Mii de ciori de semănătură (Corvus frugilegus) înnoptează în arborii înalți din Cișmigiu, de primăvara până toamna. E neclar când au început să facă asta, dar probabil că prezența lor numeroasă se leagă de transformări ale spațiilor urbane (desființarea zonelor verzi, tăieri de arbori, extinderea înspre margini) și de cantitățile imense de gunoi disponibil în gropile deschise ale orașului. Corvidele (din care ciorile de semănătură fac parte) sunt păsări inteligente, adaptabile, generaliste (mănâncă cam orice) cu structuri sociale complexe, iar soluția arborilor din Cișmigiu și de altfel din tot Bucureștiul capătă sens în acest context. Oamenii se plâng de ele—de excremente, de zgomotul de seară, sau pur și simplu de existența lor prea numeroasă. Prezența lor e clar încadrată discursiv ca o problemă, un semn al degradării parcului, al ineficienței sau indiferenței administrației, sau pur și simplu ca un pericol (mizerie, boli, distrugerea ecosistemului). De-a lungul ultimilor ani au fost ținta unor mai mici sau mai mari violențe, unele organizate de administrația parcului, altele de cetățeni: puști cu aer comprimat, petarde, lasere și alte lumini sau sunete puternice care nu făceau decât să le agite și să le prelungească aranjatul zgomotos pentru culcare. Au fost propuneri de ucidere în masă, de relocare, chiar de tăiere a arborilor înalți din parc.

Intoleranța și ura virulentă împotriva ciorilor din parc, de altfel normalizată, mă tulbură profund, nu doar prin paralelele pe care le evocă cu alte proiecte violente de „civilizare” a spațiului urban sau național, ci și pentru că, de fapt, ciorile au ajuns să îmi placă. Cum am putea să trăim cu ele, și cum ar putea antropologia și alte surate disciplinare răspunde la această întrebare?

M-am apucat de „uitat la păsări” acum șase ani. Și așa, cioara a devenit nu doar cioară, ci frugilegus, cornix, sau monedula, iar curțile abandonate, carierele de piatră sau alte spații ruderale  s-au transformat in peisaje promițătoare, esențiale pentru viață. Am petrecut sute de ore alături de alții care la fel ca mine își cultivau atenția astfel încât să ajungă să împartă aceeași lume, timp poate de câteva secunde, cu o altă ființă, o anumită pasăre. Am învățat să văd și să aud, să disting o prezență, să pășesc sau să stau nemișcată, să caut locuri, să ascult. Am învățat să încerc să îmi imaginez și să simt ce contează pentru o pasăre, și să înțeleg cum lumile astea două erau unite, co-constituite prin gesturi și acțiuni, și prin istorii adânci și complicate ce implică grijă, indiferență, violență.

Pe 15 mai 2020, în prima zi după starea de urgență, am plecat cu V. și C., doi biologi, la Vadu, pe malul mării. Ei cu treabă—monitorizarea unor specii de păsări dintr-o zonă protejată—iar eu un fel de apendice curios și entuziast. Era clar ca nici unul nu avea iluzia că ceea ce documentau era o lume paralelă, nederanjată, sălbatică, populată de păsări care habar nu aveau că sunt observate. Mai mult, făceau munca asta de observare cu respectul conștiinței că prezența lor e evidentă și tolerată. V., cu care am petrecut vreo două ore într-o zonă umedă la câțiva kilometri de țărm, mi-a introdus cu blândețe un peisaj care deși clar antropizat abunda în posibilități concomitente de viață, de la tot felul de păsări mici din stuful crescut peste măsură, la prigorii săpând în dâlme de nisip și păsări de apă mânându-se reciproc din raza noastră vizuală. Cu grijă, V. încerca să tempereze violența inerentă prezenței noastre (doi oameni câte 15 minute în punct fix rotindu-se cu binocluri) și să o transforme într-o practică a recunoașterii generozității cu care alte ființe—nu toate—își împart lumile cu noi. Nu mi-am dat seama de asta până nu m-am izbit de contrastul de la țărm, și de zecile de oameni întinși cu corturi, mașini și voie bună pe toată plaja, sărbătorind faptul că au supraviețuit celor două luni de pandemie și carantinei aferente. A devenit brusc clar că ceea ce făceau cei doi biologi era să experimenteze cu moduri de a fi în lume cu aceste păsări, cu recunoașterea că deși trăiesc în lumi diferite împart un spațiu comun de existență.

Cultivarea atenției înseamnă deci nu doar cultivarea percepției, în cuvintele Annei Tsing a „artei observației”[1], sau cultivarea revelării unor lumi vii, dense, dinamice, guvernate de logici, motivații și estetici care ne sunt poate străine sau invizibile. Cultivarea atenției înseamnă, de fapt, o practică de a fi în lume, o imersie voită și asumată, o recunoaștere practică a multitudinii relațiilor prin care noi și alții—alte specii—ne co-construim lumile semiotic și material[2]. Un fel de practică etico-etnografică poate, mânată de asumarea unei relații afective cu alte forme de a trăi, de a fi viu pe această planetă.

Într-un eseu din 2010 Anna Tsing, un antropolog, construiește o propunere pentru un astfel de proiect etico-etnografic în jurul a ceea ce ea numește dragoste multispecii (”multispecies love”).  Pe scurt, e vorba de un nou fel de știință, mai democratică, mai inclusivă, la intersecția dintre diferite științe ale naturii și diferite științe ale culturii, care „încurajează o nouă, pasionată imersie în viețile subiecților non-umani studiați”. Bineînțeles, imersia aceasta nu e nimic nou, spune ea, le-a fost permisă până acum celor din științele naturii, cu condiția însă să nu lase să li se vadă dragostea pentru acești subiecți. Dar noua știință are alte obiective, „de a deschide imaginația publică astfel încât să facă posibile alte moduri de a relaționa cu natura”[3].

Tsing e una dintre cele mai cunoscute figuri ale unei zone interdisciplinare în plină efervescență, alături de alții și altele venind din antropologie, filozofie, istorie, studii feministe, ecologie, biologie, geografie, chiar și artă. Studiile multispecii, că despre ele e vorba, sunt un domeniu care s-a născut din presiunile generate de chestionarea centralității umanului în toate aceste discipline, normalizarea și extinderea unor întrebări și interese legate de etică și relații de putere, și mai ales de materialitatea imediată, vizibilă a unei lumi în plină distrugere. O altă motivație este o modestie și o recunoaștere a parțialității și situării cunoașterii—de la Harraway citire[4]—ceea ce necesită din partea tuturor o deschidere înspre colaborări, luări în serios a diferențelor, fără gelozii sau răutăți interdisciplinare.

Antropologia era oarecum pregătită pentru asta. Mai la început, printr-o atenție plină de fascinație asupra prezenței altor specii în poveștile pe care noi ni le spunem nouă despre noi înșine: Malinowski[5], Levi-Strauss[6] sau Radcliffe-Brown[7] vorbind despre totemuri, Harris despre vaci[8], sau Geertz despre cocoși[9]. Mai apoi, prin etnografii complexe ce explorează interacțiuni om-animal în relație cu diferite contexte bio-sociale și politice (cum e frumoasa etnografie a lui Vitebsky, Oamenii-ren[10]). Și, în final, prin studii în etnobiologie, care iau în serios taxonomii și cosmologii indigene ce postulează alte moduri de a trăi și a relaționa cu lumea non-umană. Etnografiile multispecii din ultimii zece ani sunt rezultatul imersiei antropologilor în vieți umane și non-umane (nu doar animale carismatice ci și fungi și microbi) și arată cum aceste vieți „modelează și sunt modelate de forțe politice, economice și culturale”[11].

Etnografia lui Eduardo Kohn, Cum gândesc pădurile[12], extinde acest demers și încearcă să imagineze o antropologie dincolo de uman printr-o descentrare a ceea ce înseamnă semiotică, comunicare, și prin integrarea lor în alte logici ce țin de procese biologice evoluționare dar și de accesarea unor alte perspective prin vise și transe. Oamenii, spune el, nu sunt singurii care au un sine și gândesc. Toți indivizii—umani și non-umani, oameni, copaci, câini, jaguari—o fac, își reprezintă realitatea și sunt reprezentați, iar viața e de fapt participarea în această țesătură complexă de semne și răspunsuri  fizice, senzoriale, bio-chimice. O antropologie dincolo de uman are ca obiect înțelegerea acestei realități complexe și a diferitelor moduri de a trăi care o constituie.

Proiectul etnografic al Annei Tsing despre ciupercile matsutake se înscrie și el în aceste eforturi de a imagina o etnografie dincolo de uman, dar o face ridicând miza sa politică[13]. În primul rând, proiectul a implicat o regândire și o experimentare a muncii etnografice, colaborativă și care ia în serios alte moduri de cunoaștere și de producere a cunoașterii, din partea altor antropologi și biologi, dar și a unor culegători de ciuperci, fermieri, silvicultori, artiști, comercianți, consumatori. Pe Tsing o interesează ce viață e posibilă în ruina și distrugerea cauzată de capitalismul global, dar nu dă un răspuns facil. Subiectul etnografiei e… o specie de ciupercă, de fapt mai multe specii înrudite (Tricholoma), apreciată de sute de ani în Japonia și considerată prețioasă, și care are nevoie de un anumit habitat, păduri de pin deranjate, pentru a putea crește. Ciuperca e colectată în mai multe părți ale lumii, de entuziaști, oameni de știință, dar și migranți și marginali economici și sociali, și e integrată în lanțuri globale de distribuție ce sfârșesc în mare parte în Japonia. Prin viniete evocative, artă, literatură, referiri la ecologie sau alte științe biologice, aflăm cum precaritatea existenței unei specii de ciupercă și precaritatea vieții umane sunt parte din aceeași „încâlceală” de relații globale de exploatare, comodificare, distrugere ecologică, dar și dragoste, apreciere, obsesie. Tsing nu condamnă și nu dă verdicte, miza ei etico-politică e însăși luarea în serios a acestor relații, fără a transforma non-umanul într-o nouă, exotică alteritate bună de studiat.

De fapt, miza etico-politică a studiilor multispecii e ceea ce i-a atras pe mulți în spațiul acestui domeniu interdisciplinar. Astfel de analize au scos la suprafață poziții, riscuri, traiectorii inegale, relații injuste, suferință, moarte, istorii complicate de dominație, violență, exploatare care toate invocă o astfel de miză. Dar, au mai scos la suprafață situații dificile care ne cer să ierarhizăm inegalități sociale, suferința sau moartea unor ființe non-umane, sau distrugerea ecologică. Problema e că dacă pentru lumile sociale umane în care trăim suntem obișnuite să avem modalități de a rezolva cel puțin teoretic astfel de mize, în cazul noilor lumi care ni se relevă nu avem cum să ajungem la un răspuns clar, final la întrebarea Cum e bine (sau rău) să trăim? Ce e bine (sau rău) să facem?. Răspunsul studiilor multispecii este de a refuza opoziția dintre cele trei cereri adeseori incompatibile (justiție socială, o etică a drepturilor individuale umane și non-umane și o etică ecologică preocupată de sănătatea și integritatea ecosistemelor) și de a propune o etică relațională[14]. Inspirându-se din îndemnul Donnei Haraway de a „sta cu problema”[15], o astfel de abordare încearcă să cunoască și să înțeleagă multiplele obligații etice și perspectivele pe care le implică, fără a aluneca într-un relativism fără consecințe. De aici și imperativul de la începutul eseului de a fi deschis multitudinilor de relații prin care noi și alții (non-umani) ne co-constituim lumile, de a găsi noi modalități de a lua în considerare aceste lumi dificil sau poate imposibil de cunoscut. Rezultatul nu va fi o rezolvare magică, ci o re-configurare și o re-cunoaștere continuă a ceea ce contează și pentru cine, astfel încât „poate să ne ajute să trăim bine în interiorul unor relații care rar pot fi rezolvate spre satisfacția tuturor și niciodată în mod final”[16].

Cum ar arăta o astfel de abordare în cazul ciorilor din Cișmigiu? Thom van Dooren, un filosof „de teren” care a lucrat mult cu și a scris despre ciori în toată lumea, povestește cum ciorile din Brisbane (dintr-o altă specie, Corvus orru) au întâlnit violențe similare sau chiar mai drastice (otrăviri în masă, desființarea arborilor), tot ca răspuns la deranjul sonor, la excremente, sau chiar la atacurile prin care unii indivizi atenționau trecătorii care se apropiau prea mult de cuib[17]. Dacă discursurile publice, acțiunile autorităților sau ale locuitorilor sunt, spune el, despre o anumită viziune asupra comunității, în sensul de cine e inclus și în ce condiții, cine decide și cine participă, acțiunile ciorilor pot fi văzute ca interjecții politice prin care întrerup aceste viziuni și propun altele noi. Ciorile sunt, într-un fel, participanți activi în construirea unor comunități multispecii, iar recunoașterea acestui lucru deschide oamenilor alte posibilități pentru a experimenta cum să trăiască bine cu aceste corvide. Asta nu înseamnă acceptarea totală și pasivă a prezenței lor, ci mai degrabă cultivarea socială și politică a unei atenții către acești vecini și deschiderea unor spații de experimentare și cunoaștere care să răspundă punctual și provizoriu întrebărilor ‘Ce anume e întrerupt și ce anume e propus? Cum putem trăi împreună? Cum putem fi transformați de această viață împreună?’ Van Dooren dă exemple de astfel de spații, de la biologi care dedică ani studiului acestor păsări pe străzile din Brisbane sau oameni care își schimbă traseul pentru a evita cuiburi active până la oameni care îngrijesc ciori rănite sau care organizează activități prin care copii își imaginează cum ar fi să fie ciori și să își construiască singuri cuibul. Fără soluții finale, deci, ci deschidere, experimentare, cunoaștere.

Bibliografie

Haraway, Donna. 1988. „Situated knowledges: The Science Question in Feminism and the Privilege of Partial Perspective”. Feminist Science 14(3): 575-599.

Haraway, Donna. 2016. Staying with the Trouble. Making Kin in the Chthulucene. Duke University Press.

Harris, Marvin. 1966. „The Cultural Ecology of India’s Sacred Cattle”. Current Anthropology, 7(1): 261-276.

Kirksey, S. Eben și Stefan Helmreich. 2010. „The Emergence of Multispecies Ethnography”. Cultural Anthropology, 25(4): 545-576.

Kohn, Eduardo. 2013. How Forests Think: Toward an Anthropology beyond the Human. University of California Press.

Geertz, Clifford. 2014. Interpretarea culturilor. Cluj-Napoca: Tact.

Levi-Strauss, Claude. 1966. The Savage Mind. Chicago: University of Chicago Press.

Malinowski, Bronislaw. 1992. Magic, Science, and Religion and Other Essays. Waveland Press.

Radcliffe-Brown, A. R. 1965. Structure and Function in Primitive Society. Glencoe, Ill.: Free Press.

Tsing, Anna. 2010. „Arts of Inclusion or How to Love a Mushroom”. Manoa, 22(2): 191-203.

Tsing, Anna L. 2015. The Mushroom at the End of the World: On the Possibility of Life in Capitalist Ruins. Princeton și Oxford: Princeton University Press.

van Dooren, Thom, Eben Kirksey și Ursula Munster. 2016. “Multispecies Studies: Cultivating Arts of Attentiveness”. Environmental Humanities, 8(1): 1-23.

van Dooren, Thom. 2019. The Wake of Crows: Living and Dying in Shared Worlds. New York: Columbia University Press.

Vitebsky, Piers. 2006. The Reindeer People: Living with Animals and Spirits in Siberia, Boston: Mariner Books.

[1] În original, „the art of noticing”, în Tsing, „Arts of Inclusion”, 192.

[2] Tot Anna Tsing le numește „artele includerii” („arts of inclusion”), în Tsing, „Arts of Inclusion”.

[3] Tsing, „Arts of Inclusion”, 201.

[4] Haraway, „Situated knowledges”.

[5] Malinowski, Magic, Science, and Religion.

[6] Levi-Strauss, The Savage Mind.

[7] Radcliffe-Brown, Structure and Function.

[8] Harris, „The Cultural Ecology of India’s Sacred Cattle”.

[9] Geertz, Interpretarea culturilor.

[10] Vitebsky, The Reindeer People.

[11] Kirksey și Helmreich, „The Emergence of Multispecies Ethnography”, 545.

[12] Kohn, How Forests Think.

[13] Tsing, The Mushroom at the End of the World.

[14] van Dooren, Kirksey și Munster, „Multispecies Studies”, 16-18.

[15] Haraway, Staying with the Trouble.

[16] van Dooren, Kirksey și Munster, „Multispecies Studies”, 17.

[17] van Dooren, The Wake of Crows.