Antropologie cu impact 

Fără soare nu ar exista viață pe pământ, dar ce se întâmplă când soarele ne face rău sau chiar ne pune viața în pericol în condiții de caniculă extremă? Aceasta este întrebarea de la care pornește cercetătorul Tomás Criado, afiliat la OUC (Universitat Oberta de Catalunya), în prezentarea sa „Peisaje umbroase: prototipuri pentru un departament de umbrologie”, concentrându-se pe lecțiile învățate din experiența sa cu primăria din Barcelona. În ultima perioadă, accelerarea schimbărilor climatice a scos în evidență vulnerabilitatea deosebită a orașelor cu populațiile lor foarte mari și infrastructurile complexe dificil de adaptat la noile condiții și, prin urmare, nevoia urgentă de a găsi soluții. Unul dintre primele lucruri pe care am fost obligați să le reconsiderăm este relația cu mișcarea soarelui pe cer și, implicit, să redescoperim umbra în forme și practici mai vechi sau mai noi. Și odată cu noi, administrațiile locale și proiectanții de toate felurile au fost obligați să facă loc umbrei și umbririi în discursurile și acțiunile lor. Tot mai mult calitatea de a fi locuibil a unui oraș depinde de protecția pe care o oferă de efectele nocive ale soarelui, astfel că modesta umbră devine o resursă publică.  

În Barcelona, verile excesiv de toride ale ultimilor ani, în combinație cu umezeala, au contribuit la disconfortul tot mai accentuat al locuitorilor, iar, din perspectiva grijii pentru cetățenii lor, combaterea caniculei extreme a devenit o prioritate pentru autorități. Astfel, primăria Barcelonei a produs un ambițios „plan al umbrei”, parte din Planul climatic 2018-2030 care cuprinde o gamă foarte diversă de măsuri de la intervenții în spațiile publice, refugii climatice, infrastructuri verzi, infrastructuri pentru umbră, itinerarii bioclimatice, până la încercări de decarbonizare a răcirii clădirilor, finanțarea soluțiilor bazate pe pompe de căldură, având în vedere mai ales sărăcia energetică.  

Sub umbrela generoasă a acestui plan, Departamentul pentru schimbare climatică și sustenabilitate din cadrul primăriei Barcelonei, în colaborare cu BIT Habitat Foundation, a inițiat un proiect de ecologie urbană pentru a identifica soluții de umbrire adaptate orașului catalan. Trei consorții alcătuite din birouri de arhitectură, dar și cooperative ale arhitecților, cooperative sociale, lucrători în lemn și furnizori de sere agricole au primit 100.000 de euro pentru a produce un prototip de „umbrar” care să fie instalat într-un spațiu public unde plantarea copacilor nu e posibilă și a cărui eficiență să fie monitorizată. Deocamdată există trei prototipuri (În umbra mozaicului (trencadís); Marea de umbre; Oază. Umbră pentru toți) care, începând cu 29 septembrie 2024, vor fi testate timp de patru luni în oraș (se pot vedea aici: https://www.barcelona.cat/infobarcelona/en/tema/urban-planning-and-infrastructures/the-bit-habitat-challenge-prototypes-are-now-starting-to-provide-shade-2_1424415.html). 

Autorul prezentării a ajuns să fie implicat în proiectul de urbanism al municipalității după ce inițial și-a propus să facă o etnografie a acestei etape a „planului umbrei”, asistând doar la întâlnirile tehnice dintre realizatorii prototipurilor și diverșii specialiști urbaniști ai primăriei. Pe măsură ce ședințele se apropiau de final însă, cercetătorul a oferit gratuit consultanță privind „monitorizarea socială” a prototipurilor, uitându-se în special la felul în care oamenii le folosesc efectiv, dar și la cum cei implicați în realizarea lor înțeleg dimensiunea socială și climatică a proiectului și urmărind procedura internă prin care, pe baza prototipurilor, municipalitatea planifică licitații viitoare.

Din această postură, autorul s-a confruntat cu limitările sancțiunilor și ale soluționismului (ideea că tehnologia poate rezolva toate problemele) și, mai ales, cu neajunsurile evaluării impactului social după implementare. Inspirați de o povestire de Tim Horvath („The Discipline of Shadows”), împreună cu etnograful urban columbian Santiago Orrego, care lucrează în Berlin, au avut ideea creării unui departament de umbrologie, o disciplină dedicată studiului vieții urbane a umbrelor, dar și al intervențiilor în spațiul urban după modelul Los Angeles Urban Rangers (http://www.laurbanrangers.org/site/). Acesta este un grup de activiști urbani care oferă drumeții și plimbări cu ghid dintr-o perspectivă critică, cercetând și încurajând explorări alternative ale relației cu mediul urban din Los Angeles. Cei doi cercetători și-au imaginat și organigrama unui astfel de departament de umbrologie din cadrul unei primării: un topograf al umbrelor, un cercetător-creator de umbre, un cartograf al luminii soarelui și un analist al rezilienței umbrei comunitare. 

Mai departe, în cadrul proiectului său etnografic, s-a conturat ideea unui prim atelier de cinci zile, The City of Shades (Orașul umbrelor) ținut în iunie 2024, la Barcelona, la care au participat 15 specialiști, dar și studenți din științe sociale, arhitectură etc. și care și-a propus să testeze soluțiile birocratice printr-o serie de plimbări cu ghid, inclusiv vizite în locurile în care urmau să fie construite prototipurile de umbrare ale primăriei. În timpul unei astfel de vizite, când grupul încerca să descrie diferența dintre umbra privată oferită de copertinele barurilor sau cafenelelor și spațiile publice însorite, un participant și-a exprimat intuiția că „umbra nu e un spațiu, e o regiune”. Astfel, explică autorul prezentării, umbra nu mai este un spațiu măsurabil, un ansamblu de module și forme, ci un teritoriu traversat de relații de putere, fluxuri de circulație și de cunoaștere, care poate fi și este disputat de diferiții actori. Toate aceste concluzii au fost transformate într-o fanzină.

În încheiere, un potențial departament de umbrologie și umbrologii săi ar putea constitui, din perspectiva autorului, o ecologie a sprijinului* care să însoțească implementarea prototipurilor de umbrare ale municipalității din Barcelona, atrăgând atenția asupra existenței diferitelor teritorii din oraș și a inegalităților dintre ele și deschizând discuția despre cum putem trăi cu toții în ecologii urbane mai umbroase – cu alte cuvinte, să ajute la integrarea dimensiunii sociale din faza de proiect, ori nu tratarea ei ca încă o problemă tehnică, de rezolvat după realizare.     

____________

* Ecologii ale grijii (ecologies of care) și ecologii ale sprijinului (ecologies of support) sunt noțiuni folosite de autorii care au prezentat în acest panel (Către o grijă atmosferică: anularea violenței ecologice, experimentarea cu ecologii ale sprijinului) pentru a descrie multitudinea de reacții și soluții individuale sau colective (inclusiv alături de alte specii) la schimbările atmosferice determinate de încălzirea globală și alte fenomene asociate schimbărilor climatice tocmai pentru a sublinia interdependența și practicile care apar sau sunt redescoperite pentru a ne recalibra relația cu mediul înconjurător.     

În perioada recentă, fanzinele au început să fie adoptate ca metodă de cercetare (Biagioli, Pässilä & Owens, 2021). Fanzinele sunt mici reviste (în engleză, termenul de zine provine de la magazine), necomerciale, publicate de autorii lor, de obicei în loturi limitate. Sunt realizate manual sau digital și sunt ușor de reprodus. Pot include texte, desene și materiale vizuale originale, sau pot fi realizate ca niște colaje folosind texte și imagini din surse diverse. De asemenea, pot avea formate diferite, inclusiv capsate, cusute, lipite, nelegate sau non-folio. Fanzinele au devenit populare ca parte a mișcărilor contraculturale feministe și DO-IT-YOURSELF și sunt situabile la intersecția dintre artă și activism.

Lea Baro  a integrat această metodă în cercetarea ei doctorală despre afect și reprezentare a migrației și migranților în Germania după “criza migrației” din 2015. Aceasta este ultima dintr-un set de metode care a mai inclus interviul, maparea narativă a experienței migrației și acomodării într-o altă societate, photovoice și focus grupuri. Lea Baro a considerat că și realizarea colaborativă de fanzine este una dintre metodele prin care poate răspunde la întrebările ei centrale de cercetare, și anume Cum poate afectivitatea să adâncească înțelegerea reprezentării în contextul instituțiilor germane? și Cum se simte să fii reprezentat?. 

Cercetătoarea a folosit aceste metode în interacțiunile sale cu femeile queer și trans, persoanele non-binare și gender fluid cu experiență de migrație în Berlin. În ultima parte a cercetării, a invitat persoanele care participaseră la focus grupuri să realizeze împreună fanzine în cadrul mai multor ateliere cu durata de două ore și incluzând 3 – 5 persoane. Cercetătoare a pus la dispoziția participanților materialele de bază, de la hârtie, creioane, carioci și foarfece până la reviste și ziare din care se putea decupa orice. În plus, a tipărit fotografiile personale cu care participanții au indicat înainte de atelier că vor dori să lucreze. Documentarea procesului creativ de realizare și tipărire, precum și analiza conținutului și aspectului fanzinei create au evidențiat închegarea de conexiuni între participanți plecând de la experiențe comune de (mis)reprezentare. Mai mult, pentru că le-a oferit posibilitatea participanților să își folosească propriile materiale vizuale și să se reprezinte așa cum doresc să fie reprezentați, aceste ateliere le-au permis să se auto-exploreze emoțional și au crescut înțelegerea interpersonală și rezistența colectivă la discursul popular. Prin preluarea controlului asupra producerii și difuzării fanzinei, participanții și-au transformat narațiunile în apeluri puternice pentru o reprezentare a migranților  queer, revendicând agentivitatea în contexte adesea marcate de discriminare, marginalizate, exploatare și persecuție. Pentru migranții queer, acest tip de colaborare oferă un teren fertil pentru exersarea activismului. În plus, diseminarea facilă a fanzinelor dă posibilitatea ca ele să fie parte din manifestările activismului. Ele pot fi utilizate în expoziții, intervenții și manifestații, aducând astfel în spațiul public versiunea autorilor lor despre migrație și ce înseamnă să fi un migrant queer și contribuind la schimbare sau respunerea poveștilor. Pentru cercetătoare, fanzinele reprezintă un material bogat și nuanțat care permite nu doar analiza conținutului și explorarea sentimentelor și narațiunilor, ci și investigarea modurilor și spațiilor în care acestea sunt făcute publice. Ca metodă de cercetare, realizarea colectivă de fanzine continuă astfel abordarea holistică și conectarea nivelurilor micro și macro specifice cercetării antropologice. 

Antropologia excelează în critica și deconstrucția sistemelor, dar abilitatea ei de a reconstrui și de a contribui la schimbarea politică este adesea mai puțin directă, mai ales atunci când critica a devenit o parte acceptată, deși compartimentată, a cercetării academice dominante. Cum pot antropologii, în acest context, să aibă un impact în lumea reală, din afara mediului academic? Acestea sunt premisa și întrebarea principală (una dintre întrebările omniprezente ale antropologiei, încă de la instituirea ca disciplină) ce ghidează panelul propus de echipa din spatele Allegra Lab [1], o publicație online ce își propune “să facă lumea un loc mai (ne)sigur pentru (in)diferența umană” și care promovează o antropologie ancorată în real, prin publicarea de cercetări ce încearcă să animeze „spațiul mort” dintre producția academică standardizată și discuțiile din spațiul public, ce au nevoie de intervenții rapide. 

Scopul panelului, intitulat Optimism Radical: antropologia ca practică politică, a fost de a propune o posibilă cale pentru un impact mai profund al antropologiei în lumea din afara mediului academic și un spațiu de discuție pentru această idee. Optimismul radical este înțeles în acest caz ca metodă de a recupera și de a întări potențialul eliberator al disciplinei, așa cum a fost imaginat de-a lungul timpului într-o tradiție critică (poate exemplul cel mai bun și cel mai recent fiind antropologia practicată de către David Graeber [2]). 

Pentru a putea realiza ceea ce și-a propus, echipa Allegra (formată din Ian M. Cook, Julie Billaud, Faduma Abukar Mursal, Cicek Ilengiz, Jon Schubert și Agathe Mora) s-a văzut nevoită să submineze regulile conferinței în cadrul platformei online pe care a propus panelul. Astfel încât să existe mai mult timp și spațiu de discuție pentru a putea avea un dialog real pe temele abordate, membrii echipei au aplicat cu prezentări “false”, pentru a obține numărul de prezentări necesare și a avea alocat timpul de câte o oră 45 de min/sesiunea de panel, dar pe care și le-au retras ulterior, astfel încât să rămână timp suficient fiecărui prezentator (20 de minute de prezentare, nu 12 minute, ca în prezentările standard), precum și o ora întreagă doar pentru discuții, la finalul panelului. Fiecărui panelist i s-a cerut să își termine prezentarea prin formularea unor întrebări către ceilalți participanți sau către moderatori, astfel încât să pornească o conversație și un schimb de idei. Au existat și două caiete ce au fost circulate în sală, pe care cei din public au fost încurajați să își scrie comentariile și întrebările, astfel încât discuția să fie cât mai inclusivă și să existe în mod real o implicare a tuturor celor prezenți la discuție, nu doar a participanților la panel, cum se întâmplă de cele mai multe ori din lipsă de timp de a deschide conversația către public sau din reticența de a vorbi în public a celor din sală. 

Primele 20 de minute au fost alocate unei prezentări colective a echipei Allegra, prezentare ce a deschis discuția despre conceptul de optimism radical. Prezentarea colectivă este o metodă de obicei puțin abordată în mediul academic, unde prezentările sunt individuale (de cele mai multe ori din motive de eficiență) cu toate că munca din spatele lor, la o analiză mai atentă, rar este un produs al unui singur individ. 

Argumentul principal pentru optimismul radical este că în ciuda unei abordări critice necesare pe care antropologia ca metodă o produce (mai ales prin subiectele dificile pe care le abordează: dezastre umanitare, războaie, injustiție socială, militarizare, inegalități etc.), un

un pesimism al diagnozei, după cum s-a exprimat Julie Billaud, este nevoie și de un optimism al voinței, care să contracareze faptul că antropologii sunt reticenți în a se implica activ în reconstrucție socială (ceea ce este și de înțeles având în vedere istoria implicării antropologilor în proiectul colonial, mai ales în perioada de început a disciplinei). Însă, după cum a remarcat Cicek Ilengiz, antropologia a fost oricum deja cooptată în noul proiect al neoliberalismului, ce este în curs de a acapara mediul academic (mai puține poziții permanente, mai puțini bani pentru cercetare, mai ales în domenii cum e antropologia, mai puțină libertate în modul de alegere a temelor cercetate). Pentru că antropologii sunt și ei parte din sistem și au nevoie să obțină granturi și poziții, au fost nevoiți să își adapteze metodele, dar au ajuns și să fie dependenți de industria editorială pentru a obține scorurile necesare atunci când aplică la granturi.  În cuvintele antropoloagei Cicek Ilengiz: „Suntem încurajați să ne exprimăm criticile folosind limbajul trendului academic care este la modă în prezent, ceea ce necesită un stil de a scrie indescifrabil, de cele mai multe ori, pentru oricine din afara mediului academic, chiar și pentru cei din disciplinele conexe, iar dacă este să fim sinceri cu noi înșiși, uneori chiar și pentru cei care scriu în chiar același stil. Astfel de texte nu au cum să rezoneze cu nimeni din afara mediului academic și domeniului antropologiei sau par a avea o relevanță foarte îngustă și a fi deconectate de la realitate.”

Optimismul radical nu  înseamnă însă o aliniere cu „industria fericirii” lăsând deoparte critica inegalităților socio-economice, ci mai degrabă o orientare plină de speranță, care critică și transgresează sistemele de putere, cum este și mediul academic,  unde exprimările politice alternative sunt sufocate. Au fost propuse trei principale direcții. Prima este o antropologie responsabilă față de cei pe care îi studiază, al cărui scop este în primul rând de a menține un dialog constant cu „terenul”. A doua direcție este de regândire a metodelor și a practicilor de predare a antropologiei, de la reorientarea spre a preda în universități non formale, la încurajarea sistemului de învățare mai puțin pe baza unui canon academic, cât mai degrabă pe baza proiectelor în care studenții deja sunt implicați. A treia direcție este de a gândi și a pune în practică structuri care să încurajeze generozitatea, în afara dispozițiilor individuale, ca practică de relaționare în mediul academic, de la modul de a oferi feedback, la practicile de colaborare care să nu fie bazate în primul rând pe competiție. Prin modul de organizare a panelului, a fost oferit un exemplu concret de cum anume pot fi puse în practică aceste direcții (mai puțin cea de-a doua, dacă ținem cont de faptul că publicul era format în exclusivitate din  participanți la o conferință academică, deci spațiul era unul formal, însă pe de altă parte, toți participanții au fost încurajați să își aducă propria experiență în discuție). Mai aproape de casă, platforma Sfertul Academic, o platforma de educație antropologică pentru publicul larg, este un alt exemplu de astfel de optimism radical legat de potențialul eliberator al antropologiei. Într-un moment în care atât pe plan local, dar și global, este din ce în ce mai greu de a imagina un viitor benefic, este vital să existe un spațiu în care să ne putem reaminti principala lecție a antropologiei: nimic nu este dat și nu „trebuie” să fie așa cum este, totul poate fi transformat. 

__________________

[1] https://allegralaboratory.net/academic-slow-food-manifesto/

[2] https://www.theguardian.com/books/2024/nov/07/david-graeber-optimistic-anarchist-rebecca-solnit

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Tomás Criado (Open University of Catalonia), Lea Baro (DeZIM (German Center for Integration and Migration Research), Faduma Abukar Mursal (University of Lucerne), Cicek Ilengiz (Forum Transregionale Studien), Jon Schubert (University of Basel) și Ian M. Cook (Allegra Lab). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Romelia Călin
Este pasionată de spațiul post-Sovietic, prin care îi place  să investigheze etnografic lumi mai puțin (re)cunoscute. Meditează uneori la efectele pozitive ale izolării. A studiat sociologie la Universitatea din București și dezvoltare internațională și antropologie socială la London School of Economics și la Universitatea din Cambridge.

Magdalena Crăciun
Este lector la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București și doctor în antropologie socială al University College London. A făcut cercetare de teren de lungă durată în România și Turcia și este interesată de cultura materială și materiale (plastic), îmbrăcăminte și modă, marcă și contrafacere, subiectivitate și clasă de mijloc. A publicat Islam, Faith and Fashion: The Islamic Fashion Industry in Turkey (Bloomsbury Academic, 2017), Material Culture and Authenticity: Fake Branded Fashion in Europe (Bloomsbury Academic, 2014) și articole în Journal of the Royal Anthropological Institute, Journal of Material Culture, Ethnos: Journal of Anthropology, World Art și Eastern European Politics & Societies.

Ioana Miruna Voiculescu
Este o traducătoare din România, care lucrează cu limbile engleză și franceză. În șaptesprezece ani de experiență ca freelancer, a avut timp să se aventureze în tot felul de domenii – de la traducerea juridică, financiară sau medicală la traducerea și redactarea literară și academică, plus ceva interpretariat. Cu o diplomă de master în sociologie și antropologie socială de la Central European University, se simte în largul ei traducând și redactând texte de antropologie, pentru că îi dau ocazia să-și folosească competențele lingvistice și să-și hrănească curiozitatea academică în același timp. Este și autoarea traducerii românești a volumului de povestiri al Luciei Berlin, Manual pentru femei de serviciu (Art, 2018). Ca orice traducătoare care se respectă, are și un asistent. Îl cheamă Ninel și este motan. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.