După anii 1990, natura și diferitele forme de guvernare și negociere ale granițelor ei cu societatea au trecut prin transformări economice, politice și culturale dramatice. Cercetarea aceasta este o parte dintr-un proiect mai amplu, ce se uită la foste peisaje industriale și de infrastructură ruinate și la felul în care acestea se transformă, material și semantic. În povestea care urmează, amestecul de ruine cu natură are darul de a scoate la iveală proiecte politice și forme de imaginare și guvernare a naturii aflate în straturi temporale diferite (secolul al 19-lea, interbelic, perioada socialistă, post-socialism etc.) care ajung însă să se suprapună în același loc din București.
Studiul de caz pe care vreau să îl prezint aici este cel al Parcului Văcărești, o fostă ruină socialistă, care a strâns în jurul ei, de-a lungul timpului, dezvoltatori imobiliari, oameni dislocați din casele lor, ecologiști, politicieni, vizitatori, trecători, oameni de știință, speranțe, frici, fantezii, capitalism de cazino, animale și plante sălbatice sau doar refugiate din alte părți ale orașului. Toate acestea formează o „zonă de contact” (Pratt 1991), mai-mult-decât-umană, unde natura sălbatecă și ruinele industriale coexistă într-un contact direct, intim.
Groapa Văcărești există de mult timp în forma ei de interstițiu urban, de teren părăsit din centrul Bucureștiului (e la doar două stații de metrou de Piața Unirii). Cu mult înainte de a mă gândi la vreo cercetare am trecut pe lângă acel loc – înconjurat de un gard de metal verde la un moment dat – și cumva mi-a rămas undeva în colțul ochiului, văzut mereu cu un fel de privire periferică dar consistentă.
Ideea unei cercetări a început să se contureze, în acest caz, după discuții cu membri ai Asociației Parcul Văcărești dar și cu oameni din împrejurimi sau cu oameni ce obișnuiau să locuiască sau să se plimbe, cu treabă sau fără, prin și pe lângă Văcărești. E greu de spus, retrospectiv, cum începe o cercetare etnografică. Oameni, conversații, fotografii, obsesii personale, finanțare, ocazii pe jumătate ratate, lecturi, neliniști sau mode intelectuale – se agregă și încep să ia forma unei cercetări de durată.
Unele cercetări au un fel de moment de descoperire – cât de autentic sau cât de reconstruit ulterior e greu de spus. Pentru mine s-a întâmplat în vara lui 2017 – eram împreună cu un câțiva studenți în interiorul parcului. Am petrecut acolo câteva ore, discutând și plimbând-ne pe cărările uscate create de fundația de ciment a parcului, acoperite acum cu un strat subțire de pământ și ierburi. Admiram rețeaua de bălți și păsările sălbatice când un individ cu un sac mare de rafie a trecut în viteză pe lângă noi urmând o cărare diferită, greu de distins pentru un ochi neantrenat. Pe buza fostului lac doi bicicliști dădeau ture. După ce am urcat, cu oarecare greutate, zidul din partea de nord, printre fragmentele de ceramică, cărămidă și sticlă de la construcțiile din jur ne-am întâlnit cu un grup de oameni ce fumau și reparau o mașină veche. Un mic cartier format din blocuri vechi dar și din câteva case noi forma un fel de zonă de amortizare față de agitația și zgomotul de pe șoseaua Olteniței. După ce i-am salutat și am trecut de ei, cineva din grup a exclamat: ar fi trebuit să îi întrebăm în ce an suntem!
Brusc lucrurile aveau sens! După multe vizite în parc și discuții, însoțite de senzația neplăcută că ceva important îmi scapă, lucrurile păreau că se leagă. Era o ruptură nu doar în spațiu ci și în timp.
Ieșirea din Văcărești seamănă cu un film post-apocaliptic. Bucăți de fier ruginite, blocuri de ciment, o fostă barieră, graffitti, pungi de plastic, cutii de bere și suc dar și plante, păsări și animale sălbatice, toate încadrate de un peisaj urban în continuă schimbare. Blocurile Asmita, dealeri de mașini, un hotel și un mall, clădiri și turnuri părăsite ale armatei – toate păreau să îmbrățișeze și supravegheze noua natură sălbatică. În zona de vest, era un fel de arie (semi)părăsită cu grădini de vară, o casă recent construită, capre, câini și două blocuri imense aflate în construcție. Părea o versiune hollywoodiană, concentrată și spațializată a istoriei recente a României. Deșeurile istorice și ruinele, alături de clădirile contemporane indicau traiectorii și eșecuri ale dezvoltării urbane: proiecte și naturi suprapuse.
Pe măsură ce vizitele, discuțiile și interviurile au devenit mai sistematice – cu ecologiști, oameni din ONG-uri, oameni de știință, administratori ai parcului, vecini etc. – momentul „iluminării” s-a complicat. Nu neapărat pentru că ar fi fost pur și simplu greșit, dar locul părea supra-încărcat cu emoții, timpuri diferite suprapuse, fantasme și o grămadă de mici inversări figură-fundal ce se reflectau unele în altele într-o imagine pulsatorie, greu de prins în niște contururi stabile. Ruptura între timpul „nostru”, contemporan, și timpul „lor”, trecut sau ținând de un viitor fantastic, postapocaliptic – nu mai părea atât de clară. Nu doar că Văcăreștiul era greu de ținut pe loc în spațiu, având tendința de a se extinde sau contracta în funcție de locul în care îl priveai, dar nici structura lui în timp nu era una clar stratificată. Ce vedem, la ce ne uităm atunci când privim sau ne deplasăm prin Groapa/Parcul Văcărești?
Uneori acesta e momentul în care un pic de teorie poate fi salvatoare – nu fiindcă are un fel de răspuns clar ci fiindcă te face să vezi mai mulți actori implicați, mai multe straturi și fațete. În teoriile despre infrastructură – influențate mai ales de Science and Technology Studies, fenomenologie și etnometodologie – aceasta apare ca substratul invizibil, taken for granted, a vieților noastre individuale și colective ce permite lumii să se desfășoare pe trasee predeterminate. Analiza infrastructurii presupune o „inversiune infrastructurală” (Bowker and Star 2000). O întoarcere pe dos a raportului dintre vizibil și invizibil, dintre formă și fond, ce poate scoate la iveală părțile ascunse ale funcționării fundalului.
În Văcărești, această „inversiune infrastructurală” este prezentă material și senzorial: infrastructura se vede prin natura sălbatecă fără prea mare efort analitic. Funcționează la fel de bine și invers, printr-o „inversiune ecologică” în care natura devine posibilă și vizibilă doar prin intermediul infrastructurii, a ruinei eșuatului lac socialist și a avatarurilor sale postsocialiste. Oameni ce trăiesc în jurul parcului, peștii, păsările, șerpii, vulpile, copacii și arbuștii sunt, intermitent și ambiguu, cetățeni atât ai unor peisaje urban-moderne (ca orășeni, animale de companie, paraziți, invazivi sau refugiați) cât și ai naturii sălbatice.
Ignaci de Sola-Morales Rubio, într-un text despre fotografia urbană, considera că interesul față de spațiile urbane abandonate a început în anii 1970 cu fascinația cu terenurile vagi (terrains vagues) – zone urbane în care „mișcarea și oscilația se combină cu absența unei funcții clare și cu nesiguranța” (1995: 119-120). Văcăreștiul este, din această perspectivă, un „teren vag” ce funcționează într-o logică a porozității, a combinației dintre pasaj, loc de trecere spre altceva și groapă, loc în care se adună lucruri eterogene. Mai mult decât atât, ruinele eșuatului lac Văcărești, într-un lung proces de metamorfoză de la loc urban părăsit la natură sălbatică protejată, a devenit un loc în care clasa de mijloc poate experimenta consumul nu doar al naturii cât al diferențelor și transformărilor de la granița dintre natură sălbatică și metropolă.
Orice cercetare etnografică începe – și deseori continuă – cu geografie și istorie. În cazul de față e vorba și de ceva hidrologie. Bucureștiul e traversat de două râuri (Colentina și Dâmbovița) și dependent, mai ales pentru apă potabilă, de un al treilea: râul Argeș.
Văcăreștiul a făcut parte dintr-o mahala bucureșteană ce producea legume și fructe până în anii 1960-70, când majoritatea populației a fost absorbită în noul sector industrial și dezvoltarea imobiliară socialistă a transformat întreaga zonă. Aria era una mlăștinoasă cu izvoare intermitente, ce au fost modificate atât de sistematizarea Dâmboviței, cât și, mai târziu, de construcția metroului. În anii 1980, groapa Văcărești a intrat într-un plan hidrologic amplu, ce implica construcția unei rețele de rezervoare pentru cazuri speciale (cutremure și inundații) dar și pentru uz industrial și de agrement – ca parte a unei zone dedicate tineretului. Parcul Tineretului fusese deja construit pe locul fostei Văi a Plângerii, o groapă de gunoi din Bucureștiul interbelic.
Măcelării, tăbăcării, grădini de zarzavaturi și activități manufacturiere existau în zonă încă din secolul al 18-lea. Mănăstirea construită de domnitorul fanariot Mavrocordat – un important centru manufacturier – a avut un rol major în definirea acestei mahalale de la periferia Bucureștiului, care a fost mereu prinsă în fluxurile economice, politice și religioase ale orașului.
Perioada socialistă aduce cele mai multe modificări – Văcăreștiul trebuia, împreună cu Lacul Morii, să devină o parte a unui mare proiect ce ar fi legat Bucureștiul de Dunăre. După 1989, hidrologia socialistă se dezagregă și Văcăreștiul rămâne doar ruina unui lac programat în alte timpuri, o „ruină a viitorului” (Gupta 2018).
În anii 1990 – 2000, lacul a devenit locul desfășurării unor proiecte și fantezii postsocialiste: viitor circuit de curse pentru mașini, zonă de dezvoltare imobiliară, teren de golf, lac de agrement, complex de agrement și hotel de lux etc. Între timp, gunoaiele și molozul de la noile construcții din jur se revărsau în lacul gol. În anii 1990, un cioban cu o turmă de oi și-a găsit adăpostul aici; fierul era extras din bucățile de fier-beton; cuprul era scos din cabluri; oameni își eliberau animalele sau plantele de companie acolo; păsări sălbatice erau prinse și vândute; pești erau introduși sau pescuiți din bălți. O familie, la un moment dat chiar două, trăiau acolo în colibe de carton și paie.
Transformare gropii Văcărești într-o arie naturală protejată are legătură cu noi forme de guvernare a naturii și de trasare a granițelor dintre natură, pe de o parte, și societate, politică, cultură și istorie, pe de altă parte. Intrarea României în U.E. și adoptarea unor noi forme de administrare a mediului și a noi instituții și subiectivități politice legate de aceasta e fundalul mai general al acestei transformări spectaculoase. Dar groapa a devenit parc doar când a devenit parte din felurile în care noua clasă mijlocie din București se străduia să se reimagineze în anii 2000. Un articol în National Geographic Romania, fotografii spectaculoase, discursuri științifice, grupuri ecologiste, acțiuni de „ecologizare”, mișcările de protest față de exploatarea minieră de la Roșia Montană – toate acestea au avut de jucat un rol.
În ianuarie 2018, într-o zi însorită, mă aflam în colțul din sud estul parcului, când, brusc, întregul zid înclinat, ce formează partea din nord, s-a aprins brusc, cu o lumină puternică. Soarele de iarnă făcea să scânteieze toate bucățile de sticlă și ceramică, aruncate în parc din șantierele din jur, într-o lumină orbitoare. O frumusețe ambiguă, o emoție legată de trăsăturile schimbătoare ale parcului, părea să se concentreze în strălucirea pe care ruinele și resturile o aduceau în natura sălbatecă a parcului. Pentru Roy Wagner, acest mecanism al trecerii de la formă la fond, al inversiunii mereu reluate, în care ambii termeni care se neagă reciproc au aceeași legitimitate, exercită o putere similară cu cea a unei opere de artă (1987:62-63). Văcăreștiul poate fi înțeles, etnografic, și ca un fel de operă de artă.
Inversiunile semantice și materiale apar de pretutindeni odată ce intri în zona bine delimitată a parcului: interior și exterior, natură și ruine, infrastructură hidrologică și natură, natură sălbatică și natură de agrement, industrie socialistă și sălbăticie contemporană, iubitori ai naturii și stat absent, iubitori ai naturii și oameni necivilizați, structuri înalte (blocuri, turnuri, furnale) și peisaje orizontale cu mlaștini și bălți, încântare estetică și ruine vrednice de dispreț.
În timp ce umblam prin parc am observat, deseori, grupuri de oameni ce coborau, se plimbau un timp, se urcau în turnurile de observație și, în timp ce ieșeau din groapă, își spuneau unul altuia, ca să se asigure că au văzut același lucru: „a fost frumos, până la urmă”.
E posibil ca groapa Văcărești să fi devenit parte din natura protejată și din peisajul în care clasa de mijloc urbană se identifică și îl ia în grija sa, dar atracția pe care acest loc o exercită nu se află doar aici. Deși putem vedea ușor parcul, în întregimea lui, de oriunde de pe malul ridicat al zidurilor ce îl înconjoară, există o incompletitudine a locului, o delimitare ce pare să scape mereu încercărilor de înțelegere. Motivul constă în încrucișările și suprapunerile unor timpuri, vieți și spații diferite între zidurile lacului: fostă mahala devenită lac eșuat, devenit parc natural, dar și fostă mănăstire devenită „sală polivalentă” socialistă neterminată, devenită Sun Plaza Mall.
Este întotdeauna frumos „până la urmă”, când aproape ai ieșit din parc, sau e clar că va fi frumos când aproape ai intrat, dar și uneori când te cațări pe una dintre construcțiile de lemn, ca să ai o privire mai de sus. Consumul estetic nu este doar al naturii sălbatice ci, mai mult chiar, al diferenței dintre peisajul urban și sălbăticie, și al inversiunilor material-senzoriale dintre timpuri socialiste, postsocialiste și neoliberale. Frumusețea Văcăreștiului e mereu una complicată, în care istorii, ideologii și teorii se desfășoară la nivelul simțurilor, a privirii, auzului, a mișcării corpurilor prin „sălbăticie”.
Văcăreștiul a fost mereu o absență, o „groapă” ce semnifică rupturi și lipsa materialului social și fizic necesar desfășurării normale a funcțiilor țesutului urban. Această absență a fost însă mereu una productivă, cu promisiuni de împlinire a dorințelor – reale sau fantastice. În perioada socialistă groapa a fost nivelată și lacul ridicat deasupra solului într-un efort spectaculos de modernizare și realizare a unei viziuni urbane și regionale. Lacul însă nu a ajuns niciodată să existe ca atare, el existând mai mult în amintirile persoanelor evacuate din casele demolate. După 1990, s-a transformat, din nou, în groapă, un loc ce aducea laolaltă frici, speranțe și noi modalități de a rezista traumelor și pierderilor aduse de postsocialism.
Ca arie protejată Văcăreștiul a devenit un fel de palimpsest de prezențe și ruine istorice dar și de imagini ale viitorului, de dorințe individuale și colective. Groapa este acum plină, dar și fracturată și încadrată de politicile culturale (și naturale) ale clasei de mijloc, de natura sălbatecă și de ruinele infrastructurilor socialiste ce acoperă vechea mănăstire și fosta mahala. Deși, sau poate chiar din cauza aceasta, natura a devenit singurul locuitor legitim al gropii, Văcăreștiul este, în continuare, și un loc al ruinelor și a suprapunerilor și inversiunilor dintre spații și timpuri diferite.
Bibliografie
Bowker G and SL Star (1999) Sorting Things Out: Classifications and Its Consequences. Cambridge, Mass. and London: MIT Press.
Comaroff J and Comaroff J (2001) Millenial Capitalism: First Thoughts on a Second Coming. Durham and London: Duke University Press.
Gupta, A (2018) The Future in Ruins: Thoughts on the Temporality of Infrastructure. In Appel H, Anand N and Gupta A (eds) The Promise of Infrastructure. Durham: Duke University Press, pp.62-79.
Pratt, ML (1991) Arts of the contact zone. Profession 33–40.
Sola-Morales Rubio, I (1995) Terrain Vague. In Davidson C (ed) Anyplace. Massachusetts: MIT Press, pp.118-123.
Wagner R (1987) Figure-Ground Reversal Among the Barok. In Lincoln L (ed) Assemblage of Spirits: Idea and Image in New Ireland. New York: George Braziller, 56-62.