Cine crede în Știință?

 

Isabelle Stengers este un filozof al științei din Belgia. În cartea ei, Este posibilă o altă știință,(Stengers 2018) critică oamenii de știință care, folosindu-se de autoritatea unei Științe cu ș mare, denunță publicul care pune întrebări sau chiar pune la îndoială faptele acestei Științe. Stengers explică că într-o lume în care știința este din ce în ce mai influențată de industrie și politică, de cine plătește pentru experimente, mulți oameni de știință încearcă să mențină o fațadă autoritară a științei față de care publicul nu are voie și nu are capacitatea de a pune întrebări. Perpetuează o imagine a Științei ca singura capabilă să pună întrebările relevante, și să aibă răspunsuri despre realitatea în care trăim. Acest lucru însă nu face altceva decât să îi împingă pe mulți spre teorii la fel de autoritare, dar împotriva acestei Științe cu Ș mare, un fel de Anti-Știință cu litere mari. Și mai mult, în cartea Negustori de îndoială, istoricii științei Naomi Oreskes și Erik Conway (2011) arată cum în cazul efectelor negative ale fumatului de țigări, insecticidului DDT, ploilor acide și încălzirii globale, o mână de oameni de știință plătiți de mari industrii au pus la îndoială existența acestor efecte negative, folosindu-se exact de această imagine autoritară a științei. Dacă Știința are o autoritate asupra adevărului, adică ce este real și ce nu este real, atunci dacă nu există consens în Știință, publicul nu poate avea o viziune asupra realității, au susținut ei. Deci dacă nu există consens în Știință despre efectele negative ale fumatului de țigări, DDT, ploilor acide și încălzirii globale, atunci nu putem, ca public, să ne punem întrebări relevante pentru a decide ce este și ce nu este real, iar industria poate să producă și să promoveze produsele ei fără limite.

Desigur, oricât de mult ar încerca adepții Științei sau Anti-Științei să convingă publicul că acesta nu are tehnicile, inteligența sau discernământul necesar pentru a pune întrebări relevante despre realitate, publicul tot o să-și pună întrebări. Stengers se folosește de exemplul organismelor modificate genetic (OMG-uri) pentru a explica cum funcționează această dinamică în practică. OMG-urile, în ciuda faptului că sunt sprijinite de oamenii de știință, au fost întâmpinate cu reticență de public. Oamenii de știință au încercat să dea vina pe interese politice și economice care influențează opinia publică împotriva OMG-urilor. Această polemică s-a desfășurat foarte similar și în România. Un articol din 2016 din Adevărul, intitulat Cât de justificată e teama de organismele modificate genetic, (Serb 2016) scrie: „În spatele acestui război stau mai degrabă interese economice şi politice, atrag atenţia oamenii de ştiinţă care încearcă să-şi facă auzită vocea argumentând că, cel puţin până acum, studiile nu au arătat vreun risc pentru sănătatea umană în urma consumului de organisme modificate genetic.” Stengers susține însă că publicul a pus întrebări despre OMG-uri care au fost foarte relevante în situații precise în afara laboratoarelor biologilor, lucrând în spații bine monitorizate. Cultivarea OMG-urilor pe mii de hectare a dat naștere la îngrijorări despre transfer genetic, insecte rezistente la pesticide, reducerea biodiversității sau folosirea intensă a pesticidelor și fertilizatorilor. Ingineri agronomi, biologi de teren și specialiști în genetica populațiilor, care până atunci au fost excluși din comisiile despre OMG-uri, au fost incluși în discuție din cauza acestor îngrijorări venite din public. Stengers însă își exprimă dezamăgirea față de acești specialiști care nu au recunoscut clar și cu voce tare că sunt îndatorați publicului care în primul rând a făcut efortul să pună aceste întrebări.

Să vedem un alt exemplu, însă de data acesta povestit de un om de știință din România. Nu demult am participat la un eveniment despre importanța polenizatorilor, atât pentru biodiversitate, cât și pentru supraviețuirea noastră. Profesorul, specialist în studierea moliilor și fluturilor, care ne oferea un tur ghidat într-o pajiște semi-naturală, ne-a povestit cum au realizat biologii din Germania că biomasa insectelor zburătoare din țara lor a scăzut cu 75%. O descoperire alarmantă a cărei probabilă cauză principală este agricultura pe scară largă, folosirea pesticidelor și a fertilizatorilor, și lucrarea pământului intensiv în fiecare an. (“Insect and Bird Populations Declining Dramatically in Germany” 2017; Brueck 2017) Reprezentanții agriculturii pe scară largă au subestimat această cifră mult prea ușor. Însă ce s-a întâmplat? Oamenii au realizat că în urmă cu mai mulți ani, când se duceau la drum lung cu mașina, trebuiau să-și șteargă parbrizul de insecte tot timpul. În ultima vreme însă, acest lucru nu se mai întâmpla și abia mai foloseau un flacon sau două de lichid de parbriz pe an. Această descoperire a publicului a pus din nou pe ordinea de zi întrebările despre motivele și consecințele dispariției poleinizatorilor, dând un elan biologilor de teren.

Stengers explică că știința are nevoie de un public inteligent, cunoscător și interesat de cunoașterea care este produsă de știință. Interesul publicului este diferit de interesul oamenilor de știință, iar acest lucru este foarte important și de apreciat, susține ea. Publicul are capacitatea de a acorda atenție întrebărilor și posibilităților care nu au fost luate în considerare la producerea cunoașterii științifice. Fiind „un agent de rezistență” împotriva unei cunoașteri științifice care pretinde că are autoritate generală, publicul de fapt participă la crearea unei „cunoașteri situate,” (vezi Haraway 1988, 575–99) adică a unei cunoașteri care este practică și utilizabilă și se schimbă de la un loc la altul, în timp și spațiu. Mai mult, dacă oamenii de știință vor să păstreze o oarecare autonomie, să „salveze cercetarea,” trebuie să aibă curajul de a face public modul în care industria are un impact asupra acestor cercetări. Au nevoie de un public care să îi sprijine, ca în exemplul polenizatorilor, iar pentru aceasta oamenii de știință trebuie să devină capabili să audă și să ia în serios acele întrebări și obiecții pe care astăzi le resping prea des ca fiind opinii care „nu înțeleg știința”. Pare mult mai riscant să arăți cum funcționează producerea cunoașterii științifice decât să deplângi publicul care nu mai are încredere în Știință și să îl etichetezi cu cuvinte neplăcute, însă, acesta este un mod mai eficient și mai sigur de a crea cunoștințe practice, relevante pentru lume, și de a nu lăsa producerea științei să fie acaparată de „negustori de îndoială”. Dacă transparența aceasta, din experiența mea, funcționează destul de bine în rândul biologilor de teren din România, alte domenii de studiu au multe de schimbat.

Unde este știința?

Ca public este în ordine și esențial să punem întrebări, să dăm voce îngrijorărilor și preocupărilor noastre relevante pentru viața și lumea în care trăim. Dacă suntem întâmpinați cu acuzații împotriva credinței noastre în Știință sau capacității noastre intelectuale, aceasta este doar  reacția celor care se văd protectori ai acestei Științe, crezând că dacă publicul află cum funcționează știința, vor pierde puțina autonomie pe care o mai au. Stengers și Latour (2004)însă susțin că dimpotrivă, știința trebuie să-și cultive un public inteligent, interesat și cunoscător, prin expunerea funcționării sale. Asta ar ajuta oamenii de știință în a avea acces la întrebări noi pentru a crea soluții mai bune pentru oameni și mai relevante pentru realitatea din afara laboratoarelor. Iar acest public are potențialul de a cerne practicile bune ale științei de cele influențate. Dar cum putem deveni un public care are o oarecare înțelegere a științei, a modului în care este ea produsă? John Law, sociolog al științei și tehnologiei și Annemarie Mol, filozof și antropolog, își încep un articol explicând aproape surprinși că „în trecut, unul dintre cele mai remarcabile caracteristici atribuite faptelor științifice a fost universalitatea lor.” (Mol and Law 2001, 609) Dacă odată, undeva un fapt științific a fost stabilit, se presupunea că este valabil peste tot, fără costuri în plus, fără efort. Acest universalism al faptelor bine stabilite, explică ei, depindea de faptul că nu se puneau întrebări de genul unde. Primul lucru, așadar, pentru a contracara o viziune de Știință cu ș mare este să ne întrebăm unde s-a produs acest fapt științific și cum a ajuns de la acel loc în altul?

Annemarie Mol prezintă ideea obiectelor multiple în cartea ei Trupul Multiplu: ontologie în practica medicală (Mol 2002),  folosind conceptul de ”enactment” – termen care, în limba engleză este folosit în teatru sau în legiferare și s-ar traduce, aproximativ, prin ”a pune în practică” sau ”a pune în scenă”. Preiau aici și folosesc mai departe ideea de ”punere în scenă” în legătură cu obiectele, pentru a semnala această natură a obiectelor de a fi parte a unui proces constant de creare și de performare. Obiectele „puse în scenă” sunt performate  în timp și spațiu prin practică, adică prin ceea ce fac oamenii (și alte viețuitoare), cu anumite instrumente. Dar pentru că practicile sunt diferite în timp și spațiu, chiar dacă ele vizează obiectul cu același nume, obiectele „puse în scenă” o să fie diferite, în același timp fiind conectate împreună. Dacă pare complicat de înțeles în teorie, în practică este foarte ușor de văzut. Să luăm exemplul păpădiei.[i] Dacă ea crește în grădina ta de roșii sau castraveți și tu o scoți de acolo, ea este o buruiană. Dacă cineva le colectează în cantități mari ca apoi să le vândă la o firmă care le usucă și face ceai din ele, atunci este o sursă de venit. Într-un laborator de chimie, prin extracții și cu ajutorul a tot felul de instrumente ea devine o colecție de molecule. Dacă o colectează o persoană înclinată spre spiritualitate care vorbește cu ea și îi cere permisiunea pentru colectare, atunci este o entitate cu conștiință. Poate să fie mâncare într-o salată sau remediu pentru hepatită. Păpădia este multiplă, ar zice Annemarie Mol. Nu e vorba doar că este văzută diferit de oameni în diferite locuri, ci păpădia se întrepătrunde în diferite practici. Aceste păpădii diferite, uneori se potrivesc ușor una cu cealaltă, uneori se exclud, uneori se ciocnesc, alteori există în paralel fără să se ia în considerare una pe cealaltă.

Dacă exemplul meu cu păpădie arată practici care par foarte diferite, practicile pot performa obiecte foarte diferite și în știință. În articolul Annemariei Mol Cine știe ce este o femeie… (2015) a cărui introducere la traducerea engleză începe cu: Eu tot nu știu (I still don’t know), analizează cum este pus trupul femeii în scenă prin practicile biologiei. Articolul scris în 1985 în Olanda a contribuit la un discurs în care cei din științele sociale încercau să diminueze importanța biologiei și să arate că diferențele dintre sexe au cauze sociale și nu biologice. Ce a făcut Annemarie Mol însă, a fost să abordeze însăși conținutul biologiei, care, fiind mai bine finanțată decât studiile sociale, urma să definească ce înseamnă trupul și să creeze intervenții asupra trupului pentru o perioadă lungă de timp. Articolul urmează întrebarea ce este o femeie? prin diferitele ramuri și sub-ramuri ale biologiei și științelor sociale. Arată că toate aceste ramuri ale biologiei și științelor sociale știu ce este femeia, dar știu prin practici diferite, deci pun în scenă mai multe trupuri de femeie. Pare același trup universal de femeie, dar este pus în scenă în feluri multiple. Aceste puneri în scenă de către ramuri și sub-ramuri ale biologiei și științelor sociale se pot susține, ignora sau chiar intra în conflict.

De exemplu, anatomia știe ce este o femeie prin repere spațiale ale trupului: un trup cu uter, cu șolduri late, cu sâni, labii și clitoris. Deși există trupuri cu sâni, dar fără clitoris, sau invers, aceasta nu face ca anatomia să ezite în această definiție. Endocrinologia știe ce este o femeie prin studierea hormonilor. Există o ramură a endocrinologiei care acceptă anatomia, înțelegerea spațială a trupului, și încearcă să plaseze hormonii în aceasta. O altă ramură a endocrinologiei ignoră total spațialitatea trupului și este interesată doar de nivelul hormonilor. Iar o altă ramură a endocrinologiei susține că sânii și șoldurile late se dezvoltă prin influența hormonilor și zice că anatomia nu este capabilă să definească ce este o femeie. Nu este forma trupului care contează, ci ce a cauzat acea formă. Și așa mai departe, Mol analizează genetica, anatomia, endocrinologia, biologia moleculară, hematologia, teoria socializării și psihologia. În biologia moleculară, de exemplu, chiar și trupul limitat de piele este pus la îndoială. Ramurile biologiei uneori se construiesc pe definiția celorlalte ramuri, alteori le ignoră sau le contestă. Fiecare ramură a biologiei știe ce este o femeie și fiecare știe asta prin practici diferite. Unele practici se potrivesc ușor una cu cealaltă, unele pun în scenă trupul femeii în așa fel încât exclud alte puneri în scenă, altele intră în polemică cu celelalte practici, iar unele practici există în paralel. Probabil toți care am vizitat vreodată multiple departamente ale unui spital sau cabinete de medicină pentru aceeași afecțiune, dacă suntem atenți la ce s-a întâmplat cu noi, ne putem imagina despre ce vorbește Mol.

Unde suntem noi?

În cartea lor despre antropologia care studiază biomedicina, Margaret Lock și Vinh-Kim Nguyen (2010a) se uită și la medicalizarea menopauzei. În jurul anilor 1930, când biologia a început să cunoască trupurile umane prin sistemul endocrin, în America de Nord și Europa menopauza a început să fie gândită ca o boală caracterizată prin deficiență de estrogen. Dacă în anatomie o femeie cu uter, cu șolduri late, cu sâni, labii și clitoris încă putea să existe ca o femeie normală, în endocrinologie, o femeie cu deficiență de estrogen era o deviație de la normal, afectată de condiția patologică a menopauzei: „Limbajul decrepitudinii și al eșecului a fost omniprezent în literatura despre menopauză de a lungul secolului XX. Încetarea menstruației a fost descrisă ca insuficiență ovariană, o boală de deficiență, și s-a afirmat că: „O deteriorare fizică progresivă a femeilor climacterice este științific stabilită”.” (Lock and Nguyen 2010c, 51) Cu aceste practici de a cunoaște trupul prin endocrinologie și a eticheta ca atare veneau și tratamente pentru menopauză de genul terapiilor de substituție hormonală (TSH). În studii ulterioare, la începutul anilor 2000 s-au găsit corelații între TSH și risc crescut de cancer de sân și demență (2010c, 52). De atunci discursul medical a început să fie mai mult despre o schimbare normală a procesului de îmbătrânire, spre deosebire de o condiție patologică. Mai mult, studiile primare despre menopauză au fost făcute pe un eșantion mic de femei din America de Nord. Studii ulterioare printre femei din Japonia au arătat că ele raportează cu o rată mult mai scăzută simptome de menopauză care sunt comune la noi. Sunt mai multe posibilități care pot afecta ce experiență au femeile după ce nu mai au menstruație, ideea principală fiind că simptomele înseși depind de unde sunt aceste femei, cum își percep trupul, ce spune medicina din jurul lor, ce mănâncă, ce fel de alte îngrijorări au ș.a.m.d.(Lock and Nguyen 2010b, 88)

Dacă știința nu este universală, nici trupul uman nu este și nu funcționează peste tot la fel, este argumentul principal a lui Margaret Lock și Vinh-Kim Nguyen. Totul, inclusiv trupul nostru, există și este în continuare pus în scenă de o rețea de practici, oameni, obiecte, mâncare, știință ș.a.m.d., iar aceste rețele sunt într-o continuă schimbare prin modul în care ne mișcăm noi și lucrurile din jurul nostru (Latour 2005; Mol 2009; Law 2004). Dacă reușim să ne imaginăm lumea și locul nostru în lume în acest fel, putem deveni conștienți de poziționarea corpului nostru și de posibilitățile de mișcare pe care le avem. De exemplu, ce fel de întrebări și îngrijorări avem în rețeaua care ne pune corpul în scenă? Ce întrebări pot să mobilizeze o știință practică aici, la noi, pentru a crea o rețea în care să trăim mai bine. În locul unei Științe cu Ș mare, universală și autoritară, care funcționează pentru agenda unui grup de oameni undeva, acolo, cândva, putem crea o știință aici, pentru noi, acum. În loc să ne întrebăm cine crede sau nu în Știință, și de ce, putem să ne întrebăm cum funcționează știința și cum putem deveni un public inteligent, cunoscător și interesat, pentru a fi parte din punerea în practică a unor științe și cunoașteri situate, care să încurajeze o lume care să se armonizeze mai bine cu nevoile pe care le avem și cu potențialul nostru de a crește.

 

Bibliografie

Ábrán, Ágota. 2018. “Unwrapping the Spontaneous Flora: On the Appropriation of Weed Labour.” Studia Sociologia, Assessing Nature: Between zones of exploitation and protection, LXIII (1): 55–72.

———. 2022. “From Weeds to Commodities: The Translation of Plants into Medicines in Early Twentieth-Century Transylvania.” In A New Ecological Order: Development and the Transformation of Nature in Eastern Europe, edited by Stefan Dorondel and Stelu Serban. Pittsburgh, Pa: University of Pittsburgh Press.

Brueck, Hilary. 2017. “A 27-Year Study Found the Amount of Insects Flying in the Air Has Declined 75% — but No One Knows Why.” Business Insider. October 20, 2017. https://www.businessinsider.com/germany-insect-population-flying-bugs-climate-change-pesticides-population-decline-2017-10.

Haraway, Donna Jeanne. 1988. “Situated Knowledges: The Science Question in Feminism and the Privilege of the Partial Perspective.” Feminist Studies 14 (3): 575–99.

“Insect and Bird Populations Declining Dramatically in Germany.” 2017. Deutsche Welle. October 19, 2017. https://www.dw.com/en/insect-and-bird-populations-declining-dramatically-in-germany/a-41030897.

Latour, Bruno. 2004. Politics of Nature. Harvard University Press.

———. 2005. Reassembling the Social: An Introduction to Actor-Network-Theory. OUP Oxford.

Law, John. 2004. After Method: Mess in Social Science Research. London: Routledge.

Lock, Margaret, and Vinh-Kim Nguyen. 2010a. An Anthropology of Biomedicine. John Wiley & Sons.

———. 2010b. “Local Biologies and Human Difference.” In An Anthropology of Biomedicine, 83–110. John Wiley & Sons.

———. 2010c. “The Normal Body.” In An Anthropology of Biomedicine, 32–56. John Wiley & Sons.

Mol, Annemarie. 2002. The Body Multiple: Ontology in Medical Practice. Duke University Press.

———. 2009. “What Methods Do.” Alexander von Humboldt Lecture Series. http://www.youtube.com/watch?v=O_WSQQNuAQc&feature=youtube_gdata_player.

———. 2015. “Who Knows What a Woman Is…” Medicine Anthropology Theory 2 (1). https://doi.org/10.17157/mat.2.1.215.

Mol, Annemarie, and John Law. 2001. “Situating Technoscience: An Inquiry into Spatialities.” Environment and Planning. Part D, Society and Space 19: 609–21.

Oreskes, Naomi, and Erik M. Conway. 2011. Merchants of Doubt: How a Handful of Scientists Obscured the Truth on Issues from Tobacco Smoke to Climate Change. Reprint edition. New York, NY: Bloomsbury Publishing.

Serb. 2016. “Cât de Justificată e Teama de Organismele Modificate Genetic.” Adevarul.Ro. August 13, 2016. https://adevarul.ro/sanatate/medicina/cat-justificata-e-teama-organismelemodificate-genetic-1_57add94d5ab6550cb8b2a203/index.html.

Stengers, Isabelle. 2018. Another Science Is Possible: A Manifesto for Slow Science. John Wiley & Sons.

Watts, Jonathan. 2020. “Bruno Latour: ‘This Is a Global Catastrophe That Has Come from Within.’” The Guardian, June 6, 2020, sec. World news. https://www.theguardian.com/world/2020/jun/06/bruno-latour-coronavirus-gaia-hypothesis-climate-crisis.

---

[i] Pentru mai multe detalii despre cercetările mele despre practicile cu plante medicinale, vezi (Ábrán 2022; 2018).