fbpx Skip to main content

„Pe-asta să n-o notați, domnișoară!”:

Câteva reflecții despre munca etnografică în chirurgia estetică

de Ana-Maria Rențea

Să faci cercetare de teren în aria medicală nu e ușor. Te lovești de tot felul de obstacole, de la „nu”-uri mai diplomate sau mai tranșante până la aspecte legislative ce țin de protecția datelor pacientului. De peste trei ani, studiez practica socială a operațiilor estetice în spațiul românesc, în cadrul tezei mele doctorale. Într-o încercare recentă de a sistematiza volumul imens de date acumulate, am reflectat tot mai mult la datele „din spatele” cercetării, care sunt poate la fel de consistente precum cele „științifice” și care vor rămâne cel mai probabil uitate în „sertar”. În continuare, voi discuta despre câteva dintre provocările muncii mele de teren în inepuizabila lume a chirurgiei estetice, așa cum le-am trăit la nivel personal, dincolo de rigorile academice.

Accesul la subiecți 

Cercetătoarele feministe, primele ce au investigat critic operațiile estetice în științele sociale, au insistat preponderent pe relatările femeilor care au apelat la astfel de intervenții, datorită faptului că acestea erau relativ ușor de găsit și de chestionat. În contrast, interogarea chirurgilor plasticieni a fost privită mult timp ca fiind cvasi-imposibilă, în condițiile în care se consideră că aceștia sunt „izolați” într-un teritoriu profesional greu de pătruns. Pentru a suplini golul din literatura de specialitate, am decis că voi studia operațiile estetice prin lentila chirurgilor plasticieni. „Bine, bine, dar cum ajung la ei?”, răsuna agonizant în mintea mea. Cum pot avea acces la niște subiecți „de elită” care practică o medicină de lux, au o agendă supra-încărcată și sunt beneficiarii expunerii mediatice? Nu cunoșteam nici măcar un singur chirurg de la care aș fi putut să pornesc.

Pe lângă calitatea lor de medici, chirurgii plasticieni mai sunt și profesori universitari, întemeietori și/sau șefi de secții de chirurgie plastică în spitale publice, antreprenori și proprietari de clinici medicale private, inventatori de dispozitive medicale, pionieri ai unor intervenții de chirurgie plastică și estetică distinse național și internațional, și figuri publice. Toate acestea m-au intimidat încă dinainte de a porni cercetarea. Credeam că nu o să reușesc niciodată să mă apropii de acești oameni. Mi-am făcut documentarea folosindu-mă de toate informațiile disponibile online (CV-uri, site-uri, pagini de social media etc) și am încercat să iau legătura cu ei pe toate căile posibile (pfff, câte anxietăți am mai învins așa!): apeluri telefonice (pe numărul personal sau al clinicii), discuții față în față la congresele Societății Române de Chirurgie Estetică, e-mailuri, Instagram sau Whatsapp.

În timp, am aflat că pe măsură ce realizările profesionale ale chirurgului sunt mai grandioase, cu atât mai asiduu trebuie să demonstrez că merit să îl intervievez. Unii mi-au cerut CV-ul actualizat, cu tot cu publicațiile științifice pe marginea temei, și proiectul de cercetare doctorală. Ca cercetător, a trebuit să dovedesc legitimitate științifică și familiaritate cu personalitățile, procedurile și produsele din această ramură medicală. În România, corpul profesional al chirurgilor plasticieni este în creștere, dar încă nu atât de mare, așa că adeseori m-am folosit de aprecierile pe care chirurgii le făceau la adresa colegilor de breaslă pentru a-i aborda pe cei din urmă. Cu puține excepții, majoritatea celor pe care i-am contactat au acceptat să stăm de vorbă, cu toate că uneori am avut de așteptat săptămâni și chiar luni pentru a-i putea întâlni. Mai mult, am descoperit, dincolo de titluri, celebrități operate și alte „poleieli”, oameni autentici, inspiraționali, dar și vulnerabili, ceea ce reprezintă poate unul dintre cele mai mari câștiguri obținute în urma cercetării.

În contextul trăirii unor conexiuni interpersonale ce erau uneori atât de puternice, mi-am dezvoltat un criteriu propriu de „măsurare” a calității interviurilor. De fiecare dată când mă întorc de la un interviu, mă gândesc la cum m-am simțit, cum s-a simțit interlocutorul meu și dacă am dat ceva înapoi. Pentru mine, un interviu bun nu este doar cel care îmi furnizează informații noi, savuroase/anecdotice, de adâncime, potrivit grilei de interviu, ci acela care implică armonizarea emoțională dintre cercetător și subiect. Concret, interviul bun este cel în care: 1) nu am creat un disconfort persoanei din fața mea, ci din contră, am oferit siguranță și relaxare; 2) am dat de gândit prin întrebările adresate (de exemplu, am întâlnit medici care nu și-au pus niciodată problema de ce au ales să urmeze chirurgia plastică) și 3) am stimulat idei mocnite (odată, o doamnă chirurg care avea propria clinică și-a dat seama în timpul discuției noastre că ar fi util să reintroducă vechile chestionare pe care obișnuia să le aplice pacienților și care au ghidat-o în trecut să diversifice serviciile clinicii).

Intrarea pe teren

De departe, cea mai mare dificultate a fost să îi conving pe chirurgi să mă lase să asist la activitatea lor medicală. Altfel spus, să obțin accesul la procesul de „producție” a operațiilor estetice, din momentul în care ele sunt formulate ca dorințe/soluții și până când încep să producă efecte – în plan fizic, psihologic și social – în viața pacientului. În plus, îmi doream să sondez și ceea ce fac chirurgii plasticieni, nu doar ceea ce spun că fac. La început, adresam întrebarea-rugăminte tuturor medicilor pe care îi întâlneam, inclusiv celor din orașe foarte îndepărtate de casă. Eram dispusă să merg oriunde. Dar răspunsul era invariabil același: nu se poate din cauza confidențialității actului medical și/sau a protecției datelor personale ale pacientului. În esență, ambele se referă la faptul că nimeni în afară de medic nu are dreptul să dispună de informații privind pacientul, informații confidențiale și protejate. În medicină, cele două nu sunt numai niște principii etice, ci și prevederi legislative obligatorii. Însă, după cum aveam să descopăr, medicii invocau adeseori acest argument de necombătut pentru a masca alte motive. În realitate, refuzul lor venea mai mult dintr-un amestec de teamă și neîncredere (în definitiv, eram o străină pentru ei), precum și din dorința de a nu-și nemulțumi pacienții (în chirurgia estetică, pacienții se comportă ca niște clienți, care, în schimbul sumelor mari de bani pe care le plătesc, au parte de o experiență medicală personalizată, discretă și confortabilă).

În primăvara acestui an, eram sigură că intrarea mea într-o renumită clinică de chirurgie estetică nu va fi decât o formalitate. Era singurul loc în care aveam deja un contact solid și în care mi se și făcuse o promisiune. Mai întâi, am programat o întâlnire cu proprietarul clinicii, pentru a mă cunoaște și a aproba venirea mea. Am așteptat aproape o lună pentru o întâlnire de cinci minute – intens negociate cu asistenta lui. Întâlnirea a decurs bine. Cele cinci minute s-au transformat în 25, iar el și-a dat acordul. Apoi, am luat legătura cu cineva de la departamentul de PR și comunicare, pentru a încheia contractul ce consemna legal prezența mea în clinică. Nu aș fi prezis niciodată că voi ajunge să „pledez” pentru cercetarea mea. Discuțiile (telefonice) cu respectiva doamnă au durat câteva săptămâni și au urmat același tipar: ea – foarte drăguță de altfel – îmi repeta că legea e lege și că siguranța pacientului e mai presus de orice, în timp ce eu argumentam că nu intenționez să sustrag datele pacientului și nici să le folosesc în mod direct, întrucât nu datele per se mă interesează, ci aspecte mai subtile, precum felul în care se construiește relația medic-pacient și altele asemenea. Pentru a-mi susține cauza, am început să caut în lege excepții ce admit folosirea datelor pacientului în scop științific. Le-am găsit. Ba chiar am redactat un model de consimțământ informat pentru pacient, în care prezentam succint cercetarea, ce voi face în cabinet și faptul că nu voi folosi date care să permită identificarea pacientului. După ce cazul meu s-a discutat „mai sus”, răspunsul final a fost: Ne pare rău, dar trebuie să vă căutați altă clinică”. După cum mi s-a dat de înțeles, motivația nu a fost atât legislativă, cât volitivă. După toate această zbatere emoțională, m-am trezit stoarsă de energie și de speranță. Prin voința a doi medici ce mi-au apărut în mod providențial în cale, am fost primită, în schimb, în deplină legalitate, în alte două spații medicale, un spital și o clinică din București. Aici, nu doar că mi-am împlinit miza cercetării, dar am învățat multe despre generozitate și dedicare.

Agenda, bat-o vina!

Am obiceiul de a nota totul. Mi se trage de când eram copil și aveam un jurnal cu prințese în care scriam tot ce mi se întâmpla notabil. În studenție, mi-am perfecționat abilitatea de a lua notițe. În timp ce ascultam prelegerile profesorilor, scriam cu febrilitate (căci nu voiam să omit vreo idee), iar cu timpul am reușit să alternez spusele lor cu propriile mele raționamente. Gândesc mai bine când scriu, așa că am transferat practica notițelor și în munca mea de teren.

Contrar recomandărilor de a nu lua notițe în timpul terenului, ci la un moment ulterior, în singurătate, eu m-am expus cu agenda încă de la primele vizite în spital. Eram hotărâtă să profit la maximum de fiecare secundă petrecută acolo, așa că am notat la „cald”. Notam ca să fixez informații. Notam ca să „fotografiez” momente și să le pot trăi retrospectiv, în alte timpuri și spații. Notam mânată de gândul că toate detaliile surprinse mă vor ajuta să scriu niște viniete etnografice cât mai îmbibate de fibra vieții și cât mai conforme cu ceea ce am văzut, am auzit și am simțit. Notam ca să nu stau.

Scrisul s-a întors repede împotriva mea, dar m-a și ajutat, pentru că m-a împins să schimb ceva încă de la început. Când am pășit prima dată în sala de operații, eram în extaz. Voiam să notez totul ca să iau totul cu mine. Schițam inclusiv desene, cu pixul, prin care reproduceam tehnica chirurgicală aplicată, așa cum numai un profan fără cunoștințe medicale putea face. Eu sunt curios ce îți tot notezi”, mi-a spus la un moment dat un chirurg ce îl secunda pe chirurgul principal. După care a început să mă întrebe ce părere am eu despre operații estetice, cum mi-am ales tema și cum e la doctorat. Năpasta se abătuse asupra mea: eu eram cea analizată! La o altă operație, complexă și lungă, una dintre asistente m-a atenționat zâmbind să nu notez ceva ce tocmai spusese, iar o altă asistentă mi-a zis că nu contează câte pagini scriu, atâta timp cât scriu de bine. Am conștientizat că agenda, acest obiect aparent banal și inofensiv, acționează ca un soi de amenințare, căci oamenii din jur se temeau că aș putea ca prin scris să îi evaluez moral, să îi etichetez, să îi judec și poate chiar să le fac rău.

Am învățat să mânuiesc agenda în funcție de context. În sala de operații, am început să o utilizez mai puțin, ceea ce m-a transformat dintr-o persoană „suspectă” într-una „neutră”, care caută să vadă și să înțeleagă lucruri, ba chiar într-un potențial „prieten”, după ce echipa medicală s-a obișnuit cu prezența mea. Pentru a compensa, notam ore în șir, seara, după ce ajungeam acasă, iar a doua zi, mă trezeam dis de dimineață pentru a aduce completări acolo unde memoria încă nu ștersese totul si pentru a da o interpretare celor văzute. Singurele locuri în care nu m-am sfiit să îmi etalez agenda roz cu sclipici au fost congresele chirurgilor plasticieni. La prima vedere, în cadrul unui eveniment dedicat, printre altele, transferului de cunoștințe, la care primești încă din prima zi un carnet și un pix (!), gestul de a nota pare unul firesc. Și totuși, agenda mă scotea în continuare în evidență, ca un obiect semnalizator ce sugera că, oricât de mult m-aș asemăna vizual cu cei din jur (purtam o ținută elegantă și un ecuson, la fel ca subiecții mei), sunt de fapt diferită. Într-o sală cu zeci de oameni, eram singura care scria. Restul participanților pozau sau filmau slide-urile prezentărilor atunci când erau interesați de o informație. Într-o mulțime de telefoane, eram strania ființă care consemnează mereu ceva pe hârtie, lucru întărit și de următoarea întâmplare.

În vară, mă aflam la un congres la Sinaia și mă îndreptam spre sala de conferință. În lift, un chirurg plastician pe care îl știam de la televizor, de la emisiunile mondene ce se difuzau pe Acasă Tv, privindu-mă, face următoarea remarcă: Uite-o pe domnișoara doctor care a scris tot timpul. Foarte frumos, caligrafic!”. Nu mă cunoștea (credea că sunt medic), dar îmi remarcase îndeletnicirea, ba chiar sesizase că scriu „frumos”, cu toate că stătuse mereu mai departe și mai în spate, în altă parte a sălii. În acel moment, i-am zis cine sunt și cu ce mă ocup, așa cum făceam de altfel cu toți cei cu care intram în vorbă. După ce și-a exprimat admirația pentru munca mea, a adăugat: Deci sunteți aici că să ne analizați pe noi, chirurgii”. Bingo! Sigur că lui nu i-am răspuns așa, însă replica mi-a revelat ce se află în spatele relației mele speciale cu agenda și motivul pentru care țin să o am mereu cu mine. Pe lângă faptul că este o marcă personală (am o colecție de agende și jurnale) și o extensie a mea ca cercetător (un fel de al doilea creier), agenda este și un reminder pentru cine sunt și care îmi este miza, lucru extrem de util în clipele în care identitatea mea tinde să se dilueze. Fiind atât de imersată în universul chirurgiei estetice și atât de aproape de chirurgi care își fac profesia cu pasiune, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva aș fi putut să fac și eu ceea ce fac ei. Dacă trebuia să fiu medic și să servesc astfel societatea? Dacă am fost predestinată chirurgiei estetice fără să știu? Pentru a mă trezi din reverie și a nu mai suprapune tema cu obiectul investigat, am nevoie ca, din când în când, să mă extrag și să mă întorc la lucruri mai concrete, precum teoria, metodele de cercetare și instrumentele de lucru (dintre care unul este chiar agenda). În ultimă instanță, agenda mi-a servit, deci, și ca un reality check. Eu sunt cercetător și de aceea port întotdeauna cu mine o agendă în care scriu despre lumea observată.

Științific, această cercetare a venit pentru mine cu multe dileme și direcții de cercetare, cu un material suculent și concepte puternice, precum cel de corp. Uman, această cercetare înseamnă un amestec de recunoștință, fascinație și teamă. Recunoștință că studiez o temă care îmi place enorm. Fascinație pentru fiecare om pe care îl întâlnesc, pentru fiecare poveste pe care o aflu, pentru fiecare părticică din niște spații ce îmi erau până nu demult străine. Când am intrat întâia oară în sala de operații, nu îmi puteam lua ochii. Era plin de aparaturi pe care nu le înțelegeam, cu multe butoane și fire, instrumente variate pe masa de lucru, dulapuri cu medicamente și consumabile, oameni cu uniforme de culori diferite, care roiau în jurul mesei de operații și care îndeplineau, fiecare, roluri diferite. Până și icoanele din colțurile pereților și autocolantele cu peisaje montane de pe ferestre mi se păreau intrigante. Ca să nu mai zic de „jocul” chirurgului: ce făcea, ce spunea, cum se raporta la ceilalți. Cât despre teamă, aceasta a apărut pentru că, într-un spațiu atât de riguros precum sala de operații, în care cea mai mică abatere de la normele de igienă și de siguranță poate avea repercusiuni asupra sănătății pacientului, îți este mereu teamă să nu faci ceva greșit. La prima operație estetică extensivă la care am asistat (o reducție mamară), eram atât de anxioasă încât chirurgul nu m-a văzut când am intrat și nici nu m-a auzit când am salutat, atât de încet am articulat cuvintele. Nerăspunzându-mi la salut, am crezut că am făcut o gafă. M-am gândit că în sala de operații nu se vorbește deloc și că se păstrează o liniște perfectă pentru concentrarea chirurgului. În timp, am văzut că se vorbește. Mult. Și că se râde – la fel de mult. Au urmat și alte reguli învățate. De exemplu, că nu am voie sub nicio formă să ating câmpul operator, adică șervetul mare, verde, ce acoperea pacientul și masa de inox cu instrumente. Sau că trebuie să îmi schimb papucii „de clinică” (albi, din piele) cu papucii „de sală” (colorați, din plastic) de fiecare dată când intru de pe hol în sala de operații. Și multe altele. Un set de reguli scrise și (cel mai mult) nescrise, prin care socialul se construiește, ființează și se descifrează.