E cologia politică explorează relațiile dintre comunități şi natură, cu precădere în lumea postcolonială. Ecologia politică ne arată cum natura este ceva intrinsec politic; altfel spus, cum politica, prin diverse forme ale puterii, participă la „fabricarea” mediului înconjurător. Chiar dacă oferă și relatări interesante pentru publicul occidental a interacțiunilor comunităților cu natura în spațiul postcolonial, ecologia politică este cu totul altceva decât o curiozitate exotică, fiind în primul rând un răspuns critic la crize sociale, politice și ecologice. Multe din fenomenele astfel descoperite erau anterior trecute cu vederea, cum sunt, de pildă, relația dintre sărăcie și degradarea mediului sau presiunile asupra mediului rezultate din dezvoltarea economiei globale. Ecologia politică a apărut și dintr-o revoltă față de inechitățile și nedreptățile istorice, globale și locale, asociate colonialismului, dar și contemporane, rezultate din politica postcolonială. Astfel, orientarea către condiția socială și ecologică a celor marginalizați este constitutivă ecologiei politice.
Ecologia politică vede așadar natura sau mediul înconjurător ca pe ceva intrinsec politic. Afirmația lui Erik Swyngedouw, conform căreia „orice proiect politic este în mod necesar și un proiect de mediu”, este de referință în acest sens. Mai mult decât o disciplină academică, ecologia politică este și o formă de critică socială, precum și o construcție de alternative care alimentează activismul ecologist. În calitate de discurs alternativ, ecologia politică mobilizează imaginația cercetătorilor și activiștilor, pentru a găsi noi forme de organizare a relațiilor natură-societate, care să fie concomitent mai echitabile din punct de vedere social și mai sustenabile din punct de vedere ecologic. Așadar, ecologia politică poate deveni și un instrument al emancipării, pornind de la constatarea că „degradarea mediului este un simptom al opresiunii sociale”, așa cum afirmă Tim Forsyth. Unul din textele fondatoare ale domeniului, editat de Richard Peet și Michael Watts, se și intitulează de altfel Liberation ecologies. Fuziunea dintre dreptate, emancipare socială și grija pentru mediu rămâne un produs specific al ecologiei politice. În paralel, voci noi din lumea postcolonială aduc propriile discursuri critice și problematizează mediul înconjurător din perspective de multe ori radical diferite de discursul științific și ecologist occidental.
Dată fiind orientarea geografică inițială a ecologiei politice preponderent către ceea ce se numește astăzi Sudul global, devine interesant să ne întrebăm în ce fel aceste discuții pot fi extrapolate la spații diferite, precum Europa de Est. Astfel, ecologia politică a periferiilor Europei este încercarea de translatare, adaptare și extindere a eforturilor de a înțelege relațiile natură-societate din spațiul postcolonial în cel al periferiilor Europei. Europa de Est și ideea de periferie europeană sunt categorii controversate și puternic amprentate politic și cultural. O altă serie de dificultăți apar și din substituirea dihotomiei Nord – Sud de la nivel global cu cea de Est – Vest. Mai mult, o ecologie politică a periferiilor Europei include atât periferiile sudice ale continentului, cât și periferiile așa-numite „interne”, urbane sau rurale, din Europa.
Societățile est-europene au fost și sunt încă asociate sărăciei sau subdezvoltării. Acest lucru trebuie desigur raportat la contextul sărăciei extreme în care trăiesc sute de milioane de oameni la nivel global. În Europa, dezvoltarea bazată pe inegalități economice mari și disparități sociale pronunțate între marile centre urbane și restul țării este invariabil asociată periferiilor estice. Din perspectiva ecologiei politice, este semnificativă relația dintre condițiilesocio-economice și mediul înconjurător. În particular, este important felul în care inegalitățile sociale și economice se transferă asupra interacțiunii populației marginalizate cu mediul, cu resursele naturale, așa cum demonstrează Paul Robbins. Primele corelații stabilite în ecologia politică între sărăcie și degradarea mediului identificau o spirală descendentă, prin care sărăcia conduce la degradarea mediului, care la rândul ei reproduce și adâncește sărăcia. Acest lucru a fost observat de către doi dintre pionierii domeniului, anume Piers Blaikie și Harold Brookfield.
Ideea unui „ecologism al săracilor” a fost propusă de către Joan Martinez-Alier pentru a înțelege relația cu mediul a populațiilor marginalizate din Sudul global. Această idee merită extrapolată la periferiile Europei. Ecologismul săracilor este mai greu de recunoscut pe teren, pentru că nu folosește limbajul, formele de exprimare și repertoriile de acțiune specifice ecologismului occidental. Acest tip de ecologism implică prezența unor conflicte de mediu, care opun comunități locale, cel mai adesea din mediul rural, unor proiecte precum cele de dezvoltare industrială sau de exploatare a resurselor naturale: de exemplu, mari uzine, construcția de hidrocentrale sau deschiderea unor mine. Aceste conflicte de mediu rămân adesea experiențe locale relativ necunoscute publicului larg, dar care au o semnificație fundamentală pentru cartografierea ecologiei politice a periferiilor Europei. Pornind de la ideea acestui „ecologism al săracilor”, putem vedea în ce măsură inventarul propus de către Martinez-Alier pentru Sudul global are un corespondent și în Estul Europei. Iată doar trei astfel de exemple.
Un prim astfel de exemplu poate fi lupta împotriva „rasismului ecologic”. La început legat de experiențele populațiilor de culoare din Statele Unite, ulterior problematică extinsă la nivel global, rasismul ecologic este un important subiect academic și de activism ecologist. În România se discută, la nivel incipient, despre costurile degradării mediului suportate de anumite grupuri marginalizate, precum romii. Identificarea romilor ca o categorie rasială rezultă din procese de „rasializare” realizate prin diverse discursuri și practici social-politice. O situație relevantă este cea de la Pata Rât, lângă groapa de gunoi a municipiului Cluj-Napoca, unde apare un caz de segregare și ghetoizare, concomitent cu unul de victimizare ecologică. Acest fenomen, care nu e unic, ci doar dintre cele mai cunoscute în România, este în același timp și unul de rasism ecologic. Expunerea unor categorii marginalizate la activități cu un grad ridicat de risc ecologic, precum și ghetoizarea în spații aflate în sau lângă arii poluate sunt forme de rasism ecologic care trebuie recunoscute și analizate ca atare și în spațiul post-comunist.
Un alt exemplu de ecologism al săracilor este „apărarea râurilor”, cu manifestări precum protestele împotriva construcției marilor baraje. Printre cele mai mediatizate costuri umane și naturale ale construcției de mari baraje au fost în India, la Narmada și în China, prin construcția complexului hidro-energetic Cele Trei Strâmtori. Multe cazuri sunt în atenție, din Uganda și Tanzania, până în Brazilia și Canada. Doar în India, până la finalul secolului trecut au fost dislocați, adică forțați să își părăsească locuințele și să devină migranți, peste 20 milioane de oameni, din cauza construcțiilor de baraje. În general, construcția marilor baraje ridică imense probleme sociale și de mediu, așa cum arată cercetători precum Michael Cernea și Thayer Scudder. România socialistă a construit mai multe mari baraje care, pe lângă uriașe costuri de mediu, au implicat strămutarea forțată a multor oameni și distrugerea localităților. Cele mai mari proiecte au fost Porțile de Fier și Bicaz. După 1989, construcția marilor baraje a fost practic stopată, dat fiind că presupune resurse politice, economice și umane, pe care statul nu le mai poate mobiliza. Dar, pe de altă parte, în România apare o evoluție specifică privatizării resurselor naturale și sistemului energetic, anume construcția de micro-hidrocentrale. O mare parte din acestea sunt construite în arii importante din punct de vedere ecologic, precum zona Munților Făgăraș. Acestea prezintă toate datele pentru mobilizarea unor acțiuni de „apărare a râurilor”.
Un alt caz interesant pentru Europa de Est este cel al „biopirateriei”. Pe scurt, aceasta se referă la „exploatarea resurselor biologice și cunoașterii tradiționale fără consimțământul comunităților locale sau autorităților și fără compensații adecvate” (Robinson). Biopirateria este considerată unul dintre fenomenele asociate globalizării neoliberale și relațiilor inechitabile dintre Nordul și Sudul global. Unele activități din domeniul agriculturii intensive și a bioprospecțiunilor în România pot deveni subiect al discuțiilor despre biopiraterie. Deși în Europa de Est existămișcări de protest și controverse legate de practicile din agricultura industrială și din ingineria agricolă, acestea nu au fost încă racordate la cadrul biopirateriei.
Alte manifestări ale ecologismului săracilor în Estul Europei sunt conflictele miniere. Mișcarea de opoziție față de practicile industriei miniere este una dintre cele mai ample mișcări eco-sociale la nivel global, conflictele miniere fiind extrem de numeroase mai ales în țările din Sudul global. România participă la această mișcare prin mai multe conflicte și proteste, cea mai cunoscută fiind fără îndoială opoziția față de deschiderea unei mine de aur de suprafață în Munții Apuseni, la Roșia Montană. Această mișcare a constituit cea mai vizibilă internațional și cea mai documentată formă de acțiune ecologică dintr-o țară est europeană. Cazul Roșia Montană include multe dimensiuni importante în ecologia politică, precum costurile sociale produse de strămutarea forțată a populației, riscul ecologic implicat de utilizarea procesului de cianurare, costurile ecologice legate de distrugerea mediului prin deschiderea unei mine de suprafață, distrugerea ireparabilă a unui peisaj montan și a unor localități, costuri de mediu legate de gestionarea deșeurilor industriale pe termen lung. La un nivel mai general, protestele de la Roșia Montană atrag atenția și asupra politicilor de privatizare a resurselor naturale în Europa de Est.
Aceste conflicte ecologice și particularizările pentru periferiile Europei demonstrează că nu există un singur tip de discurs ecologist considerat „normal”, ci o serie de interese și acțiuni ecologice, articulate diferit în comunitățile locale și formulate în discursuri diverse, de la revendicări ale accesului la resurse naturale colective (păduri, ape, pământ) și protejare a acestor resurse, la proteste împotriva marilor proiecte industriale care externalizează costuri de mediu asupra comunităților și ecosistemelor. Aceste mișcări demonstrează cum degradarea ecologică nu apare doar pentru că nu se respectă legislația de mediu sau pentru că există corupție. Degradarea mediului nu apare nici doar pentru că în Estul Europei există o societate civilă slab dezvoltată sau valori ecologice puțin prezente în societate. Mai mult, degradarea mediului nu este o anomalie locală și accidentală, fiind, dimpotrivă, o trăsătură constitutivă și structurală a modelului de dezvoltare economică experimentat în periferiile estice ale Europei.
Accentul rural al ecologiei politice este direct relevant pentru societățile Europei de Est. Totuși, conflictele ecologice exemplificate mai sus ne arată și cum categorii fundamentale, precum clasă, rasă sau gen, trebuie introduse în ecologia politică a periferiilor Europei. Interesul pentru ecologismul săracilor nu trebuie însă să conducă la naționalism sau etnocentrism. Similar, trebuie evitat și pericolul romanțării comunităților locale rurale și a relației acestora cu natura. De asemenea, faptul că discutăm despre o ecologie politică a periferiilor Europei nu trebuie să fie interpretat ca o formă de „patriotism ecologic”, ci o alegere care ține de nevoia de a integra acest spațiu într-o agendă a ecologiei politice la nivel global.
Istoria ecologică a societăților est europene indică nu doar un deficit democratic al politicii mediului, ci și modalități multiple de încălcare a drepturilor ecologice, precum și victimizarea ecologică a indivizilor, grupurilor, comunităților și categoriilor sociale perdante ale proceselor de dezvoltare. Dreptul de a contesta decizii care afectează mediul comunităților locale și utilizarea resurselor naturale, dreptul de a refuza consecințe și decizii precum exploatarea resurselor naturale, distrugerea ecosistemelor, construcția de obiective industriale în spațiul ecologic al comunităților, reprezintă obiective deja conștientizate și incluse în activismul ecologist din societățile est europene. Aceste propuneri de reformă ecologică arată și cât de apropiat și disponibil este, de fapt, orizontul activismului pentru drepturi ecologice.
Periferiile estice ale Europei au produs un regim socio-ecologic distinct, iar ecologia politică ne oferă vaste posibilități de analiză critică a relațiilor specifice acestui regim. Venind dinspre ecologia politică, vedem cum examinarea critică a experienței postcoloniale poate oferi o mai bună înțelegere a proceselor socio-ecologice, a modelelor dominante de dezvoltare, dar și a alternativelor disponibile în Estul Europei. Ecologia politică a periferiilor Europei susține ideea că dezvoltarea, democrația și imperativul ecologic nu pot fi decuplate fără a produce efecte socio-ecologice ireparabile.
Bibliografie
Blaikie, P. M.; Brookfield, H. (1987). Land Degradation and Society. London: Methuen.
Cernea, M. și Guggenheim, S.E. (editori). (1993). Anthropological Approaches To Resettlement. New York: Routledge.
Forsyth, T. (2003). Critical Political Ecology. The politics of environmental science. London and New York: Routledge.
Martinez-Alier, J. (2002). The Environmentalism of the Poor. A Study of Ecological Conflicts and Valuation. Cheltenham, UK and Northampton, USA: Edward Elgar.
Peet, R. și Watts, M. (editori). (2004). Liberation ecologies. Environment, development, social movements. Second edition. London and New York: Routledge
Robbins, P. (2012). Political ecology. A critical introduction. Wiley-Blackwell.
Robinson, D.F. (2010). Confronting Biopiracy. Challenges, Cases, and International Debates. London and Washington, DC: Earthscan.
Scudder T. (2005) The future of large dams. Dealing with social, environmental, institutional and political costs. London: Earthscan.
Swyngedouw, E. (2015). Liquid Power. Water and Contested Modernities in Spain, 1898-2010. Cambridge, MA and London, England: The MIT Press.