Note pentru o antropologie a plasticului

de MAGDALENA CRĂCIUN

Abstract

Materiale plastice provenite din petrol sunt acum foarte răspândite în viața noastră. Folosim obiecte de plastic de toate felurile, hainele, clădirile, mașinile și drumurile noastre conțin aceste materiale. Acumulări de bucăți de plastic de dimensiuni foarte mici, micro-plastic și nano-plastic, sunt prezente peste tot în natură și diferite organisme, inclusiv oameni, cu efecte a căror gravitate de abia acum începe să fie înțeleasă. În plus, diferitele tipuri de plastic obținute din petrol sunt aproape indestructibile, fiind considerate ‘noii nemuritori’, alături de alte materiale create de om, precum cimentul sau deșeurile radioactive. Atunci, în lumea noastră ‘plasticizată’, cum relaționăm cu plasticul și cum învățăm să ne raportăm la prezența lui periculoasă și aproape eternă? Acestea sunt unele dintre întrebările cheie dintr-o antropologie a plasticului care acum începe să se contureze în spațiul academic. Un posibil răspuns, bazat pe o cercetare etnografică în curs de desfășurare, pornește de la noțiunea de ‘regim de valoare’ propusă de antropologul Arjun Appadurai.  De la intrarea lor în casele românilor, timid în anii de după al doilea Război Mondial, apoi din ce în ce mai frecvent, materialele plastice au fost înțelese și experimentate prin intermediul a diferite regimuri simbolice și economice de valoare. Aceste regimuri s-au succedat sau coexistat și în funcție de diferențele dintre tipurile de materiale plastice, diferențe resimțite senzorial și descoperite prin utilizare.
Podcast Sfertul Academic

Magdalena Crăciun

Autoare

Magdalena Crăciun este lector la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București și doctor în antropologie socială al University College London. A făcut cercetare de teren de lungă durată în România și Turcia și este interesată de cultura materială și materiale (plastic), îmbrăcăminte și modă, marcă și contrafacere, subiectivitate și clasă de mijloc. A publicat Islam, Faith and Fashion: The Islamic Fashion Industry in Turkey (Bloomsbury Academic, 2017), Material Culture and Authenticity: Fake Branded Fashion in Europe (Bloomsbury Academic, 2014) și articole în Journal of the Royal Anthropological Institute, Journal of Material Culture, Ethnos: Journal of Anthropology, World Art și Eastern European Politics & Societies.

Daia - Diana Grigore

Ilustratoare

Daia – Diana Grigore nu se plictisește niciodată. Este ilustrator, iar asta îi ocupă aproape tot timpul. Desenează tot și cu tot ce ii trece prin cap. Când nu ilustrează, face postere, logouri, branding – mai pe scurt, design grafic. Se bucură de fiecare ocazie prin care ajunge să pună creionul pe hârtie. Lucrările sale pot fi văzute aici și pe Instagram.

Ilinca Manolache

Actriță

Ilinca Manolache este actriță de teatru și de film, lucrează în producții independente, în piese românești contemporane, dar și în importante teatre de repertoriu din București. Este angajata Teatrului Mic din București din anul 2008. Pentru rolurile din “Anul Dispărut. 1989” de Peca Ștefan, pe care l-a jucat la Teatrul Mic a primit, în 2016, premiul UNITER pentru “Cea mai bună actriță într-un Rol Secundar”. Ultimul proiect personal este Totzik1 – un exercițiu de empowerment, prin care femeile își revendică limbajul folosit de bărbați pentru a le controla, obiectifica și jigni.

Î n vara anului 2021, pe o plajă din Constanța, aproape de apă, am găsit un pește mic de jucărie. Era din plastic, de un verde fosforescent.

L-am fotografiat.

Aș fi putut scrie l-am ‘imortalizat’. Însă verbul ‘a imortaliza’, adică a face ca ceva să trăiască veșnic în memoria oamenilor, nu este o alegere potrivită în cazul plasticului pe bază de petrol. În primul rând, materia primă pentru cele mai multe dintre tipurile de plastic folosite astăzi este petrolul, o substanță apărută acum milioane de ani prin transformarea materiei organice. Apoi, diferitele tipuri de plastic obținute din petrol sunt aproape indestructibile, fiind considerate ‘noi nemuritori’[1], alături de alte materiale create de om, precum cimentul sau deșeurile radioactive. Dispariția completă a plasticului este estimată a dura undeva la 100 000 de ani[2]. În al treilea rând, plasticul dispare relativ ușor din memoria afectivă a oamenilor. Multe din obiectele de plastic din viața noastră sunt destinate a avea o viață scurtă. Punga de plastic, de pildă, este folosită pentru o perioadă limitată, uneori cât durează să ne transportăm legumele de la piață până acasă. În plus, obiectele de plastic sunt achiziționate gata făcute și rareori pot fi reparate. Din aceste motive, relațiile generative precum manufacturarea sau repararea, prin care oamenii și obiectele se construiesc reciproc, sunt relativ rare în cazul obiectelor din plastic.

Am fotografiat peștișorul de plastic pentru că părea în pericol de a fi revendicat de mare.

Iar apa mării avea să grăbească fărâmițarea jucăriei, transformând-o întâi în microplastic, apoi în nanoplastic. Acestea sunt transformările problematice despre care ne vorbesc de ceva vreme oamenii de știință[3], acumulări de bucăți de plastic de astfel de dimensiuni fiind acum prezente cam peste tot în natură și diferite organisme, inclusiv oameni. De la acest gând am trecut, rapid, la unele dintre întrebările cheie dintr-o antropologie a plasticului[4], care acum începe să se contureze în spațiul academic: în lumea noastră ‘plasticizată’[5], cum relaționăm cu plasticul și cum învățăm să ne raportăm la prezența lui periculoasă și aproape eternă?

În rândurile care urmează voi schița un posibil răspuns la întrebările de mai sus, plecând de la o cercetare etnografică în curs de desfășurare. Fac mai întâi câteva precizări. Există nenumărate tipuri de materiale plastice, cu origini, compoziții chimice și proprietăți diverse. În viața noastră, predomină materiale plastice provenite din petrol. Însă în vorbirea curentă, aceste diferite materiale sunt desemnate prin singularul ‘plastic’. Textul respectă această utilizare comună. Interlocutorii mei și interlocutoarele mele au folosit rar pluralul, ‘plastice’ sau ‘mase plastice’, de obicei pentru a se referi la diferențe resimțite senzorial și descoperite prin utilizare, și mult mai puțin printr-o cunoaștere a proprietăților și caracteristicilor materiale. Cele mai comune expresii folosite pentru a sublinia diferențele sunt ‘plasticele sunt de mai multe feluri și calități’ și ‘sunt plastice și plastice’.

Interacțiunile cotidiene cu plasticul, inclusiv cu peștele verde de jucărie găsit de mine pe malul mării, sunt modelate de diferite regimuri ale valorii.

Termenul de ‘regim al valorii’ a fost propus de antropologul Arjun Appadurai[6] și se referă la un cadru care definește, într-un context socio-cultural anume, ce înseamnă valoarea și ce este valoros. Cercetarea etnografică a înțelegerilor și practicilor dezvoltate în jurul plasticului substanțiază argumentul teoretic potrivit căruia în orice context diferite regimuri ale valorii pot co-exista și pot fi legate între ele în variate feluri.[7]

De la intrarea lui în casele românilor, timid în anii de după al doilea Război Mondial, apoi din ce în ce mai frecvent, plasticul a fost înțeles și experimentat prin intermediul a diferite regimuri simbolice și economice de valoare. În timpul socialismului, acest material a fost adoptat cu entuziasm de ideologii sistemului pentru modul în care permitea obiectificarea viziunii lor asupra progresului științific și tehnologic. Modernele materialele plastice au ajuns repede să fie considerate ideale pentru construirea ideologică și materială a ‘vieții bune’ socialiste.

Interlocutorii și interlocutoarele mele mai în vârstă își aduc aminte de entuziasmul cu care ei și părinții lor au început să poarte haine din fibre artificiale în anii ’60 și ’70, încântați nu doar de modernitatea materialelor, ci și de culorile vii și ușurința curățării și purtării. Ramona (născută în anii ‘60) s-a mirat de capacitatea ei de a descrie, după atâţia ani, bluze din acril, rochii din poliester şi pulovere din PNA (poliacrilonitril). ‘Aaaa, cum aș putea să uit? A fost moda fâșurilor! [Fâșul] era ceva elegant! Cine avea fâș, era cineva! Plasticul, vezi tu, n-a fost numai…cum credem acum…că e ceva ieftin. A avut momentele lui de sclipire!’, a adăugat ea. Alte obiecte din aceea perioadă, ținute minte de ei și ele pentru modernitatea lor, sunt perdelele de nailon fabricate la Pașcani, care au cucerit, mi-a spus Alexandra (născută în anii ’50), prin varietatea de modele și ușurința îngrijirii, și florile de plastic, care au fermecat, mi-a spus Andrei (născut în anii ’60), prin perenitatea lor. În anii ‘80, a subliniat Ramona, ‘a început o eră a folosirii plasticului’. Mi s-a vorbit despre linoleum, perdele, castroane, ligheane, olițe, cădițe, jucării, veselă, mușama, făraș, perii, găleți, pungi, haine, poșete, galoși, gumari, coperți, pixuri, rigle, o listă lungă de obiecte.

Mi s-au povestit și experiențe neplăcute și dezamăgitoare cu materialele plastice. Astfel de experiențe sunt descrise și în studiile despre consum în societățile est europene.[8] În perioada socialistă, consumatorii trebuiau să se mulţumească cu obiecte care erau fabricate din materiale plastice de calitate scăzută, inclusiv tipuri mai vechi şi mai puţin rafinate, în special PVC. Limitările ideologice, materiale și tehnologice au avut un impact asupra producției de materiale plastice în regiune, astfel încât, în unele cazuri, plasticul folosit pentru a obiectifica modernitatea nu era chiar modern. Însă familiaritatea cu materialele plastice de calitate care revoluționau consumul în Vest avea să susțină, cred eu, conceptualizarea plasticului ca o clasă de materiale moderne.

Aceste materiale au început să fie cunoscute și apreciate ca durabile, igienice, sigure, ușoare, netede, impermeabile, lavabile și rezistente la uzură. În plus, rolul acestor obiecte în ușurarea muncii domestice și înfrumusețarea casei și garderobei a fost extrem de apreciat. ‘Plasticul a făcut viața mult mai ușoară’, a subliniat Ligia (născută în anii ‘60). Cu alte cuvinte, materialele plastice au ajuns să fie apreciate pentru contribuția lor la ‘o viață bună’.

În anii care au urmat prăbușirii socialismului, asocierea materialelor plastice cu ‘viața bună’ a rămas neschimbată, accentul căzând mai degrabă pe prosperitate decât pe modernitate. Toată copilaria ei, Anei (născută în anii ’90) i s-a părut că ‘plasticul e pentru oameni mai bogați. […] Să ai plastic era ceva superior la momentul ăla, adică era calea către o condiție socială mai bună! Aveai acces la ce-i modern, la ce se întâmplă in prezent’. Conceptualizarea plasticului avea să se schimbe, însă, sub impactul avalanșei de obiecte din plastic din Turcia și China și/sau obiectelor tranzitorii din plastic, cum ar fi ambalajele din plastic și materialele plastice de unică folosință.

Începând cu anii ’90, o ‘globalizare ieftină’[9], implicând capital modest și tranzacții transnaționale informale, semilegale sau ilegale, a adus în România obiecte accesibile de o calitate scăzută. Evaluarea lor se baza nu doar pe experiența directă cu obiecte nefuncționale și cu viață scurtă, ci era construită și cultural, printr-o echivalare a originii lor ‘orientale’ cu lipsa de calitate, în contrast cu o origine vestică apreciată ca superioară. Și astăzi, cuvinte precum ‘turcisme’, adică mărfuri fabricate în Turcia, și ‘chinezării’, mărfuri fabricate în China, sunt termeni peiorativi folosiți pentru a semnala o calitate îndoielnică.

Din anii 2000, forma de globalizare asociată cu circuitele oficiale și spectaculoase ale capitalului, în special prin mall-uri și supermarket-uri, avea să familiarizeze consumatorii români cu obiectele de unică folosință sau destinate să dureze puțin. Mulți dintre cei și cele cu care am vorbit au descris intrarea acestor obiecte, și mai ales a ambalajelor din plastic, pe piața românească ca pe o ‘invazie’. Iar Adrian (născut în anii ‘70) a insistat să notez că ‘în anii 2000 a început nebunia. […] Înainte parcă nu erau produsele alimentare cum sunt acum, apă, sucuri, ulei, băuturi alcoolice, orice, toate bagate in plastic […] Acum e prea mult plastic. Acum totul e din plastic’. Ligia a completat: ‘Acum obiecte din plastic sunt peste tot, nu le mai acorzi nicio importanță, te-ai obișnuit cu ele, sunt bunuri de folosință foarte scurtă, nu le găsesti o utilitate. Un PET, dupa ce ai băut sucul sau apa, arunci sticla aia. Ce să faci cu ea? Înainte spălam pungile, le refoloseam până se rupeau. Acum o cumperi, o arunci. Ah, poate pui gunoiul în ea, dar tot o arunci imediat.’ Relaționarea cu această avalanșă de obiecte din plastic care au o valoare mică, atât preț scăzut cât și de calitate scăzută și/sau au valoare finită, menită să fie epuizată rapid, a jucat un rol crucial în reconceptualizarea plasticului ca material ieftin, fără valoare. În plus, conform așteptărilor normative ale culturii de consum, nu doar ceea ce este deținut, ci și ceea ce este aruncat acționează ca un indicator concret al „vieții bune”.

Așadar, plasticul a fost înțeles și experimentat prin intermediul a diferite regimuri simbolice și economice de valoare. Experiențele cu diverse obiecte din plastic și diferite tipuri de plastic le-au permis acestor consumatori să recunoască și/sau să articuleze aceste regimuri de valoare și, în consecință, să le valorifice ca moderne și, mai recent, să le devalorizeze ca ieftine și ușor de înlocuit.

Însă de curând, alte regimuri ale valorii încep să joace un rol în relaționarea cu plasticul. Și în România, mai ales prin intermediul platformelor digitale de socializare, circulă de câțiva ani un discurs global care demonizează plasticul ca material antropocenic catastrofal. Plasticul a început să fie înțeles ca un poluant, care se răspândește în molecule, corpuri și mediul natural și dăunează în moduri încă puțin cunoscute, și ca materie care se acumulează mai degrabă decât se descompune. Acest discurs pledează pentru reducerea, evitarea și, mai ales, eliminarea lui (notele de la începutul textului arată cât de utopică este o astfel de pledoarie). Local, discursul se manifestă și prin inițiative de conștientizare a poluării cu plastic, de la spectacole de artă ecologică și programe de educație ecologică până la campanii de curățare a râurilor și a Deltei Dunării și campanii de promovare a colectării selective a deșeurilor.

Noile regimuri ale valorii sunt articulate prin și ca reacție la acest discurs de demonizare. Ele reinvestesc plasticul cu valoare. Re-valorizarea se realizează prin negarea negației.

Prin negație mă refer la înțelegerea plasticului ca lipsit de valoare. Negarea acestei negații are ca rezultat re-valorizarea ca 1) resursă (valoare pozitivă), care poate fi reutilizată, reparată și reciclată; și 2) pericol (valoare negativă), care necesită ca toți actorii, în diferitele lor capacități și poziții de putere, nu (doar) consumatorii, să conștientize daunele pe care plasticul le provoacă vieții umane și non-umane și să găsească mijloace de a le diminua.

Consumatorii recunosc și/sau articulează singuri aceste noi regimuri de valoare. Într-un caz, această recunoaștere și/sau articulare se dezvoltă prin experiența cu infrastructura colectării deșeurilor și cu expunerea la dezbateri despre reducerea consumului de plastic, colectarea selectivă și reciclarea deșeurilor de plastic. În celălalt caz, acest lucru se întâmplă nu prin experiența directă cu materiale și obiecte – cu excepția, poate, a observațiilor repetitive ale transformărilor foarte lente ale obiectelor din plastic împrăștiate în natură –, ci prin acumularea de informații despre impactul negative al materialelor plastice și expunere la reîncadrarea lor morală ca rău inerent.

Aceste noi perspective asupra materialelor plastice problematizează rolul plasticului în ‘viața bună’. Pentru unii dintre consumatori români, utilizarea materialelor plastice a fost întinată de efectele secundare negative ale acestora. Plasticul nu mai are loc atunci într-o ‘viață bună’, mai ales într-o viață în care oamenii recunosc recompensele morale ale consumului sustenabil și, mai mult, o viață a cărei bunătate nu provine din consumism, ci din dimensiunea ei etică.

În poveste, un pescar prinde un peștișor de aur, care poate să îndeplinească trei dorințe. În realitatea noastră, numită azi Antropocen, sau, într-o altă variantă, la fel de dezastruoasă, Plasticen, putem găsi pe malul mării un peștișor de plastic verde fosforescent. Ce dorințe ne-ar putea îndeplini?

Bibliografie

[1] Bastian, M and Van Dooren, T (2017) Editorial preface: the new immortals: immortality and infinitude in the anthropocene. Environmental Philosophy 14(1): 1–9.

[2] Weisman, A (2008) The World Without us. London: Macmillan.

[3] Geyer R, Jambeck JR and Law, KL (2017) Production, Use, and Fate of All Plastics Ever Made. Science Advances 3(7): e1700782.

[4] Pathak, G and Nichter, M (2019) The Anthropology of Plastics: An Agenda for Local Studies of a Global

Matter of Concern. Medical anthropology quarterly 33(3): 307–326; Drazin, A and Crăciun, M (forthcoming) Plasticenes: Living Through Plastic Things. Journal of Material Culture.

[5] Roberts, JA (2013) Reflections of an unrepentant plastiphobe. An essay on plasticity and the STS life. In Gabrys, J, Hawkins, G and Michael, M. Accumulation: The Material Politics of Plastic. London: Routledge. Pp. 121 – 133.

[6] Appadurai, A (1986) The Social life of Things: Commodities in Cultural Perspective. Cambridge: Cambridge University Press.

[7] Myers, F (2001) The Empire of Things. Regimes of Value and Material Culture. Santa Fe: School of American Research Press.

[8] Stokes, RG (2000) Plastics and the New Society: The German Democratic Republic in the 1950s and 1960s. Reid, SE and Crowley, D. Style and Socialism. Modernity and Material Cultue in Post-War Eastern Europe. Oxford: Berg. Pp. 65 – 80; Rubin, E (2008) Synthetic Socialism: Plastics and Dictatorship in the German Democratic Republic. Chapel Hill: University of North Carolina Press.

[9] Mathews, G (2011) Ghetto at the Center of the World: Chungking Mansions, Hong Kong. Chicago: University of Chicago Press.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.