Am revenit în Chilia după 5 ani. La ultima vizită, eram o studentă în anul II la antropologie venită în practică. Acum am ajuns susținută de Independent Social Research Foundation, alături de prof. dr. Călin Cotoi (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, UB) și dr. Alexandru Iorga (Institutul de Etnografie și Folclor “Constantin Brăiloiu” & Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, UB), care au organizat un nou stagiu de practică aici cu 10 studenți de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.

Chilia Veche e o localitate înființată de refugiați din Basarabia și Bugeac după Războiul Crimeei (1853-1856). Astăzi e un sat locuit preponderent de români – mulți veniți din Dobrogea, dar și din Moldova, Banat și Maramureș prin anii 1980, dar și haholi (ucraineni) și lipoveni (raskolnici ruși). Chilia a fost un loc în care multă lume venea să lucreze, mai ales înainte de 1989, acum este un loc din care multă lume încearcă să plece. De la Tulcea am luat vaporul Navrom care face drumul Tulcea-Periprava. Chilia e penultima oprire. Tot brațul Chilia e ocupat de barje, remorchere și vapoare de marfă ce se aglomerează în jurul portului ucrainean din Izmail și, ceva mai puțin, din Kilia (oraș-port ucrainian, localitatea de peste Dunăre de Chilia Veche).

Vapoare sub pavilion turcesc dar și bulgar, ceh, american, românesc etc. sînt fie încărcate cu cereale de macaralele uriașe din port, fie așteaptă să fie încărcate, și apoi se îndreaptă spre Marea Neagră. 

Când ești pe vas vederea prinde, aproape fără să vrea, diferențele și similaritățile dintre cele două maluri, despărțite de granița UE/NATO – orășele industriale în partea ucraineană și sate mai mici în cea românească. Portul din Chilia Veche e diferit de micile porturi-debarcadere de pe malul românesc al Dunării. Lângă debarcader se vede un port turistic încă neterminat. Alături e o clădire de beton, aflată în paragină  – fosta clădire a portului. Acostarea și debarcarea au mereu ceva spectaculos, dat de trecerea de la apă la uscat (sau invers), podețul de lemn se mișcă un pic, vaporul dă în spate, oamenii scot bagaje mici și mari, cutii masive, un frigider, o mașină de spălat, o bicicletă pentru copii, sacoșe de rafie și rucsaci. 

Există o imensă literatură antropologică a „intratului” pe teren. Cu origini celebre la Malinowski, cel ce a coborît de pe veranda casei coloniale pentru a-și pune cortul printre colibele trobriandezilor, devenind astfel strămoșul mitic al cercetării de teren. Între timp toată această poveste a fost deconstruită, re-luată, ironizată și analizată în amănuntele ei narative. 

Noi eram 14 persoane, ajunse acolo cu intenții, speranțe, frici și feluri de a fi foarte diferite – uniți cumva în jurul unui scop instituțional: practica pedagogică a specializării antropologie de la Facultății de Sociologie. Foarte departe, dacă mai e cazul să zic, nu doar de modelul Malinowski, Firth, Boas, Geertz sau alți idoli ai tribului antropologic, dar și de cei mai aproape în timp de noi. Chiar și mai departe de variante mai autohtone de cercetare de teren – cum ar fi școala Gusti sau cercetările de teren din perioada socialistă. Ideea era mai curînd cea a unei tabere de antrenament, cu chestii ceva mai complicate și mai concrete pentru cei care, ca mine, re-veneau.

Scopul era să ne exersăm câteva abilități fundamentale: observație, vorbit cu oameni, înțeles, treptat, a unui loc și a rețelelor ce îl constituie și/ sau îl leagă de alte locuri, peisaje, auto-reflexivitate etc. Mai teoretic-abstract, miza era să ajungem să vedem nu doar lucruri, oameni și animale, ci relații, tensiuni și, poate, să (re)descoperim teme de cercetare mai concrete. 

De aici și unele probleme inevitabile. Primele au fost legate chiar de formatul de grup în care ne aflam – foarte departe de situația clasică a antropologului/ etnografului care merge singur pe teren. În cele 10 zile, puțini dintre studenți s-au simțit destul de siguri pe ei să meargă singuri. În plus, un grup atît de mare are un impact asupra satului/ comunității unde se află. Nu ne aflam acolo să „culegem date” și orice interacțiune, chiar și observația, se desfășura în mai multe sensuri: oamenii din Chilia ne observau, ne interogau si ne judecau si ei pe noi. Uneori chiar mai nuanțat și mai bine decât o făceam noi. Este vorba despre clasica situație a observatorului observat și a modurilor în care se definesc situații și [uneori] sunt construite interacțiunile. Chiar structura asta de „noi”, ca un soi de corp solidar influența felul în care puteam înțelege ce se întâmpla în jurul nostru, dar și cu noi.

Zilele nu aveau o structură clară. Dimineața, la micul dejun, în funcție de ora de trezit a fiecăruia, se anunța planul zilei al fiecărei echipe (2-4 persoane). Începutul a fost exploratoriu – unde suntem, cum arată zona, cum percepem spațial și temporal Chilia Veche. A urmat un parcurs care a avut în vedere teme mai concrete: agricultura și creșterea animalelor, copiii din sat, gastronomia, dezvoltarea, planurile de modernizare, turism, infrastructură și practici turistice, situația apei potabile, documentarea perioadei socialiste etc. Din punctul de vedere al „antrenamentului metodologic”, pe perioada practicii, fiecare a trebuit să găsească o temă și să o documenteze pentru realizarea unui eseu foto, să realizeze cel puțin 5 interviuri dintre care 3 pe aceeași temă, să realizeze observație fără subiect și observație cu subiect, să țină constant și consecvent jurnal zilnic de cercetare de teren și să realizeze notițe individuale care să fie discutate în fiecare seară. 

Serile, la întoarcerea din diferitele ospeții la care eram invitați, debriefuiam: cu cine am vorbit, ce am aflat, ce ni s-a întâmplat. Din discuțiile astea (unele până târziu în noapte), ascultând raportarea fiecăruia la teren și experiența proprie, mi-am dat seama cât de util ar fi un exercițiu de autoreflexivitate.

Așadar, după cele 10 zile de practică, i-am rugat pe studenții de anul I si II de la antropologie și sociologie și pe Daniela, care tocmai a terminat masterul de antropologie, să își ia un moment de răgaz și să facă un scurt exercițiu de reflexivitate. În urma observațiilor participative și neparticipative, a interviurilor, a discuțiilor informale, a plimbărilor prin soare și a luptei cu țânțarii, cum a fost pentru ei prima ieșire pe teren în calitate de cercetători? Cu ce așteptări au venit, ce a funcționat bine și ce mai puțin bine? 

1. Cum a fost pentru tine prima experiență de 10 zile de “teren”?

Au fost multe detalii în povestirilor localnicilor dintre care nu știam care erau relevante sau nu, mai ales deoarece nu mi-a fost clar ce anume căutam. Nu mi-a fost clar care e scopul nostru până la urmă în a face cercetarea în afară de a aduna și lega informații despre localnici, activitățile lor și viața lor de zi cu zi. În unele momete aproape am adormit ascultând povestirile localnicilor, dar a fost bine, pentru că erau alți colegi cu care am împărțit munca, și am reușit totuși să pun câteva întrebări cheie pentru unul din interesele mele, și anume evoluția în timp a locului. Nu eram sigur însă dacă ar fi trebuit sau nu să urmăresc această direcție, sau dacă ea se va dovedi a fi productivă. S-a dovedit a fi abia în ultimele zile (Adrian Rădulescu). 

M-am simțit pe teren ca într-un joc video, în care trebuie să explorezi harta zonei, aduni poze, indicii și informații de la localnici, alegi ce și cum întrebi oamenii despre diverse lucruri. Toate acestea pot  determina ce fel de uși ți se pot deschide sau închide și prin urmare îți pot influența concluziile sau rezultatele cercetării (Daniela Costinel).

Deși sunt familiarizat cu mediul rural și cu relațiile dintr-un astfel de mediu, poziția din care am interacționat cu Chilia Veche a fost una nouă, care m-a forțat să mă imersez în comunitate și să trec departe de aparențe, să îmi descopăr prejudecățile și limitele din interacțiunile cu ceilalți. (Dragoș Tudorache)

Familiarizarea cu un context rural mi-a ușurat demersul în cercetare prin naturalețea cu care am pornit la drum. Am fost curioasă să înțeleg, de fapt, istoria Chiliei, să mă pun în context cu locurile și oamenii. M-am simțit ca un burete care absorbea orice informație, informații pe care consider uneori că nu le-am gestionat prea bine, deoarece oboseala acumulată pe parcursul zilei  m-a împiedicat să-mi fac seara notițe despre  ce s-a întâmplat pe parcursul zilelor (Nina Dumitru)

Timpul a trecut foarte greu și din primele zile ne simțeam plecați de mult mai mult timp. La început ne-a  fost greu cu acomodarea deoarece ne simțeam priviți diferit, lumea dându-și seama că  nu suntem din sat. Poziția de observatorii a părut intruzivă în primele zile (Stoica Elena Cătălina, Vârban Darius Alexandru, Ursaciuc Theea Maria, Ștefănescu Florentina)

În fiecare zi stăteam de vorbă cu cineva care ne spunea ceva diferit, puneam cap la cap informațiile venite din mai multe surse ca într-un puzzle despre povestea locului și povestea oamenilor. (Iulia Beldean)

2. Ce ți s-a părut cel mai greu în munca de teren din zilele astea?

Pentru noi, cea mai grea parte din această practică a reprezentat-o pornirea discuțiilor cu localnicii, deoarece ne-am confruntat și cu răspunsuri mai puțin plăcute sau relevante pentru noi. Găsirea persoanelor de interes a reprezentat de asemenea o mică problemă deoarece ne-am dorit să ne axam mai mult pe viața tinerilor, dar aceștia sunt din ce în ce mai puțini sau retrași când vine vorba de discuții cu persoane din exterior. (Stoica Elena Cătălina, Vârban Darius Alexandru, Ursaciuc Theea Maria, Ștefănescu Florentina)

Cel mai dificil mi s-a părut să rețin informațiile, în special din discuțiile lungi și cu foarte multe detalii, care săreau mult dintr-una în alta. Abia înspre ultimele zile începeam să fac anumite legături cu ce rețineam eu din diverse discuții și le asociam cu ce îmi spuneau localnicii. (Daniela Costinel)

Una din provocări a fost să am încredere în intuițiile mele de moment. M-am simțit uneori paralizat, deoarece nu știam ce ar fi trebuit să întreb, ori mă gândeam că aș vrea să aflu ceva, însă nu eram sigur dacă era momentul potrivit pentru a pune întrebarea respectivă. (…) M-am simțit poate cel mai lejer în prima zi, când am desfășurat muncă fizică la tăierea lemnelor, deoarece mi-a calmat și anxietatea inițială provenită din faptul că nu prea aveam idee ce ar fi trebuit să facem. Mi-a dat un fel de boost la moral, ca să zic așa. (Adrian Rădulescu)

În primele zile, cel mai greu a fost de gestionat sentimentul falsității pe care îl simțeam despre mine în momentul în care discutam cu persoanele din Chilia Veche. M-am simțit inconfortabil să pun întrebări despre ceva ce, pe moment, simțeam că nu sunt complet interesat sau despre care am un interes oarecum ascuns.(…) Totodată, incertitudinea și confuzia generate de necunoașterea locului, a dinamicilor și relațiilor dintre oameni, a contradicțiilor dintre informațiile primite au reprezentat o provocare continuă. (Dragoș Tudorache)

Unul din lucrurile de care mă lovisem, chiar din prima zi propriu-zisă de practică, a fost faptul că eram foarte nesigură de cum ar trebui să interacționez cu oamenii astfel încât să nu îi fac incomfortabili, să nu îi enervez, astfel încât să fie dispuși să poarte o conversație. (Ștefania Dumitrescu)

Lucrul care mi s-a părut cel mai greu a fost, categoric, infiltratul în comunitate. Deși este un proces care se realizează natural, durează și necesită foarte multă răbdare. Te integrezi prin învățatul limbajului local, al denumirilor locurilor cheie identității satului și a plasării geografice: biserica ortodoxă din centru care se renovează, biserica lipovenească, pădurea Ostrov, portul turistic, penitenciarul etc. (Iulia Beldean)

Pentru mine cel mai dificil mi s-a părut  să rețin volumul mare  de informații, să interacționez cu foarte mulți oameni pe parcursul zilei simțeam că mă obosește, iar la un moment dat chiar am luat o pauza din a pleca prin sat. Mă simțeam copleșită cumva, iar combinația cu căldura din această perioadă nu m-a ajutat foarte tare în demersul cercetării. (Nina Dumitru)

3. Ce ai învățat/ ce ți-ai însușit metodologic în urma practicii? (lucruri pe care poate le știați in teorie, dar care s-au modificat/îmbunătățit în practică)

Am învățat (și sper să îmi însușesc complet) cât de important este să fiu structurat și conștiincios în înregistrarea și prelucrarea informațiilor obținute. Deși din teorie știam cum trebuie și când trebuie să iau notițe și cât de important este să le notez “la cald”, în unele zile nu am reușit să o fac într-o manieră corespunzătoare. (…) Dar cel mai important este că am învățat să ajustez tempoul unei conversații, să îmi adaptez discursul și întrebările în timp real și să îmi flexibilizez scopurile în funcție de interlocutor și de momentul conversației. Munca de teren, în antropologie, este un proces confuz la început, mai ales pentru cineva fără experiență, deoarece intri într-o lume nouă pe care nu o cunoști decât la nivel formal și care se deschide (dacă se deschide) foarte încet și fragmentar. (Dragoș Tudorache)

Până să ajungem să purtăm discuții cu lumea, ne-am gândit să facem observație la terasa unei cârciumi din centru. Deși alături era una care are părea mai animată, (exclusiv de bărbați), am ales-o pe cea mai liniștită pentru că părea mai sigură și mai aerisită și nu am fi fost nevoite să spunem cine suntem. Însă am făcut greșeala să fim puțin indiscrete în observația făcută. Ne țineam caietele pe masă, mie mi s-a atras atenția [de către una dintre colege] că păream agresivă pentru că aveam o șapcă cu model de camuflaj, ochelari și camera foto după mine și nu era neapărat „a good look” și observam cum oamenii, toți în jur de 50 spre 70 de ani, veniți pe bicicletă și familiari unii cu alții șușoteau la mesele la care stăteau mai mulți, de obicei grupuri de 3-4 persoane și după ne aruncau priviri fugitive sau dădeau muzica mai tare, ca să poată vorbi între ei, ca apoi  să o reducă la volumul inițial. În aproximativ o oră, toți clienții s-au mutat la mese mai îndepărtate de noi. Poate fără obiectele care atrag atenția și alte precauții situația ar fi diferit. (Iulia Beldean)

Am constatat totuși pe parcurs, cât de importantă este munca în echipă pe teren. În timpul cursurilor de la universitate am avut în general tendința de a-mi lua un volum foarte mare de muncă singur și a fi poate puțin prea individualist în unele momente. (Adrian Rădulescu)

În urma practicii, mi-am dat seama cât de important este să îți iei cât mai multe notițe, cel mai bine, direct pe teren sau în timpul interviurilor pentru a putea reveni asupra lor, ca apoi poți să legi mai bine informațiile. În plus, am observat că sunt mai atentă la discuție dacă îmi iau și niște notițe, în special dacă informatorul îmi vorbește despre foarte multe lucruri deodată. (…) Cu toate acestea, au fost și multe experiențe pe care nu am apucat să le consemnez, din care apoi se pierd detalii, iar atunci când încerci să le reiei, există riscul de a privi și interpreta altfel lucrurile în retrospectivă. Pe de altă parte, au fost și unele momente în care scoaterea carnețelului în timpul unui interviu spontan, ar putea fi privită drept un gest ciudat, făcând interlocutorul să se simtă e băgat „sub lupa” cercetătorului (Daniela Costinel)

4. Ce ai învățat despre tine ca cercetător în urma practicii

După toată aceasta călătorie, mi-am dat seama că fiecare persoană deține propriul adevăr, iar adevărul suprem poate nu-l vom afla niciodată, deoarece totul este foarte schimbător. Ce am aflat astăzi, peste 2 ani poate să nu mai însemne ceva anume, ceea ce este în regulă. (Nina Dumitru)

Îmi este greu sa reflectez pe moment asupra informațiilor acumulate. Și mă ajută să am un(o) partener(ă) căruia/căreia să-i fie mai lejer să interacționeze cu localnicii decât îmi este mie. Un volum mare de date este dificil de procesat de unul singur, dar în echipă îmi e mai ușor să încerc să deduc concluzii din acestea și eventual să fiu corectat dacă acestea nu sunt corecte. Primele interacțiuni depind foarte mult de cum simt mediul și persoana/persoanele cu care comunic. Dar per ansamblu, încerc să fiu cât mai rezervat posibil. Este destul de important pentru rezultatele cercetării cu cine lucrez. (Adrian Rădulescu)

Dacă este ceva ce aș zice că nu trebuie să uit, e faptul că trebuie să îmi permit să am și zile „nereușite”, în care poate oamenii nu vor răspunde, în care poate nu mă voi simții grozav și să nu fiu extraordinar de exigentă cu mine, mai ales în ceea ce privește un minim de pagini scrise pe zi, cu observațiile făcute. E okay ca unele lucruri să fie văzute de tine, altele de un prieten sau coleg de echipă. Important este însă ca aceste lucruri să fie puse cap la cap și centralizate pentru a asigura o dinamică cât mai bună a informațiilor în grup. (Ștefania Dumitrescu)

Tot procesul de a observa sistematic pe ceilalți, m-a forțat să mă observ și pe mine și să mă trec prin aceleași filtre prin care îi analizam pe ei. Ceea ce a condus la o “luptă” continuă de a nu mai folosi aceleași lentile stereotipice în procesul de observație și de a fi conștient mereu de ce spun, cum spun, cui spun și când spun. (…) Totodată, am observat că îmi este greu să susțin o discuție de unul singur, mai ales când nu am o idee clară sau o structură a discuției gândită dinainte, iar atunci când am pregătit o structură am tendința de a îmi pierde interesul când interlocutorul nu răspunde în direcția în care mi-aș fi dorit. (Dragoș Tudorache) 

M-a învățat cum să interacționez cu lumea satului ca la carte și mi-a demonstrat că empatia pe care o arătam localnicilor i-a ajutat să se deschidă în timpul discuțiilor. (Iulia Beldean)

Am învățat că trebuie să fim mai deschiși atunci când intrăm într-o discuție cu cineva, să lăsăm timiditatea și să încercăm mai degrabă să purtăm conversații libere decât să urmăm o structură fixă în timpul discuțiilor. Am învățat că nu toată lumea este dispusă să vorbească cu noi și nu ar trebuie sa ne simțim ofensați sau sa ne pierdem optimismul. Am învățat că noi functionam mai bine în echipă și am descoperit cum să ne adaptăm și unui stil de viață diferit față de al nostru. (Stoica Elena Cătălina, Vârban Darius Alexandru, Ursaciuc Theea Maria, Ștefănescu Florentina)

Prolog

Fiind o experiență de învățare, parcursul a fost în mare parte exploratoriu – nu exista un obiectiv clar formulat; lucrurile erau relevate treptat (iar altele niciodată). Primelor zile le lipsea un fir narativ care să lege frânturile de informații; în ultimele zile exista un prea-plin de fire îmbârligate și doar pe alocuri convergente. Din cauza asta, mulți am resimțit apăsarea de a fi nevoiți să avem răbdare și încredere într-un proces de durată, inegal, cu zile mai bune și zile „în gol”, momente de „aha” urmate imediat de sentimentul debusolării și al senzației de a fi pierdut. 

E o dorință a începutului în antropologie pe care am remarcat-o și la mine, și la studenți, mai ales în primul an de facultate – de a „epuiza” un subiect, de a afla cât mai multe și mai repede, de a descâlci un mister, de a trage linie și a spune așa și așa se întâmplă lucrurile pentru că așa și așa. 

Când ai un timp predeterminat, gestionarea unor ore în care pare că nimic nu se întâmplă așa cum sperai poate fi debordantă. Iar inevitabilele dificultăți de integrare și comunicare te aduc, vrând-nevrând, la momente de autoreflexivitate inerentă în care începi să îți pui întrebări despre tine, să îți descoperi barierele, stereotipurile etc.

 

Au contribuit studenții:

Beldean Iulia, Sociologie, an II

Costinel Daniela, Master Antropologie şi Dezvoltare Comunitară şi Regională

Dumitrescu Ștefania Raluca, Sociologie, an I

Dumitru Nina Florentina, Sociologie, an I

Rădulescu Adrian, Antropologie, an I

Stoica Elena Cătălina, Sociologie, an I

Ștefănescu Florentina, Sociologie, an I

Tudorache Dragoș, Antropologie, an I

Ursaciuc Theea Maria, Sociologie, an I

Vârban Darius Alexandru, Sociologie, an I

 

** Practica din Chilia Veche a fost susținută de Universitatea din București și Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. O parte din deplasare a fost finanțată de Independent Social Research Foundation (ISRF) în cadrul proiectului Waiting for Development. 

Galerie foto