BEATRICE MANOLE
Mergând pe o stradă din cartierul Ferentari, văd niște mișcare într-un tomberon imens. Mă gândesc că o fi o pisică, dar văd la suprafață apărând capul unui bărbat. Credeam că scormonește după mâncare. Câțiva pași mai departe, văd un alt bărbat, căutând și el în gunoi. Am aflat mai târziu că nu era mâncare ceea ce căutau, ci mai degrabă materiale reciclabile pe care le puteau revinde sau chiar seringi pentru a-și acoperi nevoile de dependență. Potrivit Eurostat, 16,4% din populația regiunii București-Ilfov se afla în risc de sărăcie și excluziune socială în 2021,[1] rata ajungând la 34,4% la nivel național,[2] clasând România pe primul loc în topul țărilor UE.
Eram în a patra zi de teren, în cadrul unui proiect de cercetare pentru cursul de Antropologia alimentației din cadrul masteratului de antropologie de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA). Fiind înclinată spre chestiuni și cauze sociale și combaterea excluziunii, am decis să abordez, prin intermediul a trei studii de caz, cantinele sociale din București, pentru a înțelege mai bine probleme precum insecuritatea alimentară și accesul inegal la hrană, precum și impactul intervențiilor sociale pentru abordarea securității alimentare. Cercetarea urmărește, dintr-o perspectivă morală, modul în care o cantină socială poate contribui la crearea unui spațiu social și a unor practici sociale pozitive și măsura în care poate deveni un spațiu sigur pentru beneficiarii săi (persoane aparținând grupurilor vulnerabile), un spațiu în care nimeni nu este judecat pentru condiția sa vulnerabilă. Rezultatul final al studiului a reprezentat o scurtă etnografie a cantinelor sociale ca spațiu în care se întâlnesc nevoile alimentare, solidaritatea și dezvoltarea comunitară.
Am fost voluntar timp de două zile la un centru de zi comunitar integrat pentru persoane fără adăpost, administrat de o asociație (centrul oferă hrană, servicii medicale, spălătorie și dușuri) în două locații diferite (zona centrală, lângă Parcul Cișmigiu, și cartierul Ferentari), o zi la o cantină socială publică administrată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a Municipiului București și o zi la o cantină socială administrată de o biserică în colaborare cu o asociație. Petrecerea acestui timp în cele trei cantine cu abordări diferite mi-a permis să observ și să interacționez cu spațiile dedicate gătitului și mâncării, cu practicile culinare, precum și cu interacțiunile și dinamicile sociale dintre cei prezenți. De asemenea, am organizat interviuri semi-structurate și nestructurate cu unii dintre beneficiari și cu personalul de lucru și voluntari pentru a explora statutul socio-economic al acestora, valoarea din spatele acestor locuri pentru ei și relațiile create în cadrul cantinelor.
La momentul cercetării, în București existau paisprezece cantine sociale acreditate, dintre care cinci publice, iar celelalte administrate de asociații, având o capacitate totală de 6.300 de beneficiari[3][4]. Aceasta ar trebui să reprezinte capacitatea maximă, dar în realitate numărul persoanelor care folosesc serviciile este mult mai mic, așa cum am descoperit într-unul dintre aceste locuri, iar infrastructura actuală și resursele umane dedicate nu ar putea probabil să deservească întreaga capacitate. Există, de asemenea, și alte tipuri de servicii care nu sunt declarate ca fiind cantine sociale, deoarece funcționează mai degrabă ca și supe comunitare, într-un mix de servicii sociale integrate. Indemnizația zilnică de hrană oferită de stat este de 22 RON, care ar trebui să acopere două mese/persoană. În conformitate cu Legea nr. 208/1997 privind cantinele de ajutor social, beneficiarii pot fi copii în vârstă de până la 18 ani ai căror părinți câștigă mai puțin decât venitul net mediu lunar; tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care sunt înscriși la o formă de învățământ și ai căror părinți câștigă mai puțin decât venitul net mediu lunar; persoanele care beneficiază de ajutor social; pensionarii; invalizii și bolnavii cronici; sau orice persoană care, temporar, nu realizează venituri. În contextul în care indicele prețurilor la alimente a atins cel mai ridicat nivel mediu din 2005 încoace,[5] , când Programul Alimentar Mondial al Națiunilor Unite avertizează asupra unei crize alimentare globale,[6] iar la nivel național Institutul Național de Statistică a raportat o creștere de peste patru ori a ratei medii lunare a inflației la produsele alimentare începând cu anul 2019, furnizarea de servicii care să asigure accesul la hrană devine esențială, iar oferirea unei mese calde persoanelor cele mai vulnerabile, totodată cele mai afectate de aceste crize, ar trebui să reprezinte un angajament colectiv pentru justiție socială.
Având în vedere spațiul limitat al articolului, precum și urgența și gravitatea problemei, aș dori să mă concentrez asupra problemei persoanelor fără adăpost și a centrelor comunitare dedicate pe care le-am vizitat, deoarece se potrivește cel mai bine domeniului de aplicare al întrebărilor mele inițiale de cercetare. Legea asistenței sociale nr. 292/2011 stabilește responsabilitatea autorităților publice de a asigura servicii sociale pentru persoanele fără adăpost sub formă de locuințe temporare, care trebuie să fie asociate cu servicii de consiliere, reinserție sau reintegrare socială. În plus, în decembrie 2022 a fost aprobată Strategia de incluziune socială a persoanelor fără adăpost 2022-2027.[7] În anul 2020, în evidențele celor șapte unități administrative din București erau înregistrate 2.026 de persoane fără adăpost,[8] , dar în realitate este foarte greu de estimat numărul real.
La centrul comunitar de zi din Ferentari, majoritatea beneficiarilor suferă de abuz de droguri. Unul dintre punctele de unde aceștia își procură drogurile este Aleea Livezilor. Poliția este prezentă, dar pare că nu face mare lucru, așa cum a reieșit din spusele unuia dintre asistenții sociali cu care am vorbit. În ciuda măsurilor și politicilor care se adresează celor săraci și excluși social, cei mai vulnerabili sunt în mare parte lăsați în urmă și predispuși la judecată socială. Atât în centrul de la Cișmigiu cât și în cel din Ferentari, beneficiarii erau diverși – părinți cu copii, mame singure, persoane în vârstă sau tineri, toți se regăseau în acest spațiu comun în care nu veneau doar pentru mâncare, ci și pentru socializare și pentru a poposi într-un loc cald, înainte să pornească în necunoscutul lor zilnic. Coordonatorul unuia dintre centre a explicat că ziua lor era organizată în jurul unui traseu alimentar, în funcție de locul și de momentul în care se servea mâncarea, dar și felul de mâncare servit, ceea ce îi ajuta să își structureze programul. Acest lucru mi-a fost confirmat de unii dintre beneficiari, care scoteau din gențile lor mâncare la pachet de la cantine din apropiere. De asemenea, aceștia erau dispuși să parcurgă distanțe mai mari pentru a-și procura hrana. „El cunoaște toate locurile, suntem prieteni. Ne duce în alte locuri unde ne dau mâncare.” Persoanele fără adăpost trebuie să își creeze propriile strategii de adaptare pentru a supraviețui în contexte de acces inegal la hrană.[9]
La ora 12.30, odată cu sosirea beneficiarilor, spațiile centrului se transformă dintr-un teren liniștit, într-un spațiu dinamic și divers. O mare parte dintre ei rămân până la ora 17.30, când centrul se închide publicului și datorită caracterului integrat al spațiilor, cu sala de mese mare, grădina sau pavilioanele unde pot sta, mânca și socializa. Numărul beneficiarilor variază între 100 și 200 pe zi. Personalul centrului, format în general din asistenți sociali și voluntari, primește zilnic beneficiarii, anunțând regulile de bună conduită – respect reciproc, stat la coadă pentru a primi mâncarea și interacțiune politicoasă. În practică, lucrurile se întâmplă mai mult sau mai puțin astfel, însă personalul și voluntarii sunt persoane răbdătoare, care și-au asumat această sarcină pentru că au crezut în misiunea asociației de a sprijini persoanele aflate în nevoie. „Noi nu judecăm oamenii, cine suntem noi să judecăm pe cineva? Oricare dintre noi poate ajunge într-o zi într-o astfel de situație”, așa cum îmi spusese un membru al personalului de la o altă cantină socială. Adesea, cantinele sociale sunt spații caracterizate de niveluri mai ridicate de empatie, ceea ce ajută la dezvoltarea relațiilor interpersonale și interumane.[10] În cele cinci ore petrecute acolo, oamenii păreau să uite de probleme, glumind, relaxându-se – un bărbat a întrebat o femeie dacă vrea să se căsătorească cu el, iar altul și-a scos cărțile pe masă. În această mare diversitate de oameni, apar mici grupuri care discută despre ce să facă în continuare, despre posibile locuri de dormit, despre mici oportunități de angajare, unii reflectă cu voce tare asupra vieții, economiei, sistemului politic. Și se înțeleg cu toții, conflictele apar doar rareori și de obicei dispar de la sine, după cum mi-a spus unul dintre coordonatorii centrului.
De luni până miercuri, fiecare persoană primește o supă instant de tăiței, două felii de pâine, o chiflă, ceai și cafea. Joia, meniul include o conservă de fasole sau de supă. Vinerea, centrele sunt închise. Inițial se serveau doar conserve, dar la cererea oamenilor de a consuma ceva cald, a fost introdusă opțiunea de supă instant. Și li s-a limitat consumul de zahăr prin două lingurițe de zahăr per băutură – „zahărul îi dă un anumit gust, este reconfortant”. „Mai puneți una sau două lingurițe, vă rog!”, „Nu, aveți voie doar două. Trebuie să fie suficient pentru toată lumea”, a răspuns personalul care servea mâncarea, în timp ce alții au sărit în ajutor strigând: „Nu fiți lacomi! Toți avem dreptul la două doar!”.
Oferta de mâncare este modestă, dar beneficiarii nu vin doar pentru asta, cât și pentru atmosfera creată de acest spațiu. Cantinele au, de asemenea, funcția de a reduce inegalitățile și pot fi un factor important de incluziune socială. Cantina poate deveni un spațiu de intervenție socială pentru cei mai vulnerabili, un loc de refugiu și de ușurare,[11] ajutând beneficiarii să găsească un sentiment de respect și să nu se simtă izolați.[12] De asemenea, acest spațiu complex scoate în evidență atitudini sociale favorabile, spre deosebire de criticile, prejudecățile și provocările generale cu care se confruntă cei din categorii defavorizate în alte părți. Am fost surprinsă de dorința și deschiderea unor beneficiari de a discuta cu mine. Spațiul în care ne aflam a contribuit la crearea acestui sentiment de intimitate și încredere pe care păreau să și-l dorească. Cei mai mulți dintre ei veneau la centrele asociației de ani de zile:
„Venim aici pentru că nu avem unde să mergem în altă parte. (…) Ne întâlnim cu x, y, z, vedem ce au mai făcut, discutăm puțin, mâncăm, ne spălăm hainele, vedem ce mai este acolo”. (…) „Când este foarte frig afară, este mai bine să venim aici pentru a avea un loc cald unde să stăm în timpul zilei”. (…) „Da, acest lucru este foarte util pentru mine, uitați-vă la starea mea, ce mai pot face în situația mea?”.
În ce măsură locuri precum cantinele sociale, sau chiar centrele integrate de sprijin, îi ajută să își dezvolte o identitate socială pierdută este încă un subiect de dezbatere, deoarece acest aspect nu a fost suficient explorat în cercetarea mea. Spun „pierdută” pentru că, contrar credinței populare, cei mai mulți dintre beneficiari au avut de fapt o viață oarecum stabilă înainte de a ajunge pe străzi. Vorbind cu câțiva dintre ei, am înțeles că tranziția la democrație din anii 1990 în România a avut un impact major asupra mijloacelor lor de trai. Fie că și-au pierdut locurile de muncă în fabricile de stat care s-au închis pentru a fi înlocuite de capital străin și de importuri, fie că au fost strămutați din casele naționalizate și au fost nevoiți să trăiască pe străzi pentru că nu aveau bani să cumpere o locuință sau să închirieze, pentru alții, moartea unor membri ai familiei a dus la decăderea lor, sau alții, pur și simplu au luat decizii de viață care s-au dovedit a fi nefaste. „În timpul comunismului puteai măcar să te descurci, statul îți asigura un loc de muncă la fabrică și o locuință”, au menționat unii. Lipsa unei locuințe, a actelor de identitate și a accesului la hrană par să fie principalele probleme cu care se confruntau. După cum mi-a spus pe bună dreptate o femeie: „Dacă nici măcar nevoile de bază nu le avem, ce să facem?”. Și, într-adevăr, așa cum au arătat cercetătorii care au studiat acest fenomen, accesul la hrană și lipsa unei locuințe sunt probleme strâns legate între ele.[13]
Intrarea în detaliile personale ale vieții beneficiarilor presupune construirea unei relații, lucru pe care personalul de la cantină a reușit să îl facă, în timp. „Oamenii sunt răi, vor profita de tine. Pot să îmi dau seama cine este bine intenționat și cine este rău, înveți să îți dai seama”, mi-a spus o femeie. Personalul și beneficiarii comunicau bine și aveau o dinamică bună în general. Beneficiarii știau că, dacă se comportau conform setului de reguli, vor putea avea acces la servicii centrului. De cele mai multe ori strângeau după ei și săreau să ajute personalul să curețe tejgheaua unde li se servea mâncare (deși la plecarea beneficiarilor rămâneau totuși rămășițe de la mâncare, sau tacâmuri uitate pe mese în urma lor). Au existat, de asemenea, situații în care o persoană insista cu încăpățânare cu o cerere care nu putea fi satisfăcută de centru, dar personalul dădea dovadă de hotărâre. Am observat că apare un fel de relație de putere, care a fost acceptată de beneficiari, deoarece aceștia sunt recunoscători în final pentru serviciile primite. Aproape toată lumea spune mulțumesc, sărut-mâna sau bogdaproste, aproape toată lumea, pentru că au fost și câțiva care au arătat un fel de indiferență, într-un fel de resemnare profundă.
Fie că sunt conduse de principii religioase, de interesul public sau de către asociații și fundații care complementează acțiunile statului, toate locurile pe care le-am studiat aveau aceeași misiune comună: să fie solidare cu oamenii aflați în nevoie. Acestea contribuie la crearea unui sentiment de apartenență și de siguranță pentru beneficiari, la dezvoltarea grupurilor de auto-ajutorare, luptând în același timp împotriva alienării și asigurând sprijinul necesar pentru accesul la hrană. Confruntându-se cu un set de reguli, beneficiind de un tratament corect și de asistență într-un cadru structurat, persoanele fără adăpost pot respecta normele sociale și pot fi respectuoase față de acestea, contrar credinței populare. Este esențial să existe un personal care să dea dovadă de profesionalism în tratarea comportamentelor vulnerabile. Sper că o cercetare ca aceasta poate contribui efectiv la destigmatizarea categoriilor vulnerabile, în special a persoanelor fără adăpost, și poate ajuta la îmbunătățirea politicilor, serviciilor și proiectelor destinate acestora, arătând în același timp nevoile și experiențele reale ale celor pentru care au fost concepute. Totuși, în ce măsură crearea unor astfel de servicii poate conduce la o stare de dependență față de sistemul de asistență socială pentru cei care beneficiază de el? Acest lucru are legătură cu responsabilitatea morală pe care alegem să o avem față de cei mai vulnerabili. Într-adevăr, acțiunile care sprijină combaterea foametei pe termen scurt contribuie la menținerea beneficiarilor dependenți de sistemul de sprijin, deoarece inegalitățile sociale născute din accesul inegal la hrană și insecuritatea alimentară nu sunt abordate pe deplin prin acțiuni ale statului pentru politici mai redistributive, mai echitabile și mai orientate spre om și nevoile sale.[14]
Beatrice Manole: Mă consider un visător responsabil. Interesată de chestiunile ce țin de justiția socială și economică, valorile mele personale m-au împins întotdeauna spre activități academice și profesionale care să promoveze solidaritatea, drepturile și lupta împotriva inegalităților. Curiozitatea m-a condus să cunosc și să lucrez cu oameni din diverse medii, culturi și religii, ajungând până în Myanmar, unde am lucrat ca și consultant în domeniul umanitar și al dezvoltării și am realizat de asemenea un documentar despre impactul schimbărilor climatice asupra fermierilor. În prezent, lucrez la Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, în cadrul Programului pentru Tranziție Justă. În perioada documentării pentru articolul propus, eram coordonator de advocacy la asociația Ateliere Fără Frontiere din București, organizație cu misiunea principală de a integra persoane din categorii vulnerabile pe piața muncii, dar inspirația am găsit-o și datorită masteratului în antropologie lpe care îl urmam la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA).
Bibliografie
[1] Statistici. Eurostat, Eurostat, accesat la 8 aprilie 2023, https://ec.europa.eu/eurostat/databrowser/view/tgs00107/default/table?lang=en.
[2] Eurostat. Statistics Explained, Eurostat, accesat la 28 februarie 2023, https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=File:SILC_2022-01.jpg.
[3] 03042023_Cantine sociale, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, accesat la 3 aprilie 2023, https://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Familie/03042023_Cantine_sociale.pdf
[4] Totuși, nu este clar dacă numărul se referă la beneficiari/zi.
[5] Indicele FAO al prețurilor alimentelor. Situația alimentară mondială. Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite, FAO, accesat la 8 aprilie 2023, https://www.fao.org/worldfoodsituation/foodpricesindex/en/.
[6] O criză alimentară globală. Programul alimentar mondial, PAM, accesat la 8 aprilie 2023, https://www.wfp.org/global-hunger-crisis.
[7] Strategia națională privind incluziunea socială a persoanelor fără adăpost pentru perioada 2022-2027, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, accesat la 9 aprilie 2023, https://mmuncii.ro/j33/index.php/ro/minister-2019/strategii-politici-programe/6835-sn-incluziune-sociala-persoane-fara-adapost-2022-2027
[8] Raport vocea cetățenilor fără adăpost, accesat la 9 aprilie 2023, https://cere.ong/wp-content/uploads/2021/11/raport_vocea_cetatenilor_fara_adapost_mic-1.pdf
[9] Marina Marmolejo, “Food Insecurity And Youth Homelessness: A Qualitative Approach To Understanding Barriers And Strategies Of Food Obtainment”, Public Health Theses 1834 (2019). https://elischolar.library.yale.edu/ysphtdl/1834.
[10] Yael Cohen, Michal Krumer-Nevo și Nir Avieli, “Bread of Shame: Mechanisms of Othering in Soup Kitchens”, Social Problems 64, nr. 3 (2017): 398–413. https://www.jstor.org/stable/26505539.
[11] Irene Glasser, Mai mult decât pâine: Ethnography of a Soup Kitchen (Tuscaloosa, Ala.: University Of Alabama Press, 2010).
[12] Marie-Eve Mulquin, Corinne Siaens și Quentin T. Wodon, “Hungry for Food or Hungry for Love?: Learning from a Belgian Soup Kitchen”, The American Journal of Economics and Sociology 59, nr. 2 (2000): 253-65. http://www.jstor.org/stable/3487904.
[13] Craig Gundersen, Linda Weinreb, Cheryl Wehler și David Hosmer, “Homelessness and Food Insecurity”, Journal of Housing Economics 12(3) (2003): 250–272. https://doi:10.1016/s1051-1377(03)00032-9.
[14] Ioana D. Ioniță, “Doing Good with Food: Food Aid Volunteers’ Understanding of Food Access Issues”, Journal of Organizational Ethnography, 8(1) (2019): 57-67. https://doi.org/10.1108/JOE-01-2018-0004
Ioana D. Ioniță, “Click to Feed. Rolul aplicațiilor de telefonie mobilă în îmbunătățirea accesului la alimente în România”, Interações: Sociedade e as novas modernidades 34 (2018): 161–187 https://doi:10.31211/interacoes.n34.2018.a8