Autoreflexivitate în cercetarea etnografică

Autoarele își încep prezentarea prin a descrie cum, cu trei ani în urmă se aflau pe o barcă în Marea Mediterană și, conștiente fiind de privilegiul de a deține un pașaport și a călători liniștite și în siguranță într-un spațiu atât de încărcat politic, au început să își pună tot mai multe întrebări despre experiențele lor de viață și de cercetare și orientările metodologice ale cercetării lor. Contrastul dintre frumusețea mării și idea de a naviga fără griji într-un loc cu o istorie așa încărcată creează un disconfort adânc pentru cercetătoare, care încep să reflecteze asupra felului în care se formează relația dintre cercetător și cei pe care îi cercetează.

Prima autoare, Francesca, a studiat antropologia și în prezent își urmează studiile doctorale în științe sociale. Pentru cercetarea ei a locuit timp de un an în arhipelagul Kerkennah din Tunisia, într-un context istoric în care relația dintre Uniunea Europeană, și cu atât mai mult Italia, și Tunisia este în centrul dezbaterilor mediteraneene. Tunisia este acum partenerul privilegiat al Italiei pentru externalizarea diferitelor forme de frontiere și de exploatare a „resurselor”, de la migrație la pescuitul ilegal, într-un act de echilibrare a responsabilități. Pentru etnografia ei, conștientizându-și privilegiile ca cercetătoare venită din Italia, a trebuit să-și dea seama cum să se raporteze la respondenți pentru a arăta o asumare a originii pe care o poartă și, în același timp, să fie deschisă și să lase entuziasmul de cunoaștere reciprocă să aibă un rol in poveste. Autoarea menționează că cercetarea nu a fost solicitată de oamenii din Kerkenna, ci subiectul a fost ales de ea și, spune ea, impus asupra lor de către ea: O femeie cercetătoare fără experiență în lumea pescuitului, cu șapte cuvinte tunisiene în buzunar, într-un context de pescari tunisieni experimentați, mult mai mari decât ea. Toate aceste detalii o fac pe autoare să reflecteze

la cum se formează diferitele forme de putere, de control, protecție, și dreptul la cuvânt.

Arianna, cea de-a doua autoare, a studiat Filozofie și își face doctoratul în științe sociale în același departament cu Francesca. Aceasta și-a început prezentarea pornind de la întrebarea cum pot fi relaționate conceptele de vindecare (cure), îngrijire (care) și curare (curate) în cadrul etnopsihiatriei și antropologiei medicale. Mutându-se din Genova în Palermo, Sicilia, Arianna a observat diferențele dintre nordul și sudul Italiei și a trebuit să se adapteze unui mediu terapeutic unde filosofia nu este considerată la un nivel practic. Arianna a descoperit că poveștile pacienților din clinica de etnopsihiatrie reflectă multiplele alterități ale timpului nostru prezent. Pacienții, adesea veniți din alte părți ale lumii, sunt marcați de violența geopolitică și de istoria colectivă și individuală care se intersectează în corpurile lor. Metodele utilizate de Arianna au inclus observarea clinică și interacțiunea directă cu pacienții. Pacienții pe care îi studiază Arianna au traversat acele traiectorii care fac obiectul cercetării Franciscăi. Ei au traversat aceeași mare pe care autoarele au navigat cu pașapoartele lor. Ea meditează la felul cum această apă oscilează (între ei și ele) și tulbură (haunting\haunted), luând formă de colonialism, și se întreabă ce fel de îngrijire poate produce un gest politic? Dar, din nou, cum se poate avea și acționa cu grijă în cercetare?

În încheiere, autoarele înaintează o viziune asupra cercetării în care nu este vorba despre a dezvălui ceva, ci despre a atrage atenția asupra unui „ceva care trebuie făcut” cu privire la soarta lumii noastre, cu privire la cercetarea pe care o construim. Ele realizează că grijile lor din timpul cercetării sunt mai mult decât reflecții personale – ele exprimă tensiuni politice și o dorință de a schimba lumea. În Reassemblage, primul film etnografic al lui Trin Mi-ha, regizorul începe cu această propoziție: „Nu intenționez să vorbesc despre, ci doar să vorbesc alături”. Astfel, ceea ce ele propun este o încercare de a înțelege etnografia ca o logică a percepției și o interogare asupra lumii.

În prezentarea ei, Purbasha Mazumdar reflectează asupra dificultăților întâmpinate în traducerea intențiilor sale, ca antropolog, în limbajul epistemologic al interlocutorilor săi care activează în domeniul medicinei. Cercetătoarea a petrecut 14 luni implicată în lumea medicilor specializați în boli infecțioase la un spital de îngrijire terțiară din sudul Indiei. Demersul a început cu o conversație aparent simplă, dar care a ajuns să fie profundă, care a evidențiat diferitele moduri în care cercetătorii din domeniul științelor sociale, cei din domeniul științelor exacte și cadrele medicale își percep și își articulează propriile cunoștințe. Începând cu o observație a unui doctor cu care cercetătoarea lucrează, despre diferențele dintre modurile de comunicare ale științelor sociale, științelor exacte și medicină – “…cercetătorii în științe sociale vorbesc în paragrafe, cercetătorii în științe exacte vorbesc în valori, iar medicii sunt undeva la mijloc’ – autoarea evidențiază de la început ierarhia percepută între discipline. Această anecdotă, cu doctorul Z, un interlocutor-cheie, scoate în evidență diferitele domenii epistemologice pe care le ocupă acești profesioniști și face aluzie la o ierarhie inerentă în care științele sociale sunt văzute ca inferioare celor reale și la deconectarea dintre disciplinele lor.

Împărtășind o preocupare comună în rândul cercetătorilor din științe sociale, cercetarea Purbashei Mazumdar a fost motivată de tendința observată la nivelul politicilor sociale de combatere a rezistenței la antimicrobiene de a căuta soluții prin încercarea de a schimba comportamentele individuale ale pacienților. În schimb, cercetătoarea a încercat să exploreze factorii sociali mai largi care influențează relația dintre cei care prescriu și cei care consumă antibiotice, precum și modul în care medicii specializați în boli infecțioase încercau să reconfigureze aceste relații în fața unei crize a eficacității antibioticelor.

Etnografia, metoda aleasă, a implicat observații detaliate și interacțiuni cu medicii, în special cu doctorul Z., pe o perioadă îndelungată. Această metodă i-a permis să obțină o perspectivă aprofundată asupra întâlnirilor clinice zilnice și a dinamicilor sociale din cadrul spitalului. Abordarea ei etnografică a fost inițial înțeleasă greșit de comitetul de etică (CE) al spitalului, care se aștepta la o metodă de cercetare mai tradițională, cuantificabilă, cum ar fi sondajele privind „cunoștințele, atitudinile și practicile” (KAP). Această neînțelegere a evidențiat diferențele fundamentale în modul în care datele și metodele de cercetare sunt percepute în cadrul diferitelor discipline.

Deși a primit aprobarea inițială din partea comisiei de etică, facilitată de apărarea proiectului de către doctorul Z., cercetătoarea s-a confruntat cu mai multe obstacole birocratice. Comisia de etica a spitalului, obișnuită să se ocupe de studiile clinice și de cercetarea biomedicală, a avut dificultăți în a accepta un studiu etnografic care nu se încadra în categoriile sale predefinite de colectare a datelor. Această provocare birocratică a fost exacerbată de sensibilitatea crescută a spitalului față de cercetarea privind rezistența la antibiotice, ca urmare a unei crize diplomatice din 2010 (criza NDM), care a implicat spitalele indiene în răspândirea globală a superbacteriilor rezistente la antibiotice.

Rolul Purbashei Mazumdar  în spital a evoluat în timp, deseori estompând granițele dintre observator și participant. Un rol notabil a fost acela de traducătoare, deoarece mulți pacienți vorbeau bengali, limba sa maternă. Această abilitate lingvistică a contribuit la reducerea decalajelor de comunicare dintre pacienți și personalul medical, oferind cercetătoarei o perspectivă mai profundă asupra nuanțelor culturale și sociale ale îngrijirii pacienților.

Concluziile acestei cercetări sunt semnificative, din mai multe motive. Ele relevă complexitatea și provocările pe care le presupune efectuarea unei cercetări etnografice într-un cadru medical, în special în ceea ce privește navigarea printre diferitele așteptări și cerințe ale diferitelor părți interesate. Studiul evidențiază, de asemenea, factorii sociali mai largi care influențează practicile de prescriere a antibioticelor, oferind o înțelegere mai holistică a problemei, dincolo de comportamentele individuale. Aceste informații sunt esențiale pentru dezvoltarea unor politici și intervenții mai eficiente pentru combaterea rezistenței la antibiotice.

Cercetarea contribuie, de asemenea, la dezbaterile teoretice din domeniul antropologiei și al studiilor privind știința și tehnologia (STS) prin contestarea noțiunilor convenționale de obiectivitate și a distincțiilor rigide dintre diferitele moduri de producere a cunoștințelor. Interacțiunea dintre cercetător și cadrele medicale, în special doctorul Z, ilustrează dificultățile și potențialul colaborării interdisciplinare. Ea subliniază necesitatea înțelegerii reciproce și a respectului pentru diferite perspective epistemologice pentru a aborda în mod eficient probleme complexe de sănătate.

Studiul Purbashei Mazumdar pune în lumină dinamica complexă a gestionării rezistenței la antibiotice într-un cadru clinic din India și subliniază importanța luării în considerare a unor factori sociali mai largi precum și necesitatea unor demersuri interdisciplinare pentru a aborda crizele de sănătate globale. Experiențele și constatările cercetătoarei oferă lecții valoroase pentru cercetarea etnografică viitoare în medii medicale, subliniind importanța componentei culturale, a flexibilității și a perseverenței în depășirea provocărilor birocratice și epistemologice.

Autorul începe cu întrebarea: „Cum afectează casta cercetătorului cercetarea etnografică, inclusiv experiența de imersiune în teren, integrarea și poziționalitatea cercetătorului?” Această întrebare este fundamentală în studiile antropologice, în special în contextele socio-culturale în care casta și identitățile sociale joacă un rol semnificativ în interacțiunile umane.

Pentru a explora această întrebare, Harshal Sonekar a utilizat metode de cercetare etnografică, inclusiv observarea participanților în timpul interviurilor și discuțiilor în grupuri. Aceste metode calitative sunt esențiale pentru a obține o înțelegere aprofundată a dinamicii sociale și a percepțiilor individuale pe teren. Datele au fost colectate după diverse interacțiuni cu membrii comunității în timpul muncii etnografice, oferind o perspectivă bogată și contextuală asupra complexității castei în viața de zi cu zi.

Concluziile studiului au arătat cum casta influențează profund interacțiunile sociale și capacitatea cercetătorului de a se integra în comunitate. Harshal Sonekar descrie o serie de situații din timpul vizitelor sale de teren în care este însoțit de asistenți și persoane din comunitate și observă felurile în care asistenții și persoanele care îl însoțeau se raportau la el și la cei intervievați.

De exemplu, în timpul unei vizite la casa lui Hariya, un participant la studiu, cercetătorul a observat cum Rajneesh, unul dintre colaboratorii săi, a refuzat să accepte mâncarea oferită de Hariya din cauza aparteneței sale la o castă considerată inferioară. Reacția lui Rajneesh a evidențiat barierele sociale adânc înrădăcinate impuse de ierarhiile de castă. Totodată, incidentul a pus în lumină modul în care casta influențează gesturile sociale de bază și afectează integrarea cercetătorului în comunitate.

Interacțiunile cu informatori-cheie precum Rajneesh au pus în lumină în mai multe ocazii influența castei asupra muncii de teren. Deși Rajneesh declarase anterior în discuțiile cu autorul că nu practică discriminarea pe criterii de castă, acțiunile și comentariile sale din teren spuneau o poveste diferită. Acest dualism evidențiază natura omniprezentă a prejudecăților legate de caste și complexitatea pe care aceasta a introdus-o în procesul de cercetare.

Un alt moment intens povestit de autor a avut loc în timpul unei discuții de grup, când un muncitor a întrebat despre casta cercetătorului. Asistentul cercetătorului a părut ezitant, iar cercetătorul a evitat răspunsul, spunând că aparține tuturor castelor, ceea ce i-a făcut pe toți să zâmbească și a atenuat tensiunea. Totuși, acest incident a evidențiat nevoia constantă a cercetătorului de a răspunde cu tact întrebărilor legate de castă pentru a menține legătura și a continua cercetarea fără părtinire sau prejudecăți din partea participanților.

Într-un alt caz relevant, Rajneesh – colaboratorul – și-a exprimat disconfortul față de interesul cercetătorului de a vizita zonele castelor și triburilor marginalizate, insistând să afle de ce cercetătorul dorea să cunoască aceste comunități în loc să se concentreze asupra altora. Această confruntare a dezvăluit propriile prejudecăți ale lui Rajneesh precum și fricțiunile existente în contextul social mai larg. Reticența cercetătorului de a-și dezvălui identitatea de castă atât colaboratorului său, cât și celorlalți, provenea din teama de a pierde accesul și cooperarea oamenilor pe care dorea să îi cerceteze. Ascunderea acestei fațete a identității sale devenea astfel strategică și necesară pentru a putea naviga acel context social.

Un moment deosebit de tensionat a avut loc atunci când Rakesh, un îngrijitor de la un centru de reabilitare nutrițională, l-a întrebat insistent pe Harshal Sonekar despre casta și ocupația sa ancestrală demonstrând totodată o preocupare socială mai largă cu privire la identitatea castei. Acest schimb de replici nu numai că a sporit anxietatea și disconfortul cercetătorului, care a încercat să nu dea un răspuns clar, dar a subliniat, de asemenea, natura ubicuă a examinării bazate pe castă în interacțiunile cotidiene.

Cercetătorul a observat și în alte ocazii cu percepțiile de castă au modelat atitudinile și interacțiunile din teren. De exemplu, în timpul unei mese cu Rajan, un ghid din comunitățile vizitate, conversația a luat o turnură neplăcută atunci când cercetătorul și-a exprimat interesul de a vizita Anganwadis (un tip de centru rural de îngrijire a copiilor în India) care deservesc populațiile castelor programate – castele cele mai dezavantajate socio-economic. Iritarea vizibilă a lui Rajan și întrebările ulterioare cu privire la casta cercetătorului au dezvăluit prejudecățile adânc înrădăcinate care ar putea altera relațiile și împiedica munca de teren. Acest incident a dus în cele din urmă la o răcire a relațiilor dintre cercetător și Rajan, demonstrând modul în care tensiunile legate de caste ar putea obstrucționa accesul la anumite zone și persoane.

Pe scurt, poziționalitatea cercetătorului a fost în permanență pusă la încercare de dinamica castelor implicate în situație. Ascunderea adevăratei identități de castă a devenit pentru acesta o strategie de supraviețuire pentru a evita discriminarea și a menține sprijinul și cooperarea diferiților membri ai comunității. Acest lucru a creat, de asemenea, conflicte interne și dileme etice, deoarece cercetătorul s-a luptat cu implicațiile lipsei de transparență cu privire la identitatea sa. Cercetarea sa a evidențiat necesitatea unei reimaginări a practicilor de lucru pe teren, care să țină seama de complexitatea identității, puterii și eticii în contexte sensibile la caste.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Francesca Goletti (University of Genova), Arianna Colombo (University of Genova), Purbasha Mazumdar (IHEID) și Harshal Sonekar (The Graduate Institute of International and Development Studies). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Andreea-Maria Ferenț
Este cercetătoare doctorandă în Științe Sociale și Politice la Institutul Universitar European, cu un master în Cercetare Sociologică Avansată și cu o pregătire în Studii Critice Agrariene și de Mediu, precum și în Sociologie și Antropologie Socială. Este interesată de subiecte precum migrația, reziliența alimentară, afacerile agroalimentare și studiile asupra teoriei procesului muncii.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.