Antropologia iubirii

Probabil că nu ar fi primul lucru care ne vine în minte, dar există o antropologie a iubirii, care cercetează un sentiment atât de comun și atât de inefabil, în același timp. Poate părea o frivolitate ca subiect de cercetare academică, dar, în fond, iubirea și sentimentele, practicile, comportamentele asociate cu ea sunt în modul cel mai profund parte a culturii umane, a conviețuirii noastre într-un grup, și, prin urmare, un subiect absolut legitim pentru demersul antropologic de a-i înțelege pe ceilalți (și pe noi înșine). În prezentarea sa, “Declinul iubirii: de la prietenie la altruism în Sudul Etiopiei creștine”, Julian Sommerschuh (cercetător la Universitatea Hamburg) examinează cu grijă două fațete ale iubirii: iubirea în accepțiunea creștină și în cea specifică culturii Aari din Etiopia. 

Această comunitate din Sud-Vestul Etiopiei s-a convertit aproape în majoritate la religia creștină după anii ‘90. Cu toate acestea, oamenii au început să spună că creștinismul a adus cu sine un declin al iubirii, ceea ce poate părea, la prima vedere, contradictoriu. Înainte, concepția locală despre iubire (solma) presupunea un soi de convivialitate – a fi împreună cu ceilalți, a împărtăși mâncarea și compania, a cultiva legături de prietenie și afecțiune, a sporovăi și schimba impresii, dar și vizite, ritualuri, evenimente sociale. Dragostea nu era privită neapărat ca un sentiment personal, ci era căutată în interacțiune cu ceilalți, într-un soi de conexiune plăcută, caldă. În cultura locală, solma era apropiată de accepțiunea occidentală de philia –  iubirea prietenească, bucuria de a fi cu ceilalți. În schimb, iubirea creștină este predicată drept o iubire altruistă și sacrificială, în favoarea celorlalți, mai aproape de înțelesul de agape. Sporovăitul și timpul petrecut la masă, bucuria de a mânca și a fi în compania celorlalți au început să fie privite drept plăceri trupești (wa rej), incompatibile cu idealul creștin de a servi și a te sacrifica pentru binele celorlalți în mod altruist. De asemenea, creștinismul funcționează în logica gratuității: a face binele fără a aștepta o răsplată, pe când în comunitatea locală, ca în multe comunități indigene, relațiile sociale se bazau pe reciprocitate. În cele din urmă, cele două comandamente creștine principale: iubește-l pe Dumnezeu și iubește-ți aproapele nu par a se împăca așa ușor în experiența Aari.   

În comunitatea Aari pre-creștină (înainte de anii ‘90), onoarea și efortul de a-și face un bun renume erau foarte importante. A avea un bun (re)nume depindea de generozitatea și disponibilitatea materială de a sponsoriza cât mai multe sărbători, ceea ce isca adesea conflicte între rude și prieteni, în ce privește împărțirea resurselor. În acelați timp, era un stimulent important pentru căutarea ocaziilor și contextelor de socializare, de actualizare a iubirii solma.  Într-o astfel de comunitate, inițial, accepțiunea creștină părea să promită un ideal al unei comuniuni de afect și interese care să ajute cultura locală să depășească în mod pașnic conflictele inerente. Creștinismul punea accent pe smerenie și denunța eforturile de a-și construi onoarea în mod tradițional, prin a-și face un bun nume. Cu timpul, însă, oamenii au început să spună că „dragostea s-a răcit” (solma saste), încercând să-și explice contradicția între ceea ce cultural simțeau ca fiind normal și atractiv (a fi cu ceilalți într-un mod plăcut) și presiunea religioasă de a fi altruști, a prețui timpul ca resursă în a-i ajuta pe ceilalți, și mai puțin pentru a te simți bine cu ei. Această răcire a iubirii între cei apropiați, vecini, prieteni, rude este considerată cauza nefericirii și a îmbolnăvirilor în comunitate. Dr. Sommerschuh documentează această transformare în munca sa de teren în anii 2016-2017.

Încercând să depășească idealul romantic eurocentric al iubirii, antropologia e așadar chemată să deslușească diversitatea accepțiunilor culturale ale iubirii, înțelesurile variate ale iubirii trăite, întrupate, contestate, iubirea ca prietenie, socialitate, afecțiune, erotism etc. Și, nu în ultimul rând, iubirea ca act politic. Cercetarea dr. Sommerschuh reprezintă un proiect mai generos de înțelegere a modului în care valorile culturale sunt contestate, negociate, ajustate la contextul schimbărilor sociale și politice sau devin, la rândul lor, motorul acestor schimbări.

Iubirea este o forță transformatoare cu repercusiuni personale și politice, una dintre acestea fiind contestarea ideologiilor patriarhale. Afirmația antropoloagei Harriet Phinney, profesoară emerită a Seattle University, are la bază o muncă de cercetare care acoperă mai bine de douăzeci de ani din istoria de după război a Vietnamului și studiază relația dintre stat și femeile de peste 30 ani, necăsătorite care își doresc un copil (în vietnameză, xin con, a cere un copil)*.

Tuyết, o vietnameză pe care cercetătoarea a cunoscut-o în 2015, avea treizeci și trei de ani când s-a pomenit brusc femeie divorțată, fără copii (pe care cuplul amânase să-i facă până când aveau siguranță materială). Refuzând să se recăsătorească pentru că „iubirea este predestinată din cer”, Tuyết a știut de la bun început că își dorește un copil, considerând că o femeie are dreptul să decidă să facă un copil care să o iubească, „un drept firesc și necesar al tuturor femeilor”, i-a spus antropoloagei americane. La întrebarea dacă e la curent cu cea mai nouă legislație prin care statul vietnamez oferă ajutor femeilor necăsătorite pentru a avea un copil, tânăra vietnameză a răspuns că statul nu are niciun rol de jucat aici, dragostea conjugală și cea maternă fiind lucruri complet private.

Istoria demonstrează însă că au existat trei momente-cheie în care statul vietnamez a încercat să guverneze iubirea și felul în care femeile aleg să mobilizeze iubirea pentru a-și împlini dorința de a deveni mame. În 1959, în avântul său înnoitor, noul regim a adoptat o lege a căsătoriei și a familiei în care iubirea devine baza legală a căsătoriei în Republica Democrată Vietnam, abolind legea veche. Dacă în societatea vietnameză pre-revoluționară (înainte de 1945), cel puțin în familiile înstărite, se practica poliginia, iar femeile erau socializate pentru a se sacrifica și a fi supuse bărbaților, legea din 1959 își propune să elimine o instituție a căsătoriei și a familiei patriarhale pe care noul stat socialist vietnamez le considera responsabile pentru reproducerea inegalităților în cadrul unui sistem construit în jurul proprietății private și apelează, în schimb, la iubire pentru a construi o societate nouă. Legiferând iubirea conjugală și emanciparea femeii ca fundamente ale familiei moderne socialiste însă, statul vietnamez se angajează implicit să susțină decizia femeilor de a nu se căsători în absența iubirii. În fapt, ceea ce face statul socialist vietnamez este să se lanseze într-o politică a iubirii, ne explică autoarea Harriet Phinney.

Pentru a înțelege cum Tuyết a făcut saltul de la decizia de a nu se recăsători la aceea de a „cere un copil” (xin con) e nevoie să înțelegem cum s-a ajuns la împletirea dorințelor personale cu agenda statului, argumentează în continuare autoarea. Războaiele din Indochina au produs un important dezechilibru între genuri în populația vietnameză, multe femei și-au pierdut partenerii pe front sau au rămas singure din cauză că depășiseră vârsta măritișului ori că părinții se împotriviseră unei căsătorii din dragoste. Din discuțiile cu mai multe vietnameze din această generație, reiese însă că această imagine a femeilor singure ca simple victime ale circumstanțelor externe este complicată de perspectivele femeilor înseși. Pentru acestea, faptul că rămăseseră necăsătorite se datora necesității întemeierii căsniciei pe dragoste. În acest context, în 1986, statul intervine încă o dată cu o lege, care o actualizează pe cea din 1959, recunoscând oficial importanța experienței maternității pentru toate femeile indiferent de starea lor civilă și, implicit, legalizând procrearea în afara familiei patriarhale. În absența iubirii conjugale, multe vietnameze optează pentru iubirea maternă, apelând la bărbați cunoscuți să le ofere un copil. Faptul că xin con a devenit o practică social acceptată în cazul femeilor trecute de vârsta măritișului în Vietnamul postbelic se datorează și actorilor guvernamentali – reprezentante ale Uniunii Femeilor, sociologi și jurnaliști care au contribuit la adoptarea legii din 1986 și au promovat cauza femeilor singure în discursurile lor oficiale, ambele strategii fiind inspirate de ideologii ale iubirii. Dincolo de argumentele sociologice, legiuitorul vietnamez avea însă și un interes foarte concret: de a muta responsabilitatea pentru bunăstarea socială și economică de pe umerii statului pe umerii familiilor. Astfel, susține autoarea Harriet Phinney, în situațiile din 1959 și 1986, preocupările statului s-au potrivit cu ale femeilor, fără a exista însă o respingere directă a familiei patriarhale, o consecință – neplanificată – a acestei potriviri fiind crearea premisei pentru ca femeile din viitor să aibă opțiunea de a refuza căsătoria cu totul.

În anii 2010, după ce vietnamezelor necăsătorite care își doreau un copil statul le-a oferit, prin Decretul nr. 12 din 2003/NĐ-CP „privind nașterea prin metode științifice”, posibilitatea fertilizării in-vitro, o parte dintre acestea au refuzat tehnologia și controlul statului, preferând în continuare „să ceară un copil”. De ce? Stând de vorbă cu mai multe femei din această generație, antropoloaga americană a aflat că, pe lângă iubirile neîmplinite sau pierderea celui iubit, mai multe femei se opun căsătoriei din cauza restricțiilor impuse de statutul de femeie măritată, în special obligația de a servi un bărbat într-o relație inegală de putere. Idealul lor de soț este unul cu care să împartă egal responsabilitățile, într-o relație bazată pe dragoste și respect. Dacă pentru vietnamezele necăsătorite din generațiile anterioare, maternitatea era o experiență esențială și comună tuturor femeilor, rezonând cu ideologia patriarhală, noua generație o percepe ca pe o alegere. Iar aici intră în conflict cu viziunea statului care condiționează strict subvenționarea fertilizării in-vitro: femeia trebuie să aibă 35 de ani și să depună acte oficiale care atestă că este sănătoasă, fertilă, nulipară și responsabilă, iar tatăl biologic va fi unul aleatoriu. La fel cum aleg să trăiască experiența transformativă a maternității și a iubirii unui copil, o parte din vietnamezele contemporane preferă să aleagă și felul în care concep copilul: cu un bărbat cunoscut, într-un context de afecțiune și respect. Dacă în 1986 interesele femeilor s-au aliniat cu ale legiuitorului, fertilizarea in-vitro anonimă propusă de Decretul nr. 12 a intrat în disonanță cu ideile acelor vietnameze care au continuat să prefere intimitatea și afecțiunea opțiunii xin con („a cere un copil”).

Raportul dinamic dintre personal și politic este analizat de autoare prin prisma agentivității[i] femeilor și a guvernmentalității[ii], arătând că deciziile personale nu pot fi despărțite de acțiunile statului. Puterea discursului despre iubire – invocat de vietnamezele din toate generațiile – nu ar fi aceeași fără intervenția legiuitorului, a sociologilor, a jurnaliștilor și a altor agenți ai statului și, tot fără această intervenție, femeile nu și-ar putea planifica viitorul cu la fel de multă autonomie. Putem, așadar, considera că statul vietnamez a ținut cont, atunci când a legiferat, de dezideratele și libertatea de a alege a cetățenilor săi, acționând cu grijă și respect față de aceștia? Poate fi într-adevăr vorba de o politică a iubirii, se întreabă autoarea, invocându-i pe autorii bell hooks (2023) și Michael Hardt (2011)? Când statul recunoaște puterea iubirii materne și susține femeile să își împlinească această dorință de transformare personală, poate avea loc o transformare a societății, conchide Harriet Phinney.

* Harriet Phinney a scris o etnografie amplă pe acest subiect: Single Mothers and the State’s Embrace. Reproductive Agency in Vietnam publicată în 2022: https://uwapress.uw.edu/book/9780295749433/single-mothers-and-the-states-embrace/.

__________________

bell hooks, Totul despre iubire: noi perspective, traducere din limba engleză de Laura Sandu, Magga Books, București, 2023.

Hardt, Michael, “For Love or Money”, Cultural Anthropology 26(4), pp. 676–682, 2011.

Note de Ioana Miruna Voiculescu:

[i] În antropologie, agentivitatea se referă la capacitatea indivizilor (umani sau non-umani) sau a grupurilor de a acționa independent și de a lua decizii. Folosindu-ne agentivitatea ne putem schimba propria viață sau societatea în care trăim, putem intra în conflict sau putem coopera sau ne putem afirma autonomia personală (decizii și acțiuni personale).

[ii] Guvernmentalitate este un concept formulat de filosoful francez Michel Foucault care se referă la o raționalitate proprie a guvernării. În accepțiunea lui Foucault, guvernarea are ca scop ameliorarea populației guvernate și se realizează prin tactici special concepute pentru a obține rezultate optime. De exemplu, întregul aparat al unui stat este construit pentru a exercita acest tip de putere asupra populației. Pentru mai multe detalii, vezi, de exemplu, Tania Li, „Governmentality”, Anthropologica, 49(2): 275-281, 2007, disponibil gratuit aici: https://www.academia.edu/33771290/Governmentality.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Julian Sommerschuh (Universität Hamburg) și Harriet Phinney (Seattle University). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Ioana Miruna Voiculescu
Este o traducătoare din România, care lucrează cu limbile engleză și franceză. În șaptesprezece ani de experiență ca freelancer, a avut timp să se aventureze în tot felul de domenii – de la traducerea juridică, financiară sau medicală la traducerea și redactarea literară și academică, plus ceva interpretariat. Cu o diplomă de master în sociologie și antropologie socială de la Central European University, se simte în largul ei traducând și redactând texte de antropologie, pentru că îi dau ocazia să-și folosească competențele lingvistice și să-și hrănească curiozitatea academică în același timp. Este și autoarea traducerii românești a volumului de povestiri al Luciei Berlin, Manual pentru femei de serviciu (Art, 2018). Ca orice traducătoare care se respectă, are și un asistent. Îl cheamă Ninel și este motan. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.