătorie, de pildă, legile statului permit unui bărbat să se căsătorească cu o singură femeie, în vreme ce legile tradiționale permit bărbaților musulmani să aibă până la patru soții, iar pentru cei ce nu sunt musulmani nu reglementează un număr maxim. Astfel, în practică, cei ce optează pentru monogamie pot încheia o căsătorie fie prin instituțiile statului, fie printr-o ceremonie tradițională. Bărbații care aleg poligamia pot să încheie doar căsătorii tradiționale sau se pot căsători cu una dintre soții prin instituțiile statului și cu celelalte prin ceremonii tradiționale. Drepturile soțiilor și copiilor sunt identice, indiferent de modul în care a fost încheiată căsătoria.

Alte domenii sunt reglementate doar de unul dintre cele două tipuri de legi. Drepturile de proprietate și de folosire a pământului sunt și au fost, încă de la momentul câștigării independenței statului ghanez față de Marea Britanie (și de fapt și în perioada colonială), reglementate exclusiv de legile tradiționale. Situațiile ce nu pot fi rezolvate cu ajutorul acestora – de pildă în caz de conflict de interese – se judecă în tribunalele de stat. Spre deosebire de legile statului, legile tradiționale nu sunt aceleași pe tot cuprinsul țării, ci pot să difere de la un grup etnic (trib) la altul și chiar de la o localitate la alta.

Instituțiile internaționale precum Banca Mondială – cu care Ghana trebuie în mod necesar să colaboreze pentru a accesa fonduri – cer promovarea legilor tradiționale, percepute drept calea cea mai bună înspre distribuirea cât mai echitabilă și sustenabilă a resurselor locale. Principiile comune ale acestor legi tradiționale spun că pământul aparține comunităților, nu indivizilor, și mai precis clanurilor urmașe celui care s-a așezat pentru prima dată într-un anumit loc și a întemeiat o așezare – un fel de descălecător. Aceste comunități au forme și denumiri diferite în funcție de zonă: pot fi stools (scaune) sau skins (piei) – ambele simboluri ale unei structuri de șefie –, clanuri sau familii (extinse). În fiecare așezare, liderul tradițional, de obicei un chief (șef), are datoria de a gestiona pământul în numele comunității pe care o reprezintă, ceea ce include alocarea de terenuri celor din clan, în funcție de nevoi, sau celor din afara comunității, acolo unde este posibil, în condiții ce servesc interesului comunității. Toate drepturile alocate sunt de uzufruct, care pentru cei „străini” de localitate sunt cedate pe o perioadă de timp determinată. Dreptul de proprietate ultim, inalienabil, rămâne comunității.

Cercetarea mea etnografică m-a purtat timp de mai bine de un an printre viețile și poveștile localnicilor unei zone rurale din apropierea a două mari orașe ghaneze, Accra și Tema. Am vrut să aflu cum funcționează legile tradiționale într-o zonă periurbană, în care competiția pentru terenuri, mai ales cu destinație rezidențială, este acerbă, iar presupunerea legilor tradiționale conform căreia într-o așezare locuiesc majoritar urmașii descălecătorului nu se mai aplică.

În unele contexte, preeminența legii tradiționale evocă imaginea colaborării armonioase în interiorul unor comunități care știu din experiență și intuiție cum să folosească sustenabil resursele naturale și pentru care interesele comunității și cele personale au aceeași însemnătate.  La fața locului, însă, în Ghana, am fost martoră luptelor intense, întinse deseori pe ani și ani de zile, ale localnicilor pentru menținerea, obținerea sau recăpătarea accesului pierdut la terenuri rezidențiale și agricole. În paralel, luptele pentru pământ se poartă între liderii tradiționali, precum și între lideri tradiționali și cei ce le contestă autoritatea. În acest proces sunt recrutați avocații și tribunalele de stat, care au liste de cazuri de rezolvat ce se întind pe ani de zile.

Intervievați, chiefii, mai cu seamă cei din zonele cu competiție mare pentru teren, mi-au prezentat o poveste completă și coerentă despre drepturile la pământ și fundamentele lor în localitatea lor. Fiecare sat are propria sa istorie orală, trecută din generație în generație de la un chief la altul și certificată de generațiile succesive de bătrâni ai satului, care au rolul de consilieri ai chiefilor. Această istorie vorbește despre cel ce a fondat așezarea, despre clanul lui, despre granițele naturale sau marcate cu pietre de temelie ale teritoriului său, despre fiecare dintre chiefii care i-a urmat într-o succesiune neîntreruptă până la liderul tradițional actual. Relatarea este fără cusur și recitată aproape ritualic, căci chiefii au exercițiul intervievării pe această temă din declarațiile de la tribunal, disputele cu alți chiefi și discuțiile cu reprezentanții instituțiilor statului – stat care, deocamdată fără succes, încearcă să formalizeze drepturile la terenuri. Mai mult, chiefii prezintă drept dovadă suplimentară singurul tip de documente scrise care există despre aceste istorii orale – transcrierile interviurilor pe această temă făcute de ofițerii coloniali britanici în ultimii ani înainte de independența căpătată în 1957.

Dar pentru cel care zăbovește mai îndelung, încep să apară lacunele și inconsistențele. În satul în care am locuit, Dawhenya, istoria orală de peste trei secole enumeră pe lista completă a chiefilor doar cinci nume. Interviurile din vremurile coloniale, ce pot fi găsite la arhive sau în mapele grele pe care chiefii le poartă cu ei la tribunale, ridică îndoieli în ce privește înțelesul noțiunii de întemeietor, iar în unele martorii sunt influențați prin formularea întrebărilor. Satul, al căror clanuri pot revendica drepturi de proprietate în virtutea faptului că acesta este un ancestral town (localitate/vatră strămoșească) nu are cimitir și își îngroapă morții în satul centru de comună, deși conform tradiției morții sunt îngropați doar în propriul lor ancestral town. Relatările despre cum sunt încheiate contractele și cum sunt folosite pământurile sunt confirmate doar parțial de realitatea de pe teren. Aceste istorii ale așezărilor sunt doar unul dintre instrumentele mobilizate de diferiții agenți în lupta pentru drepturile la pământ care, la fel ca și celelalte, este parțial, fragmentat, editat prin lentila anumitor interese și cu o valoare negociabilă într-un context în care toate celelalte instrumente sunt similare.

Pentru a înțelege cum sunt construite și cum funcționează aceste instrumente, cum s-a ajuns la această configurație și ce impact au toate acestea asupra oamenilor locului, am locuit vreme de 13 luni în Dawhenya și m-am întors de mai multe ori în anii următori pentru șederi mai scurte. I-am bătut la cap cu întrebări aproape în fiecare seară pe Auntie Janet și Uncle Kwame, gazdele mele de pe teren. Am vorbit cu chiefi din toată zona și am analizat legile, documentele de arhivă și articolele din ziare referitoare la regiunea respectivă. Am intervievat topografi, ingineri, investitori imobiliari, funcționari, profesori și administratori universitari. Am mers la slujbe la multe dintre cele 18 biserici din satul meu. Am ocupat un scaun la coaforul din sat, unde femeile petreceau câte două-trei ore cu chef de vorbă. Am mers rând pe rând la terenurile agricole din zonă, vorbind cu cei ce le lucrează. Am participat la ședințele unei asociații informale de locatari. Mi-am petrecut numeroase zile de sâmbătă la înmormântări, ceremonii sociale importante care se întind pe câte o jumătate de zi. Am mers la ceremoniile și festivalurile unde putea fi luat pulsul relațiilor dintre chiefi. Am băut multe sticle de Fanta excesiv de dulce la umbra unui arbore neem, așezată pe un taburet de lemn, în curtea casei chiefului Nene Darpoh III, unde acesta aștepta ca localnicii să vină la el cu tot felul de doleanțe. Am petrecut multe ore prin alte curți, alături de femei care spălau haine, îmbăiau copii în ligheane sau găteau. Iar după câteva luni de adunat detalii disparate în caiete, timp în care viața de zi de zi a devenit și ea mai puțin șocant de diferită, am reînceput să capăt perspectivă.

Acest sat periurban este departe de idilica comunitate-clan. Parte din terenurile satului sunt ocupate de complexe rezidențiale construite de dezvoltatori imobiliari, unde casele familiale se vând cu prețuri în jur de 200.000 de dolari. În vecinătatea lor este un cartier nou construit, unde, pentru localnici, răspunsul la întrebarea „al cui e pământul?” e important pentru a căpăta acces la fonduri pentru infrastructură, pentru a fi alocați unui furnizor public de apă curentă, pentru a avea acces la serviciile poliției. În marginea opusă a satului, pe o latură a șoselei se întinde campusul unei universități private, ai cărei studenți au schimbat dinamica economică a locului cu nevoile lor de cazare și de alte servicii. Pe partea opusă a șoselei, terenurile contestate sunt cultivate cu legume de agricultori fără nici un drept formal aflați într-o poziție extrem de precară – îndată ce există o decizie judecătorească privind acele pământuri, ei vor trebui să plece, putând spera cel mult la o negociere cu noul proprietar până la recoltă. Mai aproape de vechea vatră a satului, singurele terenuri cu acces ușor la irigație au fost rechiziționate în scop public de către stat în anii 1960, fiind folosite pentru cea mai mare parte din timp, cu dificultăți, pentru cultivarea orezului. Odată ce statul s-a retras, terenurile au rămas formal în proprietatea sa, dar o parte sunt ocupate informal de agricultori ce continuă să cultive orez cu resurse proprii. Ei plătesc o formă de arendă nu statului, ci fermierilor subcontractați de stat ce cultivaseră în zona respectivă înaintea lor, care consideră că au drepturi morale asupra parcelelor în cauză. Drepturile la pământ sunt ele însele parțiale, în continuă schimbare, stratificate, doar uneori formalizate.

În ultimele aproximativ două decenii, în orice moment dat o proporție semnificativă din pământurile satului sunt contestate în una sau mai multe logici: e contestat faptul că chieful este un chief cu drept de alocare a terenului; e contestată istoria unuia sau a mai multora dintre cele patru clanuri cu drepturi la pământ din sat; e contestat dreptul ca reprezentanți legitimi ai chiefului al unor membri ai familiei sale extinse; e contestat modul în care comunitatea are de câștigat din tranzacțiile cu terenuri; sunt contestate drepturile de uzufruct asupra unor parcele, deseori rezidențiale, care au fost „vândute” de două sau mai multe ori, uneori de aceeași persoană, alteori de persoane diferite pozând în reprezentanți ai chiefilor; sunt contestate granițele parcelelor, dat fiind că în hărțile mai vechi măsurătorile incorecte au făcut ca diverse parcele să se suprapună. Probabil cel mai disruptiv, este contestat ce anume este și cum se aplică legea tradițională în acest sat. Astfel, antreprenori motivați, cu resurse financiare masive și acces la avocați pricepuți – lăsând deoparte riscul mituirii martorilor sau a funcționarilor statului – au reușit să obțină de două ori în ultimii ani decizii ale tribunalului care schimbă ce se consideră a fi „legea tradițională” în această localitate. Ocazional, revendicările terenurilor se fac cu violență, cu land guards (paznici ai terenurilor) profesioniști, iar în câteva ocazii în această perioadă tumultuoasă mi-au fost relatate incidente de „negocieri” făcute sub amenințarea armelor de foc.

Ceea ce lipsește este, deci, siguranța drepturilor la pământ. Acest lucru are un impact dramatic asupra vieții tuturor localnicilor vechi și noi, înstăriți și precari, chiar și în contextul oarecum privilegiat al satului Dawhenya, care a avut parte de un chief considerat de cei mai mulți ca fiind în general onest și care, deși a profitat de creșterea valorii pământului, nu a încercat să acapareze el însuși toate câștigurile rezultate din această schimbare de situație, cum s-a întâmplat în alte locuri.

Discuțiile și strategizarea pe această temă sunt o preocupare constantă a tuturor localnicilor, direct și tangențial, iar incertitudinea radicală pare de netolerat pentru cineva din exterior. Desigur, cei cu o poziție economică mai robustă au mecanisme de a reduce această incertitudine – cineva care își construiește o casă pe o parcelă de pe un teren care devine contestat alege, dacă își permite, să se „asigure” „cumpărând” terenul și de la potențialul viitor proprietar al drepturilor de alocare, după ce cumpărase deja uzufructul de la cel dintâi. Dar în contextul actual, nu există nicio garanție că procesul nu se va repeta din nou, și din nou, și din nou… Cei lipsiți de resurse ajung să trăiască și să muncească în nișele rămase temporar descoperite în acest puzzle în continuă rearanjare. „Imigranții” săraci, care nu pot revendica drepturi nici în logica cetățeniei locale, ce alocă pământ doar celor din clanul propriu și nici în logica pieței libere sunt împinși din ce în ce mai mult înspre margini. Ei pierd accesul la terenuri rezidențiale, devin incapabili să plătească chiriile în creștere, pot folosi doar informal terenurile agricole. În termeni relativi devin tot mai săraci în acest spațiu în curs de gentrificare brutală. Cei ce rezistă, cel puțin temporar, o pot face doar ca furnizori prost plătiți de servicii ai celor mai înstăriți – ajutoare domestice, paznici, ajutoare ale șoferilor de microbuze, spălătorese, bucătărese, angajați ai saloanelor de frizerie și coafură sau muncitori agricoli zilieri.

Deși bine intenționate, organizațiile ce promovează legile tradiționale ca garantori ai echității nu au anticipat măsura în care tradițiile vor fi instrumentalizate și reinventate, deseori prin decizii ale instituțiilor statului, pentru a servi intereselor celor cu bani. Ca rezultat final, mecanismul de acaparare a terenurilor valoroase de către antreprenorii puternici și marginalizarea și precarizarea progresivă a celor fără resurse este același ca în celelalte părți ale lumii, chiar dacă specificul aranjamentelor practice poate să deghizeze inițial acest lucru.