Antropologie și design

Probabil mulți dintre noi ne-am confruntat cu lucruri al căror design era mai mult decât contraintuitiv. Se întâmplă adesea ca în numele creativității, sau din lipsa cunoașterii a cine va fi beneficiarul produsului, utilitatea sau modul de folosire a unui obiect sau a unei tehnologii să fie prea puțin adaptate utilizatorului final.

Mayane Dore, cercetătoare la Universidad Rey Juan Carlos, Spania, discută experiența predării disciplinei de Antropologie a Designului în cadrul programului de design al UOC (Universitat Oberta de Catalunya), oferind perspective despre cum poate aceasta sprijini atât designerii, cât și antropologii în navigarea schimbărilor societale contemporane. Acest curs propune o abordare alternativă pentru introducerea antropologiei în rândul studenților, trecând de la teorie pură la integrarea directă a antropologiei în practici de design. Abordarea plasează etnografia în prim-planul predării antropologiei designului, încurajând studenții să treacă printr-un proces de „deschidere” a designului către comunitate și facilitând interacțiunea lor cu comunitățile locale. Accentul se pune pe “decentrarea” designerilor către descoperirea unor moduri alternative de a trăi și de a face lucruri. Acest proces provoacă studenții să depășească creativitatea individuală și să ia în considerare perspective neprevăzute în procesul de design.

Poziționat ca un pas fundamental care precede metodele de participare, co-creare sau co-design, acest exercițiu le cere studenților să proiecteze „pentru” comunitate. Împing designerii să reinterpreteze problemele în funcție de ceea ce învață, îmbrățișând multiple perspective, emoții și relații, promovând în același timp deschiderea către diversitatea culturală. În acest fel, încurajeză și o înțelegere profundă a oamenilor și problemelor, abordând designul ca pe un proces de cercetare și ca pe o practică reflexivă care poate contribui, de asemenea, la cunoașterea antropologică. În cele din urmă, explorează relațiile dintre design și antropologie într-o direcție dublă, în care ambele domenii pot contribui simetric unul la celălalt.

“Integrarea etnografiei în design mi-a deschis mintea. A fost o provocare la început, dar mi-a oferit o altă perspectivă asupra felului în care designul poate influența viețile oamenilor.” — Student, Design UOC

“Cursul acesta a fost ca un portal către noi moduri de a gândi designul. Am învățat să nu mă mai grăbesc, să ascult mai mult și să folosesc designul ca un mijloc de a crea legături cu comunitatea.” — Student, Design UOC

În cadrul cursului, studenții adoptă etnografia ca o metodă pentru a deschide designul către multiple posibilități. Studenții învață să realizeze descrieri etnografice nu doar pentru a documenta, ci și pentru a crea noi moduri de a interacționa cu comunitățile. În acest proces, etnografia devine un mijloc de a învăța cum să privim lumea dintr-o perspectivă deschisă la noi moduri de a trăi și de a proiecta.

Integrarea etnografiei în design necesită o abordare colaborativă care implică atât designerii, cât și comunitățile locale. Proiectarea pentru comunitate presupune nu doar soluții de design, ci și un proces reflexiv în care designerii învață din interacțiunile lor cu cei pentru care proiectează. Studenții sunt încurajați să privească dincolo de propriile lor idei și să încorporeze în design înțelegeri diverse, emergente din comunitățile cu care colaborează.

Proiectarea cu comunitatea duce la crearea unor soluții de design mai incluzive și mai relevante cultural, studenții învață să navigheze complexitatea și să recunoască importanța contextului social și cultural în procesul de design, abordarea bazată pe etnografie ajutând la dezvoltarea unei înțelegeri mai profunde a diversității și a modurilor alternative de interacțiune socială.

În cadrul cursului de antropologie ei încurajează designerii să devină cercetători reflexivi, capabili să colaboreze cu comunitățile pentru a crea soluții de design semnificative. Acest proces de „învățare din interior” transformă atât practica designului, cât și înțelegerea antropologică, deschizând noi perspective asupra viitorurilor posibile. Prin adoptarea etnografiei ca metodă de design, ei reușesc să se apropie de o cunoaștere mai intimă și mai implicată, care răspunde la provocările contemporane.

Exemple de proiecte din cadrul facultății care îmbină metodologii antropologice cu procesul de design:

• David Hernandez – A lucrat la un proiect de design colaborativ cu o comunitate locală. Prin utilizarea etnografiei, David a putut înțelege obiceiurile și nevoile comunității înainte de a începe procesul de design. Proiectul său s-a axat pe co-crearea unui spațiu public adaptat utilizării locale, luând în considerare perspectivele comunității legate de cum ar trebui să fie utilizat spațiul respectiv. Astfel, soluțiile de design propuse au fost ajustate în funcție de feedback-ul și participarea activă a locuitorilor.

• Antonio Ramos – A realizat un proiect de design pentru îmbunătățirea accesului la resurse în zonele rurale. Folosind etnografia ca metodă de cercetare, Antonio a petrecut timp cu locuitorii dintr-o regiune rurală pentru a înțelege provocările cu care aceștia se confruntă în accesarea resurselor de bază. Proiectul său de design s-a concentrat pe dezvoltarea unor soluții care să îmbunătățească accesul la apă și alimente, integrând infrastructura existentă și sugestiile localnicilor în propunerile sale de design.

• Aitziber Abaurrea Pitillas – A creat un proiect care implica utilizarea imagisticii termice în căștile pentru pompieri. În acest exemplu, cunoștințele antropologice au fost integrate în designul tehnologic, pentru a îmbunătăți siguranța și eficiența pompierilor în timpul intervențiilor. Proiectul a luat în considerare nu doar aspectele tehnice, ci și cum utilizatorii percep și folosesc această tehnologie în condiții reale, adaptând designul pentru a fi cât mai util și intuitiv pentru profesioniștii care îl folosesc.

• Penélope Domínguez – „Fem Salut” Passport – Penélope a dezvoltat un proiect centrat pe crearea unui „pașaport” pentru sănătate, care urmărește să îmbunătățească accesul la servicii medicale pentru grupurile marginalizate. Folosind metode etnografice, ea a cercetat barierele pe care le întâmpină anumite comunități în accesarea serviciilor de sănătate, precum bariere lingvistice și culturale. Pașaportul „Fem Salut” a fost conceput ca un instrument care să faciliteze accesul la îngrijiri medicale, adaptându-se la nevoile și obiceiurile culturale ale beneficiarilor, și oferind informații relevante pentru personalul medical.

Cine decide ce devine patrimoniu? Pentru ce grupuri sociale este relevant? Și cum putem măsura impactul?

Prezentarea propune o perspectivă asupra creării patrimoniului – ca proces în care se imaginează și se negociază viitoruri posibile, dorite sau nedorite. Participarea și incluziunea socială în procesul de creare a memoriei și a patrimoniului au devenit teme esențiale pentru viitoruri sustenabile care necesită contexte sociale incluzive, echitabile și de încredere, care să ia în calcul modurile de viață pluraliste.

Memoriile sunt intrinsec legate de timp și spațiu. Ele cuprind atât experiențe personale, cât și împărtășite, precum și structuri politice mai largi ale comunităților și instituțiilor. Munca de rememorare [memory work – procesele și practicile prin care indivizii sau grupurile își amintesc și reconstruiesc trecutul] este, prin urmare, o parte integrantă a vieții, profund interconectată nu doar cu traiectoriile biografice și sociale ale indivizilor, ci și cu comunitățile în care trăiesc. Într-o anumită măsură, aceste practici sunt independente de politicile patrimoniului cultural și se dezvoltă în paralel cu abordările de guvernanță ale organismelor politice care caută să creeze identități naționale specifice. Fluiditatea practicilor de memorie necesită dezvoltarea unor noi abordări atât pentru practica memoriei, cât și pentru studiul acesteia. Aceste abordări trebuie să recunoască situarea procesului de creare a memoriei și multitudinea de factori care influențează posibilitățile, semnificațiile și rezultatele participării.

Preocupări centrale în această cercetare sunt recunoașterea patrimoniilor „dificile” și „disonante” și contestarea memoriei publice cu privire la modul în care sunt reprezentate o serie de teme precum tradiții coloniale și imigrație, multiculturalism și istorie transnațională, patrimoniile religioase non-creștine în societățile europene, patrimoniile feminine și incluziunea grupurilor neglijate.

Practicile de memorie din viața de zi cu zi reprezintă baza proceselor de creare a patrimoniului în instituții: galerii, biblioteci, arhive și muzee. Imaginarea unor viitoruri constructive și sustenabile din punct de vedere social necesită recunoașterea istoriei, identității, apartenenței și statutului de membru al persoanelor și grupurilor marginalizate. Întrebările legate de eligibilitate și drepturi sunt, de asemenea, importante în ceea ce privește sprijinul public, rezultatele economice și revendicările de proprietate asupra amintirilor care sunt utilizate ca resurse de patrimoniu cultural.

Instituțiile de memorie și antropologia designului împărtășesc un puternic accent pe participare, decolonizare și digitalizare. Procesele participative au devenit centrale atât pentru instituțiile de memorie, cât și pentru implicarea și experimentarea în cadrul antropologiei designului. Cercetătorii implică profesioniști și comunități în procese dialogice de curatoriere pentru a explora și co-proiecta noi reprezentări culturale (materiale, istorice și digitale). La nivel conceptual, antropologia designului a explorat designul ca o nouă modalitate de cunoaștere și cercetare a practicilor de memorie. A contribuit și a promovat înțelegerea creării patrimoniului ca formare a unor traiectorii trecut-prezent-viitor prin experimentarea cu tehnologiile digitale, prin metode speculative, crearea de intervenții, prin explorarea potențialului spațiilor sigure și altele.

Pentru a explora potențialul transformativ și incluziv din punct de vedere social al practicilor de memorie participativă, este nevoie de un instrument euristic care să ghideze investigația și reflecția, inclusiv modul în care se poate extinde scara acestor abordări: de la micro la nivelurile macro ale societății, de la contexte sociale locale la translocale pe tot globul și în contexte istorice și sociale specifice. Rețeaua de cercetare POEM, (1) care a investigat critic potențialitățile practicilor de memorie participativă pentru incluziunea socială în mediile digitale contemporane, a dezvoltat un model de lucru pentru memoria participativă. Modelul este rezultatul producției comune de cunoștințe din 13 proiecte de doctorat. Modelul este fundamentat empiric, luând în considerare preocupările centrale legate de patrimoniile dificile, disonante și nerecunoscute suficient.

Ca un cadru conceptual, centrul modelului se concentrează pe practicile de memorie participativă. Stratul următor constă în cele trei zone principale de agenție în memoria participativă: indivizi și grupuri, instituții și modalități de memorie. Aceste trei zone de agenție sunt modelate prin moduri specifice de memorie.

• Instituțiile de memorie, cum ar fi muzeele, arhivele și bibliotecile, sunt structuri organizaționale care evoluează constant. Ca inițiatori și facilitatori ai proceselor participative, ele joacă un rol central în navigarea intereselor publice și a motivațiilor și în definirea a ceea ce este considerat memorie și patrimoniu.
• Indivizii și grupurile formează comunități de practică pentru crearea memoriei prin practici personale, adesea intime, de zi cu zi – chiar dacă aceste practici sunt rareori reflectate ca fiind practici de creare a memoriei. Practicile de memorie cotidiană formează baza pentru includerea în memoria publică, recunoscând istoria, identitatea, apartenența și statutul de membru. Ele sunt centrale pentru participarea la reprezentările sociale și politice și pentru revendicarea resurselor emergente din patrimoniul cultural și pentru imaginarea viitorurilor posibile.
• Modalitățile memoriei sunt aranjamente socio-materiale, încrengături deschise cu componente intangibile care permit practicile de memorie. Ele formează asamblaje în jurul elementelor socio-materiale, cum ar fi infrastructurile digitale, codurile etice, algoritmii, cadrele juridice, modelele economice și instituțiile de memorie. Acestea co-configurează munca de memorie ca o activitate curentă și viitoare.

Urmează un strat de concepte de bază care sunt interconectate cu practicile de memorie participativă: acestea includ etica, emoțiile, problemele legate de media și alfabetizarea media, afectele, identitatea, cadrele juridice și economice, structurile organizaționale, media digitală și cunoașterea deschisă (open knowledge).

Modelul evidențiază relaționalitatea și fluiditatea dintre aceste straturi, cât și dintre componentele lor. Mai multe practici sunt constitutive în acest sens prin (de)conectare, activare/dezactivare și mediere, toate putând facilita sau împiedica participarea.

Abordările din antropologia designului pot contribui la scalarea impactului în domeniul patrimoniului și în procesul de „creare a memoriei”. Însă deși impactul este o problemă importantă în cercetarea socială și culturală, are multe forme și fațete, iar dincolo de metricile de performanță, este dificil de cuantificat. Totuși, adesea, efectele non-metrice sunt cele mai relevante. Așadar, avem nevoie de euristici care să constituie cadre în care să putem discuta despre dovezi. Cu acest model, spun autorii, avem un cadru fundamentat în cercetarea antropologică empirică pentru a putea reflecta asupra scalelor, pentru a proiecta abordări la diferite scări și pentru a evalua relevanța și impactul. Aceasta este, de asemenea, o invitație de a folosi și de a integra antropologia designului în teoretizarea antropologică.

___________________

1. Rețeaua de cercetare POEM, o rețea europeană de formare finanțată prin Horizon 2020, cu 13 doctoranzi, 22 de cercetători seniori în calitate de supervizori și mentori și 21 de organizații partenere.

Suntem înconjurați de tehnologii pentru automatizarea societății și de viziuni grandioase ale mobilității automate (care promit că vor îmbunătăți viața noastră de zi cu zi și vor oferi transporturi eficiente și fără întreruperi în orașe). Însă aceste transformări sunt bazate pe imagini abstracte și idealizate; ele nu reușesc să fie adaptate comunităților și situațiilor concrete. În această lucrare, autorii argumentează că abordările umane situate privind viitorul mobilității urbane în contexte de zi cu zi sunt urgent necesare prin implicarea transdisciplinară și pe termen lung a mai multor părți interesate, pentru a negocia și alinia oportunitățile, valorile și dorințele pentru o schimbare socială sustenabilă.

Noi soluții de mobilitate apar – trotinete electrice, drone pentru livrarea de bunuri, autobuze autonome și platforme digitale care ne facilitează alegerile între modurile de transport. Multe dintre ele sunt menite să rezolve problema transportului de persoane sau bunuri, dar ele sunt dezvoltate pe baza posibilității tehnologice, nu printr-un proces de co-design cu utilizatorii pentru a le face viața de zi cu zi mai ușoară sau mai atractivă. Care este problema pe care vor să o rezolve? Există decalaje semnificative între potențialul transformator, inovator și agențial pe care tehnologiile emergente par să-l ofere și procesele și practicile cotidiene în care trebuie integrate. Impactul cotidian și societal al acestor tehnologii în modelarea relațiilor sociale și a rutinei zilnice a fost mult subestimat.

Cum implicăm diferite părți interesate și comunități în abordarea aspectelor umane complexe ale mobilității viitoare? Și cum putem folosi astfel de procese pentru a co-crea soluții social sustenabile și un impact pe termen lung pentru viața cotidiană automatizată?

Construind pe baza designului participativ și a antropologiei designului, autorii au integrat viziuni pentru viitorul cotidian automatizat într-o abordare transferabilă și scalabilă, bazată pe trei principii de bază: ancorarea vocilor, reîncadrarea perspectivelor și extinderea abordărilor umane. AHA(I și II): Design Ethnographic Living Labs for Future Urban Mobility este un proiect care s-a desfășurat în două zone suburbane din Suedia (Bergum și Gunnilse), implicând rezidenți locali și autorități municipale într-un proces de co-design. Scopul proiectului a fost de a înțelege modul în care oamenii interacționează cu tehnologiile de mobilitate și cum ar putea fi integrate vehiculele autonome în viața cotidiană. Prin sesiuni de co-creare și observare etnografică, autorii au identificat atât oportunități, cât și provocări în ceea ce privește acceptarea și integrarea acestor tehnologii.

Cercetătorii au creat o structură extinsă de Living Labs (mediu real de testare și cercetare în care utilizatorii finali sunt implicați activ în procesul de dezvoltare, testare și îmbunătățire a unor tehnologii, servicii sau soluții noi) care a atras o rețea în creștere de părți interesate și a implicat cetățeni din cele două zone suburbane. Au folosit diferite metode și tehnici – interviuri cu hărți interactive și prompturi vizuale, precum și plimbări audio-vizuale, în care participanții alegeau un punct de plecare și o rută în funcție de ceea ce considerau că este esențial pentru o mobilitate viitoare mai bună în zonă. De exemplu, Anna (43 de ani, doi copii) și-a împărtășit rutele preferate de „plimbare” cu mașina, care treceau pe lângă câmpurile din jurul casei sale – care o relaxau și o făceau să se simtă acasă în cartierul ei – rute care arătau foarte diferit de cele pe care le folosea pentru a-și duce copiii la stația de autobuz înainte de a merge la muncă sau de cele pe care le folosea pentru a-i duce pe prietenii fiicei sale acasă după antrenamentele de fotbal. Alte exemple au scos în evidență cum drumurile neiluminate și trecerile de pietoni nesigure împiedicau copiii să devină mai autonomi, iar părinții și copiii făceau diferite compromisuri în drumul spre școală sau spre prieteni. Integrarea socială în zonă gravitează mult în jurul activităților copiilor, iar sociabilitățile se extind pe durata călătoriilor. Multe exemple au evidențiat semnificațiile sociale dense pe care mobilitatea umană le dobândește în viețile cotidiene locale, de la autonomia individuală la un sentiment de apartenență și relații complexe de îngrijire în cadrul comunității mai largi.

Colaborarea în jurul cercetării a creat reflecții despre aspectele sociale ale mobilității, a ridicat noi întrebări și preocupări, precum și noi căi de explorare în proiect. Exemple de astfel de perspective s-au concentrat pe:

• Hub-urile pot fi văzute mai larg ca spații sociale, ca procese, ca aranjamente flexibile. Ele ar trebui să fie proiectate pe baza practicilor și nevoilor existente.
• Calitatea vieții trebuie luată în considerare și poate fi complementară cu „eficiența”.
• Mobilitatea este socială și implică relații, rețele, valoare simbolică și socializare, iar „timpul pentru sine” trebuie luat în considerare mai mult pentru soluțiile de transport. Logistica familiei este în centrul multor decizii de mobilitate; soluțiile noi trebuie să țină cont de mobilități ca sistem.
• Factorii sociali trebuie luați în considerare atunci când sunt planificate soluții noi, cum ar fi noi rute de autobuz pentru a facilita navetele.
• Propunerile viitoare de shared mobility trebuie să ia în considerare practicile existente mai degrabă decât să le înlocuiască.

Noile servicii de shared mobility ridică o serie de întrebări practice, de exemplu:

• Cum să identifici și să reconciliezi diferite nevoi în utilizarea serviciului?
• Cum să potrivești utilizatori cu nevoi diferite sau similare pentru a face utilizarea vehiculelor complementară?
• Cum să se permită flexibilitatea în accesul la serviciu?
• Cum să identifici vehiculele adaptate pentru shared mobility?
• Cum să finanțezi infrastructurile serviciilor de shared mobility?

Abordarea lor a deschis noi perspective și înțelegeri comune asupra modurilor în care viețile de zi cu zi și mobilitățile se intersectează cu automatizarea. Acest lucru le-a permis să reîncadreze o serie de narațiuni dominante și să le implice în mobilitățile cotidiene ca fiind sociale, relaționale și simbolice – de exemplu, în ceea ce privește practicile existente, cum ar fi „împrumutarea” unei mașini de la prieteni, „schimbul” sau oferirea de favoruri vecinilor, sau împărțirea „responsabilității” de a duce copiii la fotbal etc. – care nu pot fi automatizate, dar s-au dovedit a fi un nucleu important al sociabilității complexe și al proceselor de formare a locului.

Cercetătorii argumentează că o abordare antropologică poate sprijini dezvoltarea sustenabilă a mobilităților automate viitoare. Această abordare este transferabilă și scalabilă – și are potențialul de a crea impact în contexte diverse dacă se acordă atenție continuă aspectelor de bază ale procesului. Mobilitățile viitoare ar trebui construite pe baza experiențelor, valorilor și dorințelor umane cotidiene pentru a crea schimbare (fie socială, culturală sau economică) în contexte situate. Esențiale pentru rezultate pe termen lung și impact sunt sustenabilitatea socială și dezvoltarea comunităților de practică, mai degrabă decât inovația tehnologică. Acest lucru poate fi realizat printr-o metodologie urbană de tip Living Lab, combinând etnografia și abordările participative pentru a reîncadra, ancora și scala continuu oportunitățile centrate pe oameni. Metodele de co-design și activitățile etnografice pot conduce către inovația tehnologică, prin adaptarea și experimentarea de jos în sus.

A transferable scalable design anthropological approach

Resurse care pot fi consultate:

Prezentarea se bazează pe un capitol de carte care urmează să fie publicat – De Gruyter Handbook of Automated Futures, Fors, Berg, Brodersen (eds). Link carte

AHA(II): Design Ethnographic Living Labs for Future Urban Mobility

AHA(II) este un proiect care s-a desfășurat în două suburbii din Suedia, implicând rezidenți locali și autorități municipale într-un proces de co-design. Scopul proiectului a fost de a înțelege modul în care oamenii interacționează cu tehnologiile de mobilitate și cum ar putea fi integrate vehiculele autonome în viața cotidiană. Prin sesiuni de co-creare și observare etnografică, am identificat atât oportunități, cât și provocări în ceea ce privește acceptarea și integrarea acestor tehnologii.
Proiect de cercetare: AHA(II)

REBEL, Re-Imagining Future Smart Living – Beyond the Living Lab, Universitatea Halmstad, Dir. Prof. Vaike Fors.

Proiectul REBEL s-a concentrat pe extinderea metodologiilor de design participativ dezvoltate în AHA(II) pentru a include un spectru mai larg de părți interesate și contexturi sociale. În cadrul acestui proiect, am colaborat cu universități și centre de cercetare pentru a crea modele care să permită replicarea și adaptarea abordărilor antropologiei designului în diferite contexte urbane. Am lucrat, de asemenea, la dezvoltarea unor instrumente digitale care să faciliteze participarea cetățenilor în procesele de design. Link proiect

DIGTCOM, Centrul de Cercetare pentru Transformarea Digitală și Verde a Orașelor și Comunităților, Universitatea Aarhus, Dir. Prof. Rachel C. Smith.

DIGTCOM este un centru de cercetare bazat la Universitatea Aarhus, axat pe dezvoltarea transformării digitale și ecologice a orașelor. Centrul reunește cercetători din diverse discipline pentru a studia modul în care tehnologiile emergente pot contribui la viitoruri urbane mai sustenabile și mai incluzive. Proiectele realizate în cadrul DIGTCOM explorează utilizarea tehnologiilor digitale pentru a sprijini participarea comunității în procesele de planificare urbană și pentru a imagina viitoruri mai verzi și mai conectate pentru orașele din Europa și dincolo de aceasta.  Link DIGTCOM

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Mayane Dore (Universidad Rey Juan Carlos), Elisenda Ardèvol (Universitat Oberta de Catalunya), Enrico Marcorè (University of Aberdeen), Gertraud Koch (Universität Hamburg), Rachel Charlotte Smith (Aarhus University), Samantha Lutz (University of Hamburg), Rachel Charlotte Smith (Aarhus University), Vaike Fors (Halmstad university) și Meike Brodersen (Halmstad University) . Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Ruxandra Păduraru
Descrie „cum” – antropologic și prin proză scurtă. Gazdă de cozerii antropologice, în prezent doctorandă la Școala Doctorală de Sociologie, Universitatea din București. Are un master și licență în antropologie urbană și antropologia mirosurilor. Face parte din echipa de coordonare a Atelierului de Cercetare în Antropologie Arhitecturală – Centrul de Studii Arhitecturale și Urbane, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Iubește să predea studenților și să povestească despre munca emoțională din antropologie, orașe, călătorii cu rulota și, mai nou, gândacii de bucătărie – despre care studiază la doctorat. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.