fbpx Skip to main content
AntroPolemici

Cui îi e teamă de Jordan Peterson – de ALEC BĂLĂȘESCU

Pregătirea Terenului


Ideea nu-mi aparține. A venit în timpul unui schimb de mesaje pe care l-am avut cu Radu Umbreș și inițial i-am propus să o dezvoltăm împreună. Fiind prins cu alte treburi, Radu mi-a spus că mă lasă singur pe teren. Terenul? Evenimentul de anul acesta de la Sala Palatului , “Dincolo de Ordine: alte 12 Reguli de Viață” cu Jordan Peterson. Însă, ca orice teren antropologic, acesta începe cumva înainte de a descinde fizic pe teren, fiecare detaliu relațional contând, și se termină după – iar pentru unii antropologi niciodată. În cele ce urmează voi face o schiță a unei posibile etnografii de acest fel în ideea că explicațiile asupra evenimentului vor emerge mai mult din descriere decât din comentariile și interpretările mele care se vor strecura în text, voit sau nu.

Pentru mine personajul protagonist în sine mi s-a părut important de urmărit cam de prin 2016 sau 2017 când trăiam în Canada și am citit un portret al său în revista The New Yorker. Începea să ocupe spațiul conversației cu un discurs bine articulat și persuasiv care promova idei ale noii orientări de dreapta, argumentate prin apelul la natură. O natură evident morală, foarte puțin diversă și orientată exclusiv către reproducere. Să nu anticipez însă prea mult.

În 2022, Brand Minds România îl aduce pe Jordan Peterson la București într-un eveniment pe aceeași scenă cu Gabor Mate, tot psihoterapeut, însă de pe coasta de Vest, din Vancouver, cu o viziune radical diferită asupra omului și speciei. Aș spune natural, având în vedere că el vine dintr-o familie de supraviețuitori ai Holocaustului și a simțit direct ce înseamnă “legea naturală” care ierarhizează diversitatea umană. Pe de altă parte, un nume precum cel al lui Jordan Peterson (JP) într-un context anglo-saxon (care este și cel al globalizării curente) îți aranjează deja jumătate din viață. Cealaltă jumătate e formată din circumstanțe ale locației, inteligență, oportunități și cadru familial, înălțime, pigmentație care toate, cel puțin până la un punct al vieții sale, l-au favorizat copios pe psihologul canadian. De ce menționez toate acestea? Pentru că e important să înțelegem întotdeauna când este posibil, poziția de pe care cineva se prezintă în lume și vorbește. De unde vorbim e la fel de important ca și (despre) ce vorbim.

Într-una din descinderile mele regulate în București în martie a acelui an am văzut afișul și m-am întrebat ce căuta într-o capitală europeană de pe Dâmbovița, Gloria apusă? – căci popularitatea sa era deja cel puțin contestată dacă nu în declin prin alte părți. Însă nu peste tot și nu în toate zonele sociale, dar să nu anticipez. Am postat ceva pe Facebook și reacțiile au fost variate, de la “cine e domnul?” până la “ce bine că vine”. Eu “mă plângeam” cumva că e lăsat liber fără a intra în dialog cu cineva care să-i poată pondera discursul. Am aflat că biletul era undeva la (cel puțin) 2000 de euro, în mod clar mult peste posibilitățile și disponibilitățile mele. Aș fi fost curios să merg.

Iată că anul acesta oportunitatea se ivește din nou. Afișe cu un eveniment solo la Sala Palatului apar prin oraș și pe net. Observ o primă diferență la numai un an: de la figura dominantă pe panourile publicitare dinspre aeroport, Jordan Peterson se coboară pe “toate gardurile” Bucureștiului, afișele fiind de data aceasta lipite câteodată în grabă, în locuri dintre cele mai interesante – cum unii au sesizat pe Facebook (e vorba despre un afiș al evenimentului postat pe peretele unui fost WC public bucureștean).

Prețul a coborât și el corespunzător, și m-am trezit în posesia unui bilet la “Dincolo de Ordine”.

 

Netnografie și Inteligență Artificială

Conștient fiind de modul controversat în care personajul este perceput în bula mea social-mediatică, am postat pe FB că mă voi prezenta la eveniment și îmi anunțam intenția etnografică. Reacțiile au fost variate, de la amuzament la bășcălie (natural) la interes exprimat sincer. Unul dintre comentatori avertiza că s-ar putea să nu am loc în sală de antropologi.

Le-am apreciat pe toate, la fel cum am apreciat și interesul direct arătat de publicațiile Scena 9 și Iscoada. Promițând însă deja că acest demers va apărea în paginile Antropedia, am anunțat acest lucru. Din fericire, după declinarea mea, Scena 9 l-a comisionat pe Vlad Odobescu pentru un exercițiu similar și probabil că cititorii vor avea ocazia sa vadă două perspective diferite – cel puțin – asupra evenimentului, aici și acolo. Dacă va avea cineva răbdare să citească.

De ce relatez acest eveniment? Pentru că din perspectiva unei etnografii este important. Cum? Așa cum toate celelalte amănunte pot fi importante. În perspectiva mea denotă o preocupare clară și deschisă a unui anumit spațiu publicistic din București pentru tema și disponibilitatea de a aloca resurse pentru o investigație jurnalistică. Multiple abordări vor face posibilă o imagine mai clară asupra fenomenului.

O postare interesantă a apărut la câteva săptămâni pe wall-ul lui Radu Umbreș care avertiza ușor ironic că nu riscăm să nu îl vedem pe JP oriunde am sta în sală pentru că un studiu (la care postarea făcea trimitere) arăta că “incelii” (celibatarii involuntari) sunt în general mai scunzi. Articolul a generat o conversație aprinsă despre modul în care eligibilitatea partenerilor masculini este legată de înălțime – și implicațiile acestei afirmații. Jordan Peterson este cunoscut pentru baza sa de fani incel, și pentru promovarea masculinității de tip tradițional. Am tipărit întrebări despre viziunea promovată JP pe ChatGPT 4 și am primit răspunsurile standard care reflectă atitudinile de mai sus (rezum): JP este un psiholog intelectual conservator tradiționalist, care este controversat pentru că promovează o viziunea evoluționist biologică asupra genului înțeles în cheie binară. Biologic, susține el, există doar bărbați și femei care au evoluat spre roluri bine determinate și necesare din punct de vedere al speciei. Orice deviație ar însemna contrazicerea ordinii naturale. Din aceasta derivă critica sa asupra societății vestice contemporane care, spune el, nu mai valorizează trăsături naturale ale masculinității precum agresivitatea, competitivitatea și asertivitatea. În viziunea sa, feminismul este un pericol real pentru că a dus la feminizarea bărbaților și masculinizarea femeilor.

Până aici totul clar – cum altfel, din moment ce sinteza este făcută de un LLM (Large Language Model)? Tot ChatGPT mă informează că JP este un puternic critic al excesului de corectitudine politică pentru că ar fi împotriva libertății de exprimare, dar și al postmodernismului ca spațiu de reflecție care nu mai conține valoarea de adevăr obiectiv. În același timp, ChatGPT se dovedește el însuși un postmodern (în viziunea expusă a lui JP) afirmând că fiecare dintre noi ar trebui sa decidem, bazat pe propria experiență, dacă viziunile sale sunt corecte sau nu, și că “e important să remarcăm că există multiple perspective asupra genului și sexualității și că nici una dintre ele nu are monopol asupra celeilalte.”

Aici probabil că merită să amintim că JP afirmă că viziunea sa este științific biologică, deci obiectivă. Există însă două critici simple ale binarismului de gen (socio-cultural) aplicat biologiei, venind chiar dinspre biologie și evoluționism:

1. Întrebați dacă putem spune clar, științific, cine e bărbat sau femeie, biologii înșiși vor răspunde că e mai complicat decât atât și că de fapt sexul biologic este incert în multe cazuri. Că există o regularitate a nașterilor intersex. Că lumea animală este foarte exuberantă și diversă atât în ce privește intersexul cât și practicile sexuale și de împerechere care nu sunt neapărat heterosexuale. Deși popular, păsări mari gen albatroși sau pinguini sunt luate ca exemplu de moralitate, ele împerechindu-se pe viață, tocmai în rândul lor există familii homosexuale. Asta pentru a nu menționa practici sexuale diverse ale mamiferelor, care contrazic ideea de sorginte religioasă că sexul este neapărat, și cumva inconștient exclusiv reproductiv și servește evoluția imaginată în termeni morali și orientată spre un obiectiv clar (vezi punctul 2). Însă, de fapt, plăcerea, afecțiunea, necesitatea, dominația sunt și ele parte din fotografie, cum ne spun cercetătorii serioși în domeniu.

2. Evoluția biologica (și culturală) nu se oprește unde dorește JP, adică la tradiția masculin feminin așa cum o prezintă acesta, ci este un fenomen continuu iar ce numește el feminizare a bărbaților și masculinizare femeilor pot fi ele însele fenomene evoluționare, pentru că influențează în mod concret practicile de reproducere. Evoluția nu este teleologică, adică ea nu are un obiectiv la care-si dorește să ajungă, ci este un fenomen emergent, adică este generat în mod constant de interacțiune în și între specii și mediu – prin mediu înțelegând tot ceea ce există în jurul nostru, de la climă la cultura materială. Este un mecanism care se corectează pe sine de-a lungul multor mii de ani. Iar cultura, modul de organizare al societății și valorile acestora sunt parte din mediu, deci influențează evoluția care, din nou și științific vorbind, nu are direcții “bune” sau “rele”. Are doar încercare și eroare. Culturile au multe forme de manifestare și genul este foarte variat în diverse culturi. De-a lungul istoriei și de-a latul geografiei au existat și există culturi care acceptă și oferă un loc important persoanelor intersex (inclusiv cultura antică elenistă), așa cum există culturi în care expresia de gen e relativ inversată (adică femeile sunt masculine și masculii feminizați în termenii noștri).

Veti fi surprinși cât de diferit se definește masculinitatea chiar în interiorul culturii vestice, depinzând de spațiul cultural pe granițe geografice, dar și sociale. Masculinitatea nord americană e mult diferită față de cea European continentală, iar pe continent diferă și ea. Chiar în acest moment cultura noastră trece prin niște transformări. Întrebați orice antropolog evoluționist, vă va explica cum șansele de împerechere ale masculilor așa zis efeminați ar putea fi mai mari în societăți pluraliste vestice. Și aici se află de fapt cheia succesului lui Jordan Peterson, pentru că viziunea sa propune un adevăr ultim, pseudo-stiințific care însă răspunde angoasei existențiale ale celor ce nu se regăsesc în modul în care lumea se transformă, sau care se simt dezavantajați de aceasta transformare. Adică, în termenii săi evoluționiști, cei ce nu pot evolua. Suferința este reală. Ca psiholog, extrem de inteligent aș adăuga, el a sesizat cine are nevoie de consiliere. Strategia sa de consiliere reflectă o alegere valorică: Peterson nu dă mijloace de înțelegere și afirmare a sinelui într-un concert al diversității sociale, culturale și biologice, ci acuză o anumită dinamică socială și culturală, nici ea pe de-a-ntregul dominantă însă prezentată ca atare, ca fiind “greșită”, “împotriva naturii” . Dar să nu anticipăm prea mult.

L-am întrebat mai departe pe noul meu partener de conversație despre o posibilă legătură între ideile lui JP și comportamentul gen Andrew Tate ca expresie a masculinității agresive. Chat GPT observă că se pot nota similarități între viziunile asupra masculinității pe care cei doi le au, însă că modul în care se raportează la ele este diferit. JP vorbește despre canalizare energiei masculine spre creativitate, cultivarea virtuților și dezvoltarea caracterului, condamnând chiar forme ale masculinității toxice ce pot fi detrimentale social, pe când Andrew Tate le promovează chiar pe acestea și “are viziuni asupra genului care pot fi detrimentale atât bărbaților cât și femeilor”. Tot ChatGPT încheie prin a spune că este “important să recunoaștem că indivizii sunt responsabili de propriile acțiuni și că orice formă de violență și agresiunea nu este justificabila prin cuvintele sau ideile altora”. Cu alte cuvinte ChatGPT încheie printr-un disclaimer de tip juridic, eliminând pe de-a-ntregul ideea de autor moral, deci responsabilitatea și autoritatea morală. Mă întreb însă dacă nu întreaga istorie a umanității este negată de o astfel de afirmație, pentru că suntem cu toții de fapt integrați într-o rețea de relații în care de foarte multe ori cuvintele și afirmațiile altora sunt motor ale propriilor acțiuni, bune sau rele. Isaiah Berlin, filosof și supraviețuitor al Holocaustului, remarca simplu că “[e]xistă oameni care vor ucide și mutila cu o conștiință liniștită sub influența cuvintelor și scrierilor unora dintre cei care sunt siguri că știu că perfecțiunea poate fi atinsă.” Astfel, responsabilitatea individuală este atât în evaluarea acestor cuvinte înainte să trecem la acțiune, cât și în cuvintele și ideile pe care le promovăm, mai ales când avem o platforma mare de difuzare și suntem destul de inteligenți, precum JP, ca să înțelegem clar ce facem.

 

La Sala Palatului

Cu o astfel de intrare mai degrabă lungă în teren, să vedem ce se întâmplă la fața locului. Am ajuns cu bicicleta pe la ora 18:30 – evenimentul fiind anunțat pentru 19:00. Deja pe treptele de la Sala Palatului era aglomerație mare, oameni de toate vârstele și aproape toate tipurile amestecându-se în mulțime. Prețul minim la bilet a fost de 250 de lei.

Domnul dintr-un cuplu ce trece pe lângă mine mă complimentează pentru bicicleta mea pliabilă și îmi mărturisește că are și el una. Mă așez într-un colț să iau notițe. Un tânăr se apropie de mine și îmi urează “o seară elevată”, înmânându-mi o carte de vizită cu adrese de social media, “pentru că Jordan Peterson ne-a adunat pe toți aici laolaltă”. Nu uită să îmi facă un compliment despre sacoul meu bleumarin. Simt cum mi se urcă la cap cu atâtea complimente. M-am întrebat brusc cine sunt “toți”, sau mai exact “care anume toți” însă gândul mi-a fost întrerupt de sunetul motorului unei motociclete turate secvențial la maxim chiar în fata scărilor, în genul “priviți-mă, am ajuns, sunt aici”. Un tânăr de vreo 30 și ceva de ani, înalt îmbrăcat în negru, coboară de pe motocicleta tip sport după ce o parchează exact în fața ușii centrale și își scoate casca.


Observ ochiul stâng puțin tumefiat și pometele obrazului vânăt. Atenția îmi este apoi atrasă de o altă scenă în care un tânăr în jur de 20 de ani pozează. Îmbrăcați impecabil în costum cu cravată, puși la 4 ace cum s-ar spune, destul de mulți tineri de acest fel condimentează prezența umană de aici. Stilul “preppy” – tânăr conservator.

Aud frânturi de conversație exprimând regretul sincer al cuiva care și-a uitat cravata. Îmi dau seama că există o uniformă de un anumit fel în rândul fanilor și speculez că sacoul meu îi corespunde, măcar prin culoare. Blugii și cămașa portocalie afara din pantaloni… mai puțin.

Observ multe cupluri și oameni la vârsta de mijloc, bărbați și femei, cu alura corporatistă sau de oameni de afaceri. Exista și tipul masculin gen “acțiune”, gen Statham dacă doriți, cu sau fără tatuaje și cu variații pe aceeași tema ale pilozității capilare și faciale: tipul pe care îl vedeți fotografiat în vitrinele bărbierilor din București. El este însoțit sau echilibrat de tipul feminin corespunzător, reprezentând un anumit ideal instagramabil: rochie sau îmbrăcăminte atrăgătoare, buze hyaluronate, machiaj puternic.


În holul central apele încep să se despartă: oamenii îmbrăcați strălucitor și emanând un aer de siguranță de sine se îndreaptă înspre zona de parter cu prețul biletelor mai mare. Către zonele superioare, unde mă îndrept și eu, publicul mai pestriț, câteodată chiar în blugi și tricou, cu o cămașă (de multe ori în pătrățele colorate) pe deasupra. Mă așez și observ că de fapt sunt foarte puțini oameni veniți singuri. Cei mai mulți sunt în cuplu sau în grupuri mai mari, părinți și copii adolescenți sau tineri fiind destul de frecvente.

Lângă mine se așază un cuplu foarte tânăr, 22-23 de ani, vorbind o engleză pe care eu o identific britanică. Deschid o conversație cu el, înalt, blond, stil Hemsworth dar mai puțin dus la sala și fără barbă. Îmi spune că este Australian născut în Marea Britanie. Partenera sa este româncă. Observ că are un accent impecabil englezesc (stiff upper lip – nu am zis așa) și îmi mărturisește că a făcut boarding school în Anglia, ea plecând la 10 ani împreună cu părinții și stabilindu-se în Luxemburg. Acum face dreptul în Amsterdam. I-am întrebat ce îi aduce la JP și mi-au spus că îi interesează și că au văzut multe lucruri pe youtube cu el. M-au sfătuit să mă uit, mai ales la scena în care un tip se urcă pe scenă și i se adresează ca unui profet rugându-l să îl ajute[1]. Promit și îmi promit că o voi face. Am întrebat de unde cred ei că îi vine succesul. Ea îmi răspunde: “Are mai mult succes aici în Europa de Est, sau în țările mai tradiționale. În Germania sau Franța de exemplu nu prea are. Se vede și dacă te uiți la turul pe care îl face în Europa, e foarte mult în Europa de Est.” Poate asta explică și absența vizibilă a tipului “incel” – mai toată lumea pare a fi înaltă, frumoasă și majoritar in cuplu.

Începând cu data de 24 Aprilie, încă afișată pe site-ul oficial la momentul scrierii (5 Mai), dintre 12 prezențe în Europa continentală, 1 e în Norvegia, 1 în Belgia, 1 în Olanda (Rotterdam insa), 2 în Portugalia și 1 în Geneva, Elvetia. Restul de 6 sunt distribuite în România (1), Grecia -Tesalonic (1), Cipru – Nicosia (1), Bulgaria 2 (ambele în Sofia), și Ungaria – Budapesta. Interlocutoarea mea are cumva dreptate – deși întâlnirile sunt distribuite egal, ele evită țări din inima Europei. Nu am reușit să găsesc informații despre datele anterioare, dacă ele au existat în Europa, însă tind sa îi dau dreptate tinerei. Conversația este întreruptă de o voce pre-înregistrată care anunță în engleza că în deschidere va cânta la chitară cineva din Cambridge. Nu știm dacă e vorba de localitate, de universitate, de Cambridge Massachusetts sau cel din Anglia. Prezentarea în sine îmi amintește cumva de Cambridge Analytica. Nu sunt critic de muzică însă actul muzical a fost pentru mine la limita ridicolului, a inclus piese “clasice și de rock clasic” și s-a terminat cu o piesa “cunoscută și nemuritoare (timeless)” pe care cel puțin cei din jurul meu nu au recunoscut-o. Știu, ar fi trebuit să folosesc Shazam, nu am făcut-o, îmi pare rău.

Pe ecrane apare apoi o prezentare a unui software care te ajuta să scrii eseuri, o aplicație dezvoltată de JP împreuna cu fiul sau. Filmul durează 3-4 minute și prezintă scrisul ca un proces al gândirii, iar aplicația ca un suport pentru aceasta.

După, vocea pre-înregistrată o anunță pe doamna Peterson care va deschide propriu zis actul. Pe scena se afla două fotolii cu o măsuță joasă între ele. E o atmosferă de cămin. Doamna Peterson are o atitudine calmă, voce egală exersată și degajă acea “am să vă povestesc cum stau lucrurile de fapt”. Actul este bine exersat. D-na Peterson începe prin a spune căt de fericită este că poate să vină în România, o țară pe care nu și-ar fi închipuit niciodată că o va putea vizita atunci când creștea în anii ‘60-70. E fericită pentru că România și-a câștigat libertatea și speră ca și-o va putea menține. Cine sunt cei care amenință libertatea? Nu știm încă.

Vorbitoarea se preface că alege una dintre cele 12 noi legi la întâmplare, o citește “nu lăsa lucrurile care te deranjează în ceață” (pildă bună de altfel), și după o pauză retorică ne promite o poveste. E vorba de istoria de viață a verișoarei ei care după mulți ani de căsătorie, fără ca nimeni să își dea seama, a cerut divorțul și s-a mutat departe de ei pe coasta de Vest în Insula Vancouver. Acolo ea acum e singură și fără prieteni însă refuză să-l vadă pe Jordan – “poate pentru că el are o dietă exclusiv carnivoră” aruncă doamna Peterson.

E povestea unei femei care s-a însingurat pe sine pentru că, spune doamna, a vrut să facă ce vrea ea ca să se împlinească și care timp de mai mult de un deceniu “a lăsat acest lucru în ceață”, așa cum și-a lăsat și soțul. Trist și teribil de tragic pentru victimele ei din jur, în frunte cu fostul soț care a fost luat total prin surprindere… Suntem îndemnați să luăm aminte, pentru că, ne spune doamna Peterson, verișoara ei este clar victima unei ideologii și a unei societăți egoiste. Este și povestea proprie, a doamnei Peterson care a hotărât să nu își abandoneze soțul când acesta a fost “bolnav timp de doi ani” și care a hotărât să ia cursuri de acuarelă în acest timp. Acum, în toamnă, va merge la Florența pentru a aprofunda tehnica cu un maestru local, ne mai spune ea. Deci, o femeie care face ce dorește dar este și devotată căsniciei. Nimic rău în asta, o formulă care chiar funcționează pentru multe cupluri.

Ce mi-a atras atenția în discurs sunt micile aluzii gen cea cu dieta. Cea mai proeminentă dar la fel de discretă este povestea zborului cu avionul în Victoria, unde începem să întrezărim amenințarea. Doamna Peterson, aproape pe nesesizate, ne spune printre rânduri că în zilele noastre e greu să te mai încrezi în liniile aeriene din nordul american, că tot timpul întârzie, că mulți piloți și-au pierdut slujba din cauza vaccinării obligatorii și că acum e greu să mai găsești piloți calificați. “De aceea se întâmplă atât de multe accidente și nenorociri” – rostit cu jumătate de gură, ca o notă de subsol.

 

Lumea după Jordan Peterson

Jordan Peterson intră în scenă după această încălzire și începe să ne explice cum stau lucrurile de fapt. Pe scurt, ideologia căreia verișoara îi cade victimă este cea predominantă care spune că viața în lume e determinată de relații de putere. Și promite că el ne va spune ce se poate întâmpla dacă simplu, înlocuim aceasta cu iubirea: un dans ludic și armonios între elementele vieții, ne explică vorbitorul.

Începe un discurs extrem de interesant de deconstruit, atât în ce privește conținutul cât și forma. Nu pot să o fac în întregime aici, ar fi nevoie de foarte mult spațiu, însă pe scurt Jordan Peterson ne povestește că relațiile armonioase bazate pe comunicare transparență ar trebui să predomine în cuplu. Nimic neobișnuit, ba chiar un bun sfat de terapie de cuplu. Dar, discursul alunecă pe nesimțite înspre altceva. JP ne spune cum a predat la marile universități, Princeton, Harvard, “the usual criminals” – stârnind un murmur de zâmbet în sală. Continuă apoi să explice sălii, la persoana a II-a singular, de ce le lipsește iubirea în viață: pentru că sunt victimele “nenorocite” ale ideii că relațiile sunt bazate pe putere. Continuă vreme de aproape 30 de minute povestind cum viața relațională a interlocutorului său (singular masculin) este un dezastru, cum sufletul său se chinuie între minciuni, eschivări și păcate nemărturisite, “you know better who you are!” exclamă vorbitorul, aparent exasperat să tot enumere defectele evidente și să evidențieze ignoranta și viața de nimic (wretched life) pe care publicul o trăiește.

De unde știu că discursul e la persoana a II-a singular masculin? Pentru că din când în când Dr. Peterson vorbește și despre “your soul”, “your home” și “your wife” în aceste forme. Evident, e o formă scenică de adresare. Interesant este că destinatarul este pictat ca fiind cel mai ratat om din lume, cules parcă din coșul rataților a lui Hillary Clinton. Dar nu, vă înșelați! JP e mult mai deștept decât Hillary. El nu afișează un aer disprețuitor, ci unul compasional, empatic. El îi înțelege pe cei din public și e de partea lor. El, la un moment dat în discurs, oferă posibilitatea salvării de la aceasta condiție, de aceea a și venit până aici. În primul rând, prin cultivarea respectului de sine și a virtuților – generic nimic rău în asta, ba chiar important și bun de urmat. Apoi însă începe să devină mai clar despre ce virtuți e vorba și cine li se împotrivește.

Această structură de discurs este clasică fie în recrutarea sau inițierea în organizații de tip cult, fie în instituții totale, cum le numește Erving Goffman: armată, pușcărie, mănăstire. Prima dată persoana este “distrusă” pentru ca apoi sa fie “salvată”, reintrodusă în comunitate cu un noua imagine de sine, cea propusă de inițiator. Născut din nou. Born again. “I’ll break you, then I’ll make you.”

Ca să rezumăm, destinatarul preponderent al discursului este un bărbat care se confruntă cu viața așa cum este ea astăzi și care până în acest moment o face într-un mod eronat. Citind și urmând cele deja 24 de precepte, el ar putea să aibă o viață fericită și plină de sens. Evident, în cazul în care libera sa decizie nu ar fi împiedicată de forțe obscure care îl obligă să facă lucruri împotriva propriei voințe și îi răpesc libertatea. Așa cum lui însuși, povestește de la început JP, i-a fost luată libertatea de a vorbi cum dorește și ar fi fost obligat să folosească “cuvinte inventate” pentru a denumi pe cineva care se autoidentifică drept de gen neutru. Cu alte cuvinte, – a fost pedepsit pentru că a fost virtuos.

Discursul continuă și sub o aparentă ironie de sine se strecoară prima înțepătură: “dar ce știu eu, sunt prost. Dacă eram mai deștept, nu m-aș fi căsătorit cu ea.” Apare și primul râset colectiv din sală. Dar parcă era vorba de iubire, nu de relații de putere, s-o fi schimbat ceva?

Cam pe aici lucrurile încep sa ia o întorsătură neașteptată. Peterson vorbește despre rolul disciplinei și despre teoria lui Freud – id, ego și super-ego (Sinele, Eul și Supra Eul) pe care el le suprapune într-un fel evoluției civilizaționale. Am ajuns unde suntem pentru că super-ego-ul disciplinează ego-ul și ține în frâu dorințele hedoniste, “primitive”, ale id-ului. Super-ego-ul este autoritatea patriarhală, disciplinară și necesară spune vorbitorul, ca să nu ne trezim în lumea hobbesiană a anarhiei animalice (parafrazez, referințele îi aparțin pe de-a-ntregul). Astfel, continuă Peterson, Războiul Culturilor (the Culture War) este o răzvrătire Oedipală. Ooops! Urmează parabola turnului Babel, cu oameni răzvrătindu-se împotriva tiranului care a construit o structură anarhică (așa apare pe scurt interpretarea sa) “dar parcă voi știți cum să vă purtați cu tiranii. Ceaușescu parcă îl chema. ”Și imediat: “nu suntem acum într-un turn Babel când nici măcar nu mai putem fi de acord ce este o femeie?” Mi-ar lua pagini întregi să deconstruiesc aceasta întrebare retorică: cine să cadă de acord? Cine definește? Dar mai cu seamă, de ce?

În universul Star Wars, un complex Oedipian se joaca intre Darth Vader si Luke Skywalker. Han Solo is the balancing outsider.


Ce ascunde de fapt întoarcerea obsesivă la această chestiune și de ce este ea așa de importantă? Să fie pentru că nu am ști altfel cum se împart rolurile casnice determinate de evoluție și asta ne-ar confuza atât de tare încât am divorța? Sau e vorba de altceva? Redefinirea și distincția de gen au început sa fie importante în Europa industrializării, tocmai pentru ca piața muncii s-a diversificat, iar accesul la ea era gândit pe baza genului: erau munci pentru femei și munci pentru bărbați. În perioada preindustrială această diferență era negociată în privat: dacă femeia era mai puternică, se ocupa de chestiuni ce cereau forță. Și viceversa. Evident, îngroș tușa pentru expediență. 

Dar nici pe piața muncii nu era nevoie de o chiar atât de mare distincție, există multe cazuri documentate de femei îmbrăcate în bărbați care devin marinari, soldați sau pirați, de bărbați îmbrăcați în femei care devin bone și de persoane intersex care oscilează între cele două genuri (de muncă), cum ar fi cazul lui Thomas(sine) Hall. Treptat însă standardizarea tehnologică începe să impună standardizarea de gen. Momentul decisiv în aceasta necesitate de distincție binară de gen apare însă când participarea la spațiul politic se deschide către populație: adică oamenii de rând devin cetățeni și ulterior au drept de vot și la funcție politică. Cine are inițial aceste drepturi? Bărbații cu proprietate. Aici devine crucial genul. Dacă nu știi cine e bărbat și cine e femeie, de unde știi cine are drepturi (citiți privilegii) și cine nu? Din fericire nu am rămas acolo, lucrurile s-au schimbat, anevoios, însă treptat femeile și cei/cele fără proprietate au câștigat dreptul la vot (nu în această ordine). Dar, așa cum știm din istorie, mulți au perceput aceste noi drepturi câștigate de ‘ceilalți’ ca pierdere directă pentru ei, din moment ce spațiul competițional se lărgește. Cam aici suntem și astăzi: spațiul politic inclusiv apare ca amenințător pentru că este imaginat ca joc cu sumă nulă – dacă îi lăsăm și pe “alții”, pierdem “noi”.

Peterson continuă printr-o critică a sistemului educațional din perspectiva inadaptării la realitatea post-industrială. Corect, nu ar mai trebui să pregătim doar muncitori pentru fabrici ci buni cetățeni cu spirit critic. Explică foarte bine acest lucru, în spiritul lui Sir Ken Robinson. Dar, cu o singură întorsătură de frază el spune că nu ar trebui să ne mai lăsăm copiii sa fie îndoctrinați la aceste școli de către apologeții wokismului. Deci nu e despre industrialism și spirit critic, sau dintr-o dată spiritul critic e cel care ar trebui să ne întoarcă împotriva progresismului.  “Vestul e mult prea la adăpost ca să își dea seama de pericolul pe care mișcarea woke o reprezintă și care este asemănătoare propagandei Sovietice” (atenție, URSS nu Rusia contemporană). Acum pentru că e destul de clar despre ce tiran vorbim, Peterson aruncă remarca cu care cucerește sala pe deplin în acest joc al seducției: “You are the only people left on the planet who know that there are places you should not go.” În aplauzele dezlănțuite ale publicului, doamna Peterson revine pe scenă și amândoi se așază, cuplu model, pe fotoliile centrale. Înainte ambii au vorbit publicului plimbându-se, o foarte cunoscută metodă de a ne ține alerți.

 

Întrebări care își caută răspunsul

Întrebările de final din partea publicului sunt citite de pe un ecran de Doamna Peterson “Cum ne putem apăra copiii de amenințarea ideologiei trans?” La auzul întrebării, sala explodează în aplauze. Ïn sfârșit e clar de unde vine amenințarea, de ce nu putem fi liberi, de ce virtuțile ne sunt judecate ca defecte. E vina “lor”, a celor care vor să ne impună o viziune unică asupra lumii, o modalitate unică de a vorbi, vina wokiștilor, a apologeților corectitudinii politice. Aici, în răspunsul la această întrebare, se află cheia politică a discursului său. Aceasta parte a discursului a fost relatată și analizată pe scurt în Libertatea. Extrag de acolo partea importantă a răspunsului său:

„Aș spune că, dacă aveți copii, aflați ce li se predă, aflați ce trebuie să faceți pentru a vă implica în sistemului școlar și apucați-vă de treabă. Și este la fel pe toate fronturile politice. […] Acționați acum! Știi, avem nevoie de voi pentru a preveni acest lucru, iar voi, oamenii din Europa de Est, aveți posibilitatea ca acest lucru să nu se întâmple aici. Dar aș spune chiar mai mult: cred că acest lucru este adevărat. Și s-ar putea ca, dacă valorile occidentale vor supraviețui, să fie datorită Europei de Est. Cred că acest lucru este extrem de important.”[2]

Într-adevăr, extrem de important, mai ales că religia continuă sa fie omniprezenta în scoli în timp ce discipline dispar una cate una din profiluri specializate. Discursul de până în acest moment a clarificat care sunt aceste “adevărate” valori occidentale: heteronormativitatea (oamenii sunt doar bărbați și femei și doar ca atare pot interacționa), normele sociale și instituționale nu trebuie să țină cont de variația în această definire binară a societății, presupus științifică, familia tradițională este singura legitimă, naționalismul și localismul sunt formele ideale și perfecte de guvernare, iar Bruxelles și structurile Europene sunt tiranice, așa cum exemplifica povestea turnului Babel și cea a exodului biblic – spune JP. El compară românii cu foștii sclavi evrei care, odată eliberați, se rătăcesc în deșertul acestei libertăți – tranziția adică. Pericolul, traduce el parabola, este că sclavii nu știu ce e libertatea și își doresc un nou stăpân în ale cărui brațe riscă să se arunce. Proasta guvernare, spune el, este cea hipercentralizata și pentru el Bruxelles înseamnă exact asta. Evident că dl Peterson nu spune cum de fapt directivele europene sunt tocmai făcute astfel încât să fie adoptate și adaptate realității locale prin decizii locale sau cum există paliere diferite de decizie pentru zone diferite ale guvernării, exact ca în parabola biblică. Ce contează, eu un amănunt… Indignarea împotriva unui pericol imaginar e mult mai seducătoare decât realitatea plictisitoare a guvernării administrative pe paliere diferite de decizie. Dacă vom asculta Bruxelles-ul, vom deveni sclavi. La arme!

Întrebarea nu este dacă Jordan Peterson are dreptate, ci pentru cine și unde anume are dreptate. Închipuiți-vă cum reverberează acest îndemn într-o cultură a cărei mitologie modernă se bazează pe plasarea de sine ca victimă a diverselor invazii și tiranii: romană (ambivalent), tătară și otomană, a puterilor vestice care au “sedus-o și abandonat-o” în preajma războaielor din secolul XX și a comunismului impus din exterior. O cultură a cărui mit oral plasează eroul ca victimă a “celuilalt” etnic și a cărui imn național este despre “trezirea” din somnul în care “barbarii de tirani” au adâncit-o – nici măcar nu recunoaște că a adormit de capul ei, probabil, obosită după două mii de ani de continuitate…

Discursul acesta rezonează foarte mult cu cel venit dinspre Kremlin. Propaganda rusă chiar a făcut niște filmulețe care arată emigranți ruși renunțând la visul american pentru că pare a fi prea divers, prea ne-natural. Foarte interesant este însă că în Romania mulți adepți al acestui discurs se consideră în același timp anti-Rusia putinistă. Ei identifică tirania în cei care promovează incluziunea și acceptarea diferenței, valori devenite de mult mainstream în occident, după cel de-al Doilea Război Mondial și mai cu seamă după anii ‘60. Tot ei se pun în poziția de apărători ai adevăratei libertăți, așa cum în timpul pandemiei în Canada, în celebrul marș al apărătorilor libertății, un emigrant român ținea o pancartă: “i-am supraviețuit noi lui Ceaușescu, și era mai deștept ca tine, Trudeau!” (eroarea gramaticală de pe pancartă a fost corectată la timp). Trudeau este prim-ministrul Canadei criticat de dreapta radicală pentru reformele sale care promovează inclusivitatea. Hm, vă aduceți aminte povestea cu zborul doamnei Peterson și de referința lui JP la tiranie?

Dar, de ce “adevărata libertate” este opusă diversității? Pentru că evident aceasta este percepută, sau descrisă, ca impoziție. De ce? Pentru că într-adevăr exista o contrapondere a acestui discurs, poate la fel de extremă, care alimentează de partea ei aceste tipuri de discurs. Este partea extremă a wokismului sau cea radicalizată a corectitudinii politice care folosește la rândul său etichete și categorizări stigmatizante pentru a caracteriza partea populației care nu se regăsește neapărat în transformările socio-culturale rapide din ultimii ani. Marea măiestrie a discursului lui Peterson (și al noii drepte) este de a lua exemplele izolate oferite de wokismul extremist și de a le generaliza. Ele sunt echivalate cu cerințele diversității și incluziunii caracteristice spațiului democratic actual din societăți occidentale. Astfel, întreaga democrație inclusivă și anti-totalitară este reprezentată, printr-un artificiu, drept wokist radicală.

Dar, acest lucru este acceptat mult mai ușor și datorită unor schimbări structurale și culturale care într-adevăr dezavantajează un anumit tip de subiectivitate: masculinitatea tradițională. În podcastul său “The Ezra Klein Show”, Ezra Klein are un episod numit “The Men – and Boys –  are not Alright” în care dezbate pe larg aceste transformări și faptul că reformele și politicile din ultima perioadă în Statele Unite au neglijat un segment important de populație, bărbații albi, permițând discursul victimizării din partea acestora. La fel și criteriile de succes școlar care favorizează cooperarea și inteligența emoțională, atribute care prin educația preșcolară chiar sunt insuflate preponderent fetelor. Deci, ele au mai mult succes acum. Dezbaterea este împreună cu Richard Reeve, autorul cărții “Of Boys and Men” și o recomand pentru aprofundarea temei[3]. Bărbații și băieții au într-adevăr nevoie de atenție și ajutor, nu însă cel de tipul care aprofundează angoasele și nesiguranța de sine și care încurajează comportamente ce duc la inadaptare la transformările în curs. La fel cum nici atitudinile de judecare, condamnare și stigmatizare la grămadă a unei identități, oricare ar fi aceasta, nu ajută, ci dimpotrivă, contribuie la radicalizarea extremelor.

Radicalizarea se întâmplă în tandem și de ambele părți. Spațiul de incluziune politică este reprezentat ca o resursă limitată la care, dacă unii au acces, ceilalți nu pot avea. Este o reprezentare gen joc cu sumă nulă. Din partea celor cu discurs gen Peterson, imaginea este cam așa: dacă intră și minoritățile în joc, noi pierdem. Dinspre segmentul radicalizat al celeilalte părți se cere excluderea din joc a celui care este reprezentat ca fiind până acum majoritar.

Mare parte a succesului lui Peterson în Europe de Est este datorat unor factori istorici importanți.

1. Decuplarea de vest de după război: unii oameni crescând departe de valori cosmopolite în anii 80 sau 90 pot recunoaște în discursul lui Jordan Peterson un pattern familiar “occidentului decadent, diversitatea ca plagă socială și epidemia HIV-SIDA ca pedeapsă divină a acestei decadențe”, însă acum venind din “partea bună a cortinei” adică din occidentul care luptă pentru a-și salva valorile. Stigma este transformată în prestigiu, afișată și afirmată cu tărie. E normal. Mulți analiști politici au identificat în discursul disprețuitor al elitelor motorul opțiunilor politice antiglobaliste, anti-diversitate, sau radical conservatoare. Cerința recuperării istorice e mult prea mare pentru oameni care au crescut în referințe unice și nu au avut experiența istorică a frământărilor sociale din anii 60 pentru drepturi civile și 70-80 ai perioadei de-industrializării. Sunt vreo 6 decenii de atunci ce ar fi trebuit concentrate în doar trei, de la căderea zidului Berlinului pana astăzi.

Acest discurs al occidentului decadent este foarte răspândit nu doar în societățile est-europene din anii 70-80 și 90, ci și în conservatorismul evanghelist american. “Left Behind”, un film produs prin anii 90, vorbește despre globalizare ca ideologie satanică. Liderul mișcării, ajuns președintele Națiunilor Unite, nu este altul decât Nicolae Carpathia, născut ca experiment genetic și este vehiculul și reprezentantul pe pământ al Satanei. El promovează ideile care sunt puse acum în aceeași mare găleată a wokismului[4]. Produs inițial ca film artistic, Left Behind are un întreg univers asemănător celui din Războiul Stelelor. Stereotipul decadenței vestice revine astăzi via conservatorismul extremist american. Vehicul perfect pentru a livra pe piața care i-a așteptat “pe americani” timp de 60 de ani.

2. Respingerea pe care mulți europeni din est au simțit-o în anii imediat căderii cortinei de fier, după ce euforia a trecut, și pe care continua să o resimtă astăzi. Abia primiți în club prin procese anevoioase și treptate care au creat diferențieri ce există încă în ce privește România și Bulgaria (chestiunea Schengen), europenii de est se trezesc dintr-o dată puși în fața imperativului de a fi ei înșiși inclusivi cu noii veniți: identități minoritare și mai nou refugiați și migranți. Acest lucru poate fi perceput ca o mare ipocrizie. În primul rând, li se cere să fie inclusivi când ei înșiși nu sunt pe de-a-ntregul incluși. În al doilea rând, cei pe care ei ar trebui să îi includă sunt percepuți ca fiind mult mai diferiți decât ei înșiși sunt față de europenii occidentali. Aici mă refer în special, dar nu numai, la criza refugiaților din Siria și merită amintită opoziția puternică din Estul Europei în 2015-2016.

3. Cerințele de la punctul 2 sunt percepute drept condiționalități impuse cu forța pentru accederea la un club la care am avea un drept natural de apartenență. Având în vedere trecutul totalitar, reacția de respingere a ceea ce este perceput sau prezentat ca autoritate, chiar și instituțională legitimă, este puternică. Discursul de genul lui Peterson, care fabrică un tiran imaginar, care amenință cu îndoctrinarea copiilor și care spune că relația cu Bruxelles-ul este una de stăpân-sclav[3], poate mobiliza foarte ușor temperamente reactive.

 

Mică pledoarie pentru moderație

Deci, ne aflăm într-un impas: pentru mulți, cum spuneam, schimbările sunt mult prea rapide și cerințele de adaptare la un spațiu inclusiv și divers mult prea amenințătoare. Pentru ei tirania progresului inhibă așa zisa libertate. Tiranii trebuie eliminați. Pentru alții schimbările sunt mult prea lente, rezistența mult prea mare, progresului i se pun mult prea multe bețe în roate. Piedicile trebuie eliminate. Deși cei mai mulți oameni sunt mult mai moderați în viziune (și sunt sigur că printre cei 4000 de oameni prezenți în sală, mulți sunt cei care nu împărtășesc pe de-a-ntregul tot ce au auzit de pe scena) vocea lor e neauzită. Cei mai vocali și cei care acaparează scena publică sunt mai degrabă extremiști. Iar, cum spune un proverb african, când elefanții se bat, iarba suferă. Moderația pare să fi murit, și e o moarte naturală dacă continuăm să gândim în termeni de joc cu sumă nulă. În urma acestei morți însă se creează un vid de incomunicabilitate, rapid umplut cu ura reciprocă și nu cu iubire cum promite JP.

Afișe din București cu adăugiri

Am să închei cu două citate mai lungi din Isaiah Berlin. În al său Mesaj pentru Secolul XXI, text scris pentru ceremonia de decernare a titlului onorific de Doctor of Laws la Universitatea din Toronto în 1994, Berlin face următoarea observație: nu există o singură soluție, unică, la toate problemele umanității. Asta nu doar pentru că nu există consens asupra acestui ideal, ci și pentru că lucrurile pe care oamenii și le doresc sunt de multe ori contradictorii: libertate și siguranță, inovativitate și ordine, fericire și cunoaștere, justiție și clemență, egalitate și echitate… nu le putem avea pe toate deodată și în egală măsură. Dar, mai spune el, tentația soluției unice este foarte mare. Pericolul este însă și mai mare:

“Dacă sunteți cu adevărat convinși că există o soluție pentru toate problemele umane, că cineva poate concepe o societate ideală la care oamenii să o poată ajunge doar dacă fac ceea ce este necesar pentru a o atinge, atunci voi și adepții voștri trebuie să credeți că niciun preț nu poate fi mult prea mare de plătit pentru a deschide porțile unui asemenea paradis. Doar cei proști și răuvoitori vor rezista odată ce le sunt spuse anumite adevăruri simple. Cei care rezistă trebuie să fie convinși; dacă nu pot fi convinși, trebuie adoptate legi pentru a-i restrânge; dacă acest lucru nu funcționează, atunci constrângerea, dacă este nevoie chiar violentă, va trebui inevitabil folosită — dacă este necesar, teroare, măcel.”

Iar soluția? Poate fi doar în conversație, în negociere și în compromis, în acceptarea diversității umane atâta timp cât ea nu devine intolerantă celorlalte forme de existență. Spațiul politic poate fi lărgit ad infinitum, însă acest lucru trebuie făcut cu grijă și nu disprețuindu-i pe cei care nu înțeleg necesitatea acestei incluziuni, sau o percep ca pe o pierdere a propriilor privilegii. Nu este prostie, nu sunt ratați sau deplorabili, sunt poate doar speriați de o lume care pare că nu le mai oferă un loc. Să nu permitem ca o astfel de teamă să devină realitate – căci atunci nu va mai exista nici tradiție, nici conciliere și nici progres.

“Așa că trebuie să cântărim și să măsurăm, să negociem, să facem compromisuri și să prevenim zdrobirea unei forme de viață de către rivalii săi. Știu prea bine că acesta nu este un steag sub care tinerii bărbați și femei idealiști și entuziaști ar putea dori să mărșăluiască – pare prea blând, prea rezonabil, prea burghez, nu antrenează emoțiile generoase. Dar trebuie să mă credeți, nu se poate avea tot ceea ce îți dorește – nu doar în practică, ci chiar și în teorie. Negarea acestui lucru, căutarea unui ideal unic, global, pentru că este unicul, singurul adevărat pentru umanitate, duce invariabil la constrângere. Și apoi spre distrugere, sângele – ouăle sunt sparte, dar omleta numai apare, există doar un număr infinit de ouă, vieți omenești, gata de spargere. Și până la urmă idealiștii pasionați uită omleta și continuă să spargă ouăle.”

O ultimă notă: aștept cu mare interes ieșirea pe piață a celei mai recente cărți a lui Aurelian Crăiuțu, “Why Not Moderation?” (“De ce nu moderația?”). E “coming soon” la Cambridge University Press, iar răspunsul la întrebarea din titlu pentru mulți este: pentru că e foarte nepopular. Sper ca acest articol să-mi știrbească urma de popularitate pe care o am.

Print Friendly, PDF & EmailDownload PDF