Când o mamă își îndreaptă telefonul spre fața copilului ei în vârstă de câteva luni, acesta îi zâmbește. Nu instinctiv, pentru că oamenii nu au înscris în ADN informația de a identifica ce este un aparat de fotografiat și felul cum să reacționeze. Dar la câteva luni după ce a părăsit pântecul mamei, înainte de a putea să meargă și să vorbească, copilul născut în 2021 a învățat deja ce este aparatul de fotografiat și cum se așteaptă de la el sau ea să reacționeze. Mâna mamei ținând un obiect subțire dreptunghiular îndreptat spre copil înseamnă ceva ce trebuie răsplătit cu un zâmbet. Și copilul zâmbește aparatului.
În urma cu doar 125 de ani, spectatorii care vedeau pentru prima dată mișcându-se pe ecran o locomotivă în filmul fraților Lumiere, se spune că s-au ridicat îngroziți din „calea trenului” și au fugit pentru a nu fi loviți de moarte de acesta. În 1896, oameni maturi, expuși la imagini mișcătoare de pe ecran nu înțelegeau aceasta nouă invenție umană cu numele de „cinematograf”, ce reușea să-i sperie până în măduvă oaselor. 125 de ani mai târziu, bebelușii care încă nu pot nici să umble sau să vorbească, pot să recunoască un aparat de filmat. Și să-i zâmbească încrezători. Într-un secol, rasa umană a fost profund influențată de noua invenție în moduri în care ar fi naiv să spunem că reușim să le înțelegem. Cert este că face parte din viața oamenilor din primele clipe de viață, cu prima inspirație și primul țipăt ce iese din plămâni. Înainte ca nou-născutul, ca puiul de om să fie văzut în carne și oase de familia și comunitatea din care face parte, aceștia cunosc întâi imaginile video ale acestuia.
Astăzi majoritatea dintre noi experimentam cele mai profunde sentimente față de niște oameni complet necunoscuți, de pe alt continent, din altă cultură: îi putem iubi sau urî de moarte doar pentru că am văzut un video despre ei. Este absolut necesar ca în era produselor vizuale să fim mai conștienți despre felul în care acestea iau naștere, să ne întrebăm cine le dă viață, cu ce scop și să înțelegem care este felul în care ele ne declanșează sentimentele și ne alcătuiesc cunoașterea despre lume în general.
Deși camera video este atât de strâns legata de existenta și umanitatea noastră, antropologia vizuală este o ramură nouă și destul de neglijată în științele sociale. Până în anii 1970, antropologia vizuală era considerată o subramură a antropologiei culturale, concentrată pe producția de filme etnografice, adică cele care descriau în mod amănunțit cu ajutorul imaginilor, aspecte din viața și modul de trai ale anumitor comunități (în special triburi din Africa, America de Sud și insule pierdute prin oceane). Și cam atât. Din fericire, era aceasta s-a încheiat iar acum antropologia vizuală are mai multe abordări și obiecte de studiu.
În primul rând, antropologia vizuală analizează tot ceea ce este produs de o anumită cultură, adică tot ce ține de pictură, sculptură, teatru, film, media, produse atât de către profesioniști, cât și la nivel popular. Antropologia vizuală este interesată de exemplu de măștile purtate de localnici la parada măștilor de anul nou de la Sighetul Marmației, de tatuajele tribale ale locuitorilor din Noua Zeelanda, sau de stâlpii totemici ale populației indigene „First Nation” din Canada, cât și de fotografiile și filmele făcute începând cu anii 1900 de către colonialiști în Africa, dar nu numai. Felul în care postăm pe rețelele sociale, imaginile făcute de către diverși fotografi în comunitățile în special marginalizate și sărace, serialele de succes de pe Netfilx, ori modul în care jocurile video sau „realitatea virtuală” ne influențează viața, constituie de asemenea obiectul de studiu al antropologiei vizuale. Practic, tot ceea ce este realizat și reprezentat vizual de către oameni, în orice perioadă sau în orice comunitate umană de pe glob, ne interesează și putem să analizăm. Pentru că toate aceste produse vizuale ne spun ceva despre felul în care oamenii văd lumea și viața.
În al doilea rând, antropologia vizuală se referă la studiul antropologic al unei comunități umane, folosind metode audio-vizuale. Încă de la începuturile sale, camerele de fotografiat și de filmat au fost folosite pentru a aduna mărturii vizuale despre comunități și culturi din alte părți ale globului. Imaginile și înregistrările etnologilor și antropologilor occidentali, aduse din triburi îndepărtate, erau developate, atent studiate și apoi arhivate în centrele de cercetare ale Europei de Vest sau ale Statelor Unite ale Americii. Ei au creat ceea ce a fost timp de câteva decenii numit „salvage ethnography” (idee care mai persistă și azi), adică înregistrarea arhitecturii, obiceiurilor, ritualurilor care sunt “pe cale de dispariție”. Din fericire, această abordare romantică și limitativă a fost în mare depășită. Cultura, ca și omul, este în continuă schimbare. Ceea ce e „tradițional”, a fost la un moment dat, nou și inovativ, care la rândul său înlocuia altceva „tradițional”. Deci abordarea vizuală a cercetătorilor occidentali care înregistrează obiceiuri înainte să dispară dintr-o “cultură exotică” și care a dominat antropologia vizuală pentru o perioadă semnificativă de timp, este din fericire mai puțin folosită. În schimb, antropologia vizuală centrată pe filmele și fotografiile care descriau alte culturi în secolul XIX, dar care în același timp, analizează contextul, respectiv, modul distorsionat și colonialist în care au fost produse, a câștigat teren începând cu anii 1990.
Felul de a vedea, sau termenul original al Annei Grimmshaw „ways of seeing” este o altă abordare a antropologiei vizuale. Cel sau cea care filmează are o anumită viziune asupra lumii. Dacă aduci într-o încăpere patru creatori de documentare, cu tema de a filma doar în acel spațiu și în acel timp, cel mai probabil vor rezulta patru filme diferite. Deoarece fiecare regizor vede altceva, din alt unghi și cu dorința de a exprima o altă idee, deși realitatea din fața camerei este aceeași pentru toți. Dacă într-un spațiu și timp restrâns abordările pot fi așa de diferite, ne putem închipui într-un alt context mai larg câte variațiuni pot să apară. În special deoarece fiecare ochi este antrenat să vadă altceva. Nu vedem ceea ce este, vedem ceea ce suntem învățați să vedem. Astfel „felurile de a vedea” devin subiect central de analiză în antropologia vizuală. Epoca monopolului în crearea de imagini a cam apus. Dacă acum câteva decenii doar o mână de oameni (majoritatea bărbați, albi, din elita academică sau profesională a Europei de Vest sau SUA) avea la dispoziție un aparat de filmat și mijloacele de distribuție, și doar felul lor de a vedea lumea era reprezentat în filme, astăzi, aproape oricine poate să filmeze ceva și să posteze pe internet. În acest context, „felurile de a vedea” devin și mai relevante. Cine și in ce mod exprimă un fragment de realitate, devine la fel de important ca și imaginile în sine. De exemplu, eu, în calitate de student-doctorand, am realizat un film documentar despre Delta Dunării, numit „Vieți intre ape”. Faptul că sunt femeie mi-a oferit acces în bucătăriile femeilor locale. Probabil un bărbat regizor nu ar fi avut același acces. În calitate de antropolog, am filmat pe parcursul a șapte ani viețile și obiceiurile celor din Deltă, în timp ce un alt realizator/oare de film documentar, având la dispoziție doar câteva zile de filmări, reușește să vadă și să redea în filmul său/ei foarte puțin din aceste aspecte experimentate de mine. „Vieți intre ape” ar fi fost cu un totul alt film daca regizorul era bărbat, de altă etnie/naționalitate și vârstă[1].
În timpul expansiunii colonialiste în toată lumea, antropologii și „cunoașterea celuilalt” au fost aproape în totalitate subordonate puterii de la acea vreme. Ceea ce au descoperit antropologii de atunci era puternic influențat de poziția lor de cuceritori. Așa cum am arătat mai sus, nu vedeau și descriau „realitatea” ci ceea ce vedeau și reușeau ei să înțeleagă „de pe margine”, cu ochii și cu mintea lor de bărbați albi, catolici sau protestanți. Poziția socială, genul, educația religioasă și culturală influența în mod covârșitor felul în care vedeau comunitățile locale. Localnicii erau „sălbatici, înapoiați, fără cultură” pentru că nu mergeau la operă, nu citeau filosofie, în loc de haine brodate purtau fuste de paie. Cultura locală era în permanență judecată după standardele vest-europene. Nu era „realitatea” locală, ci ceea ce colonialiști interpretau prin prisma lor. Și toate acestea se văd în fotografiile și filmele epocii. Adică „colonial gaze” („privirea coloniala”) a produs o mare cantitate de fotografii și filme care arată doar acele aspecte ale culturii locale ce sugerează sălbăticie, lipsă de civilizație, barbarism; stereotipii vizuale care sunt foarte puternice, au creat iluzia „adevărului despre triburile îndepărtate” și au susținut colonialismul. Pentru că acești oameni astfel portretizați, trebuiau neapărat să fie „civilizați și modernizați” de către rege, armată, creștinism și negustorii de sclavi. Pentru ca genocidul, extragerea resurselor prețioase și îmbogățirea elitei vest europene sau nord-americane prin sclavie și furt să fie justificate.
Istoria antropologiei vizuale ne arată cât de eronat, distorsionat și abuziv s-au produs și folosit imaginile despre ceilalți. Din păcate, există „neo-colonialismul” care cunoaște un plin avânt în țara noastră și care se manifestă prin crearea unei imagini a României reduse la rural și vechi. Abundă imaginile în care sunt surprinse nostalgic doar anumite părți ale culturii rurale. Pe baza acestora, străinii ar putea crede, pe bună dreptate, că românii umblă în căruțe, taie fân cu coasa și torc lâna la lumina lămpii cu gaz. Arătând câteva fotografii din centrul Clujului unei colege austriece, aceasta a exclamat „O, wow, aveți și clădiri mari în Romania”. Nu am putut să mă supăr. Clipurile de promovare ale României abundă în imagini rurale cosmetizate de orice înseamnă progres tehnologic, creând un portret „pierdut în negura timpului”, simplist și retrograd, ambalat sub egida „tărâm de poveste”.
De cel puțin câteva decenii, s-a stabilit fără echivoc, că nu putem să vorbim despre „cunoaștere obiectivă”. E cel puțin naiv să credem că arătam „Adevărul” sau „realitatea obiectivă”. Contribuția lui Michel Foucault este încă validă până în prezent: ceea ce este considerat „real și obiectiv” este de fapt determinat de cei care au puterea. În cazul de față, cine a avut camera de filmat, a avut puterea de a-și impune viziunea personală, drept adevăr absolut. Întrebarea esențială a fost pusă acum câteva decenii: „Dacă nu există obiectivitate, mai putem face filme documentare?”. Răspunsul simplificat pentru acest scurt eseu este „Da. Doar că atunci când prezentăm o felie de realitate, trebuie să fim conștienți că este viziunea unei persoane, dintr-un anumit punct de vedere”. Și putem să înțelegem acest punct de vedere, cum s-a format și în ce condiții; dar nu este nici adevărul suprem, nici obiectivitate. Totul este relativ și subiectiv.
Așa cum am arătat mai sus, în perioada colonială lucrurile stăteau relativ simplu: colonialiștii fotografiau și filmau localnicii în virtutea poziției de cuceritor pe care o aveau, fără ca cei filmați să aibă vreo alternativă, decât de a se supune. Din fericire, lucrurile s-au mai schimbat între timp și există astăzi un set general acceptat de principii etice: filmarea și fotografierea să fie făcute doar cu consimțământ, respect, legile interzic filmarea minorilor fără consimțământul părinților, etc.
În mod surprinzător, o mare parte a fotografilor și realizatorilor români de filme documentare pe care i-am întâlnit, sunt deranjați de acest consimțământ, evocând faptul că „așa, până îl obții, am pierdut momentul bun; și oricum nu fac nimic rău, e important pentru ceilalți să vadă cum trăiesc alții”. De obicei le răspund cu o întrebare: „Dar ție ți-ar conveni să vină un necunoscut la tine la birou și să înceapă să te filmeze cum lucrezi pe laptop, la ce site-uri te uiți, ce si cum vorbești cu colegii si cu șeful? Și mai mult, apoi să pună imaginile cu tine pe net?” Răspunsul lor este desigur „NU”. În momentul în care camera de filmat se îndreaptă spre propria persoană, începem să înțelegem probleme de etică și consimțământ, care până atunci, aplicate celorlalți, nu păreau să aibă vreo semnificație reală.
Antropologia vizuală este o ramură tânără a antropologiei, dar după cum am văzut în scurta prezentare, cele câteva decenii de existentă au adus în discuție teme foarte relevante, mai ales în ziua de azi, când viețile noastre sunt documentate vizual: de la prima ecografie a fătului până la pozele de la înmormântare share-uite pe rețelele de socializare. Camera de filmat/ fotografiat și documentarele ne fac să vedem fragmente din viețile și problemele celorlalți, aduc cunoaștere, emoție, și de multe ori, rezolvări. Antropologia vizuală ne trage deseori de mânecă să ne reamintească despre subiectivismul produselor vizuale, principii etice și modul de producere a acestora. Să ne aplecăm urechea[2].
[1] Interpretarea mea vizuală a Deltei Dunării, o puteți urmări aici: https://www.youtube.com/watch?v=fjfY7bdnjU8&ab_channel=oanaivan
[2] În cadrul programului de master al Facultății de teatru și film, a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde studenții învață să-și facă propriile filme documentare, predau un curs de antropologie vizuală de un semestru, dar în rândurile acestea am prezentat doar câteva elemente de bază. Pe cei interesați de o abordare mai exhaustivă, îi invit să ne contacteze.