Cadre ale inegalității de gen

Când am rămas însărcinată, am mers la ginecolog. ‘Ați făcut testul Babeș-Papanicolau?’ A fost printre primele lui întrebări. ‘De ce?’, am întrebat eu, neînțelegând relevanța acestui test tocmai la prima ecografie. ‘Dacă aveți cancer?’, mi-a răspuns doctorul. Așa m-am trezit în fața unui discurs al riscurilor, care s-a repetat ulterior sub diverse forme și în alte cabinete. În opinia medicilor, am constatat, gravida este pândită de un număr mare de potențiale riscuri (deși conform datelor, majoritatea sarcinilor nu vor avea nici o problemă). Riscurile pot fi însă aparent ținute sub control prin seturi nesfârșite de analize (la primul control am primit o listă cu 30 sugerate), ecografii, proceduri și controale, mai mult sau mai puțin invazive.

Acesta este și subiectul de cercetare al Marianei Campos Lichtsztejn, doctorandă în psihologie socială în cadrul AFIN Barcelona (la Universitat Autónoma de Barcelona). În 8 luni de muncă de teren etnografic în departamentul de obstetrică al unui spital din Barcelona și prin interviuri cu 24 de profesioniști (15 ginecologi și 9 moașe), a fost interesată să vadă cum determină medicii ce este o sarcină cu risc. Cât de mult le implică medicii pe pacientele gravide „cu risc” în procesele de luare a deciziilor legate de sarcină și naștere? Rezultatele ei reflectă și experiența mea din România: există o prăpastie între paciente, medici și doule/moașe referitor la modul în care este imaginată și trăită perioada sarcinii. Fiecare dintre ei înțelege și definește riscul în feluri diferite.

Pe de o parte avem un discurs care medicalizează nașterea: sarcina este un lucru periculos, patologizat. Gravida este pacientă, iar soarta ei este în mâinile medicului. De exemplu, spune Campos Lichtsztejn, când travaliul durează mai mult de opt ore, medicii intervievați consideră că este un risc și trebuie intervenit. Unul dintre ei i-a spus:

„Sunt multe femei care refuză să facă cezariana atunci când monitorizarea bebelușului nu este bună. Deci…cum poți refuza? Îmi este foarte greu să accept că îi spui unei mame că bebelușul ei este în pericol și că ea nu vrea să facă cezariană pentru că preferă o naștere vaginală decât ca copilul ei să fie bine.” (1) (citat preluat din prezentarea Marianei Campos Lichtsztejn)

Acest citat surprinde o altă realitate constată de cercetătoare. Femeile sunt excluse din luarea deciziilor în privința nașterii și, dacă au opinii, sunt văzute ca paciente dificile. Dacă nu sunt de acord cu un act medical sunt văzută ca inconștiente (pun în pericol copilul) și medicii cred că ele resping expertiza medicală.

„Specialistul știe inevitabil mai multe ca tine…de aceea femeile educate sunt mult mai dificile” (2), spune un alt medic intervievat (citat preluat din prezentarea Marianei Campos Lichtsztejn)

Ce nu înțeleg acești medici însă este că există o altă perspectivă care vede nașterea ca fiind un proces natural, cu cât mai puține intervenții, dacă nu este o urgență medical reală. O moașă citată explică cum apar unele neînțelegeri:

„De exemplu, o femeie care este în travaliu de câteva ore, ceea ce eu o consider o situație normală, iar medicul ginecolog suferă pentru că încă nu s-a născut copilul și mă tot întreabă de ce nu s-a născut încă și ce voi face. Dă-i oxitocină, fă o epiziotomie. Nu au încredere în munca noastră și în profesia noastră… nici în corp sau în abilitățile femeilor.” (3) (citat preluat din prezentarea Marianei Campos Lichtsztejn)

Lipsa de încredere pare să îi marcheze pe toți cei implicați. În timp ce femeile care își doresc o naștere naturală vorbesc în termeni precum răbdare, a îți asculta/învăța semnele corpului și a avea încredere în procesele naturale, medicii par să ignore aproape complet vocea lor. În plus se grăbește deseori procesul nașterii prin acordarea de oxitocină sau epiziotomie – exact ceea ce subliniază și moașa citată de Campos Lichtsztejn.

Cercetătoarea nu trage niște concluzii îndreptate spre viitor. Însă în subtext se poate citi o nevoie a femeilor de a se simți ascultate și implicate în actul medical. Și poate chiar de a readuce în centrul atenției corpul și emoțiile femeii când vorbim de sarcină și naștere – ceva atât de firesc în societățile tradiționale.

1. There are many women who refuse to have a c-section when the baby s monitor is not good. So…how can you refuse? I find it very hard to accept that you tell a mother that her baby is in danger, and she doesn’t want too have a c-section because she prioritizes having a vaginal birth over her baby being well.

2. “The professional inevitably knows more than you… that’s why high educated women are much more difficult to work with (citat preluat din prezentarea Marianei Campos Lichtsztejn)

3. “For example, a woman who has been in labour for several hours, which I can consider normal, or I can give her a margin, and the gynecologist is suffering because the baby hasn’t been born yet, and she asks me why it’s not born yet, and what I am going to do. Give her oxytocin, perform an episiotomy. They don’t trust our work and our profession… neither the body or women’s abilities”.

„Când [copilul] a împlinit o lună, am dat o petrecere pe Skype. Slavă Domnului că eram în pandemie, altminteri familia mi-ar fi criticat înfățișarea”. Cuvintele Mariei, femeie imigrantă de origine chineză stabilită în Lisabona, exprimă o realitate valabilă pentru multe alte femei care nasc și care sunt încurajate (sau chiar presate) să se întoarcă la forma corporală inițială. În munca de teren ce stă la baza cercetării ei doctorale curente, Isabel Pires investighează practicile estetice maternale ale tinerelor femei imigrante din comunitatea chineză din Lisabona (azi, o comunitate numeroasă), la intersecția cu genul, etnia și clasa socială. Ca moment ce schimbă percepția femeilor despre identitatea și feminitatea lor, maternitatea este un subiect ce stârnește tot mai mult interes din partea antropologilor, în special în (co)relație cu practicile corporale. Următoarele narațiuni subliniază că, în ciuda modurilor distincte în care fiecare femeie experimentează maternitatea, aceasta vine, totuși, cu presiuni comune – printre care aceea de a slabi și de a reveni la un corp considerat unanim acceptabil (slab și tânăr) – accentuate de tensiunile dintre planul individual și colectiv, local și transnațional. 

În 2021, Maria (32 de ani) l-a adus pe lume pe Kevin, singurul ei copil. Pentru ea, sarcina a fost o perioadă grea, pe care a trăit-o pe fondul pandemiei, izolată în casă și tentată în permanență să mănânce mai mult decât de obicei. Nu a mai fost atentă la corpul ei și s-a îngrășat 15 kilograme. În perioada imediată nașterii, Maria s-a văzut nevoită să respecte – parțial voit – post-partumul tradițional chinez (zuo yue zi), ce impune reguli stricte, ca de pildă interdicția de a face duș sau de a ieși din casă. Tot ca parte a tradiției, Maria a fost îngrijită de mama ei vreme de câteva săptămâni. În primele zile, prezența mamei i-a insuflat siguranța de care avea nevoie în gestionarea nou-născutului. Curând, însă, confortul psihologic a lăsat loc încordării. Mama ei insista ca ea să mănânce alimente bogate în grăsimi, pentru a stimula lactația, dar Maria nu voia, deoarece s-ar fi îngrășat și mai mult. Imediat după naștere, tânăra mamă și-a dorit să se reîntoarcă la silueta și la viața socială de dinainte. Deși inevitabilă și firească într-o sarcină, creșterea în greutate e percepută ca semn al pierderii controlului asupra corpului, în vreme ce slăbitul devine o formă de revendicare a controlului și o marcă a succesului, sporind stima de sine a femeii devenită de curând mamă. Când Kevin avea 6 luni, Maria a început să țină dietă, să meargă pe jos și să facă hiking, pentru a-și redobândi corpul „de balerină”. Când copilul a împlinit un an, Maria slăbise deja integral, ba chiar mai mult decât avea înainte. La evenimentul festiv de la restaurant, unde a participat toată familia, s-a simțit „super elegantă” și „mândră”. Soacra ei a lăudat-o mult pentru cum arată.

La momentul la care era însărcinată în 4 luni, Mimi (29 de ani) își propusese să se bucure de liniștea etapei de viață în care se află. Și să se „controleze”, pentru a nu mânca prea mult și a reveni mai ușor la „normal”. La 7 luni de sarcină, Mimi luase în greutate mai mult decât prevăzuse inițial. Se simțea „greoaie”. În plus, era deranjată de o aluniță care crescuse și de melasma de pe față (pete maro apărute pe piele, în special în perioada sarcinii). Liniștea de la început s-a transformat în stres și în nerăbdarea de a-și trata cât mai repede cele două afecțiuni dermatologice, imediat după naștere. Pentru a nu-și speria clienții din cauza înfățișării, a decis – din rațiuni exclusiv estetice – să renunțe temporar la munca ei din domeniul comerțului. După ce a născut, anxietatea estetică i s-a diminuat. Mimi a descoperit cât de mult o împlinește și o solicită postura de mamă. Vrea să aibă mai mulți copii, ceea ce e strâns legat și de istoricul ei familial-migrator. Provine dintr-o familie mare, iar la reuniunile ocazionale, este mereu înconjurată de copii. Pentru Mimi, maternitatea a devenit centrul vieții ei. În același timp, grija față de corp rămâne un punct important pe agenda personală, alături de munca ei, pe care nu vrea să o neglijeze. De fapt, Mimi vrea să le facă pe toate, exact ca în imaginea alegorică a femeii care, în poziție de planking (exerciții pentru abdomen), își verifică task-urile de lucru, pe laptop, și are grijă și de bebelușul de lângă ea.     

Pentru Rosa, imperativul de a nu arăta „ca o mamă” a apărut dintr-o grijă personală pentru propriul corp, dar și din nevoia de a-și păstra căsnicia. Soțul ei este adeseori critic la adresa femeilor care arată neglijent. Deși a slăbit tot atâtea kilograme cât a acumulat în timpul celor două sarcini, Rosa nu e mulțumită de felul în care arată, pentru că a rămas cu piele atârnândă la nivelul fetei și al corpului. Excesul de piele facială o deranjează în mod particular, întrucât o face să arate mai bătrână decât e. „Arăt ca mama mea”. În contextul comodificării maternității, a apărut noțiunea de yummy mummy, ce o desemnează pe mama atrăgătoare, care își revine rapid la forma corporală anterioară și care duce o viață fără griji. Între 2017 și 2018, a existat chiar un reality-show australian cu același nume, prezentând patru femei cochete, ce cheltuiau sume exorbitante pentru întâmpinarea nou-născuților. Scopul din spatele noțiunii de yummy mummy este acela de a propune o imagine nouă, modernă (și nerealistă) a mamei, în detrimentul imaginii stereotipice. Pentru Rosa, unicul mod imaginabil în care ar fi putut să se apropie de această imagine a fost chirurgia estetică. Neavând, însă, posibilitatea financiară de a-și face și remodelare corporală, și lifting facial, a optat pentru a doua soluție, întrucât fața, zona cea mai vizibilă și cea mai importantă social, îi aducea aminte cel mai mult că trecuse de la statutul de femeie tânără și liberă la cel de mamă.

Cele trei povești redau presiunile estetice pe care femeile le resimt în contextul pregătirii pentru a deveni mame, alături de felul în care le gestionează în timpul sarcinii și după naștere, sub dictatul genului feminin (asociat invariabil cu corporalitatea), al etniei (chineze) și al clasei sociale (privilegiate) din care fac parte. În condițiile în care sarcina este văzută ca o pierdere a principalelor atuuri ale unei femei – tinerețea și frumusețea – discursul neoliberal insistă asupra responsabilizării tinerelor mame pentru a depune o muncă de tip corporal (body work) ce promite să le redea satisfacția și atractivitatea. Femeile sunt învățate ce anume să consume, de la alimente până la produse de înfrumusețare și proceduri de chirurgie estetică. În acest ultim sens, intervențiile de tipul mommy makeover, ce vizează organele „afectate” de sarcină (de regulă, sâni, abdomen, șolduri, fese și zona vaginală), sunt astăzi comune. Esența acestei categorii speciale de chirurgie estetică, adresată mamelor, este aceea de a „șterge” de pe corp urmele naturale, nedorite ale sarcinii, ceea ce trădează obsesia culturală pentru perfecțiune. Deși critică idealurile estetice de neatins promovate în mass-media, femeile – cele trei și nu numai – aspiră în continuare la ceea ce văd. Imaginea perfectă a „super-mamei”, care arată bine și care face totul bine, aruncă într-un con de umbră experiența mult mai nuanțată a ceea ce înseamnă să fii de fapt mamă.

În ultima ei cercetare etnografică, Giulia Consoli investighează importanța timpului în modul în care femeile din diaspora marocană de pe teritoriul Italiei planifică și experimentează maternitatea. Încă din anii ’80, Italia a devenit o țară de destinație predilectă pentru cetățenii marocani. Până în 2020, acest grup etnic a ajuns să numere peste 400 000 de cetățeni marocani, constituind cea mai mare comunitate de cetățeni non-UE din statul italian. Inițial, mobilitatea transnațională Maroc-Italia a avut un caracter masculin, dar, cu timpul, femeile și-au afirmat prezența, atât într-un sens cantitativ, cât și calitativ. De obicei, femeile marocane se stabilesc în Italia (mai cu seamă în nordul țării, în zona Lombardiei) după sosirea soților/partenerilor lor, pe baza vizelor de lungă ședere pentru reîntregirea familiei, iar traiectoria lor reproductivă și maternală urmează un tipar diferit de cel al femeilor italiene.

Începând cu octombrie 2022, cercetătoarea italiană a realizat multiple interviuri cu femei marocane imigrante (cu vârste între 45 și 60 de ani, care au imigrat între 25 și 60 de ani), dar și cu oameni din cercul lor apropriat (prieteni și rude). Din munca de teren, a reieșit că migrația și maternitatea sunt elemente centrale și intercorelate în viețile acestor femei, care s-au luptat mult în a decide cum să le organizeze și să le integreze în scenariul lor de viață. Când e mai bine să emigreze, respectiv să nască, și cum se pot armoniza cele două? – au fost întrebări constante în devenirea lor. Iar toate raportate la variabila timp.

Fatima (42 de ani, 3 copii, stabilită în Italia în 2007) s-a gândit „de 100 de ori” înainte de a lua orice decizie de viață, întrucât a considerat că nu are timp – să facă greșeli. Una dintre dilemele ei a fost planificarea nașterii în funcție de momentul migrației: să aștepte să nască în Maroc și apoi să imigreze în Italia sau să se mute în Italia imediat după căsătorie și să nască acolo? Fatima a ales a doua variantă. În 2007, a luat drumul Italiei și a dat naștere primului ei fiu (din cei trei, toți născuți aici). La scurt timp după venirea ei în Italia, a izbucnit criza financiară din 2008, care a obligat-o să accepte niște job-uri în curățenie (deși este licențiată în economie), pentru a suplimenta veniturile familiei și a-și putea crește primul născut. În cele din urmă, Fatima a obținut un job stabil ca traducătoare într-o închisoare. În paralel cu munca ei, are grijă de cei trei copii și de casă. Unicul mod în care poate să își îndeplinească toate rolurile – de mamă, angajată, soție și gospodină – este organizarea excelentă a timpului. A decis să sară în fiecare zi peste masa de prânz, ca să aibă timp pentru lucrurile mai stringente. Dimineața, merge la închisoare pentru a face traduceri, iar la prânz, se duce să își ia băiatul mare de la liceu. În timp ce îl așteaptă, face cumpărăturile sau își programează vizitele la medic, atunci când este cazul. După ce îl lasă pe băiatul cel mare acasă, pleacă pentru a-i lua de la școală pe ceilalți doi și a-i duce apoi la activitățile sportive. Seara, când ajunge acasă, face curățenie și gătește. Iar programul se reia, identic, următoarea zi.

Nadia (53 de ani, 2 copii, stabilită în Italia în 2008) crede că s-a căsătorit cu Idir, actualul ei partener, la timpul potrivit. În mintea ei, viața trebuia să i se deruleze conform unui plan: după căsătorie, s-ar fi mutat în Italia cu soțul ei și cei doi ar fi evoluat împreună, familial și profesional. În realitate, planul a eșuat. Când era pe cale să emigreze, Nadia a aflat că este însărcinată, așa că a decis să amâne plecarea și să îl nască pe primul ei fiu în Maroc, pentru a beneficia de ajutorul părinților. Doi ani mai târziu, s-a mutat în Italia. Tot atunci, a izucnit criza financiară. Chiar și așa, dorința ei a fost să își vadă în continuare de carieră și de viață. „Migrația este un moment de a vedea cum să continui, cum să îți refaci viața, să reconstruiești. […] În schimb, am întâlnit o țară care suferea, care concedia oameni”. La început, toată energia Nadiei a fost orientată către supraviețuirea economică și către copil. Nu a avut timp să se gândească la ea. În primele luni de la sosirea în Italia, ceea ce a ajutat-o a fost acel moment din zi în care ieșea din casă și schimba un Ciao! – unul dintre puținele cuvinte pe care le știa în italiană – cu vecinii din cartier, pe care îi întâlnea pe stradă. După efortul de a-și crește copiii singură, doar cu ajutorul soțului, și mai multe job-uri schimbate, Nadia a avut o clipă de conștientizare în care s-a oprit și a decis că are nevoie de „timp pentru ea”. 

Bouchra (59 de ani, 3 copii, stabilită în Italia în 1995) are o istorie personală a mobilității ce a debutat devreme. În copilărie, s-a mutat de nenumărate ori, de la o soră la alta, în mai multe zone ale Marocului, pentru a putea merge la școală. În 1993, s-a căsătorit, iar în 1995, s-a mutat în Italia, unde a muncit ca menajeră și ca bonă, pentru mai multe familii. A căutat munci care să îi dea libertatea de a avea grijă și de copii, dar nu a fost întotdeauna posibil, cel puțin în primii ani. Pentru că muncea foarte mult, vecinii din micul oraș în care locuia au început să o ajute cu îngrijirea copiilor, în special cu îngrijirea Sarei, a doua născută. Un vecin stătea cu Sara când ea rămânea peste program, un altul o ducea la școală, iar altcineva – la sport. Mulți oameni au contribuit la creșterea fetei, pe care mama ei o compară cu un soi de „bun comun”, valoros pentru întreaga comunitate. Între timp, Sara a terminat Științe Politice, iar astăzi, este consilier local în orășelul în care a crescut. „Bineînțeles că a obținut multe voturi. Ea e fiica tuturor!”. 

În narațiunile celor trei femei, se disting câteva elemente comune. Primul este juxtapunerea dintre traiectoriile individuale de viață și evenimentele sociale majore, precum criza economică italiană din 2008. Al doilea este importanța crucială a planificării în parcursul migrator și reproductiv, atât la scară micro (ex: găsirea unui job part-time care să permită îngrijirea copiilor sau planificarea vacanțelor în țara de origine), cât și la scară macro (ex: programarea unor etape de viață precum căsătoria, mutarea sau nașterea). Al treilea element este ivirea unor situații neprevăzute ce le-au determinat pe aceste femei să găsească moduri creative de a-și gestiona timpul și de a-și crește copiii, ca de exemplu renunțarea la prânz (în cazul Fatimei) sau cooptarea vecinilor în supravegherea copiilor (în cazul Bouchrei). Prin prisma presiunii sociale de a deveni mame – nu oricând, ci la momentul potrivit, înainte de a ticăi „ceasul biologic” – maternitatea este în sine o experiență provocatoare pentru multe femei. Pe fondul migrației, un fenomen multiplu stratificat, maternitatea devine cu atât mai sinuoasă, în special prin raportare la timp, factor decisiv și presant în ambele procese, ce le structurează și le unește printr-un „fir roșu”.

Patriarhatul nu acționează niciodată singur, ci în combinație cu alte structuri sociale – este ideea antropoloagei Sherry B. Ortner de la care pornește Valentina Moraru, doctorandă în cadrul Ludwig-Maximilian Universität München din Germania. Cercetarea ei subliniază împletirea dintre gen, rasă, migrație europeană și muncă pentru a discuta diferite practici ale statului social și face acest lucru analizând o parte din procesul de reproducere a forței de muncă, atât în interiorul, cât și în afara casei. Mai precis, se concentrează pe luptele mamelor singure migrante din Uniunea Europeană și pe ceea ce le este necesar pentru a rămâne în Germania.

Valentina se oprește mai întâi asupra unuia dintre aspectele centrale în societatea din Nordul Global: munca salariată și rolul pe care îl joacă în narațiunea migrației. Cetățenii UE beneficiază implicit de Libertatea de Mișcare (Freizügigkeitsrecht), care le permite să călătorească și să își găsească de lucru în Spațiul Comercial European. Una dintre cele mai răspândite modalități de a rămâne în Germania ca migrant din UE este statutul de Arbeitnehmer – ca angajat, sau ca fiind dependent de un angajat. Cineva care își caută un loc de muncă este numit Arbeitssucher și poate rămâne în Germania fără să facă o muncă salariată doar în primele șase luni. Ceea ce acordă unul dintre aceste două statute depinde de o multitudine de factori, dar se referă la evaluarea potențialului de performanță în muncă: cineva care își caută un loc de muncă poate rămâne în Germania și mai mult de șase luni „dacă poate dovedi că își caută un loc de muncă și poate argumenta că are șanse de a fi angajat”. A fi un angajat, în comparație cu în căutare de muncă, înseamnă acces la sprijin social din partea Jobcenter-ului (instituție guvernamentală responsabilă pentru acordarea ajutorului social și oferirea de consiliere, formare profesională și asistență pentru reintegrarea pe piața muncii). Bürgergeld este o formă de sprijin social; dacă nu ai un pașaport german, de cele mai multe ori trebuie să fii angajat pentru a avea acces la acest sprijin. Pe scurt, ceea ce este important de reținut este că dacă nu ai perspectiva de a fi angajat, pierzi libertatea de mișcare și pierzi securitatea socială.

Valentina prezintă poveștile Veronicăi și Mariei, două mame singure migrante în Germania. Le-a întâlnit în timp ce își desfășura munca de teren împreună cu grupul activist Arbeitslosenselbsthilfe Oldenburg, unul dintre cele mai vechi grupuri activiste auto-organizate de persoane șomere din Germania. A petrecut un an într-o regiune din Germania sprijinind activitățile de consiliere socială în mai multe limbi, ajutând persoanele să navigheze în interacțiunile lor cu actorii statali și non-statali. Ceea ce face această regiune specială este industria cărnii și a livrărilor, care creează multe locuri de muncă precare, unde lucrează în principal persoane migrante. Poveștile acestor două mame sunt diferite, dar lupta lor este similară. Lipsa infrastructurii de îngrijire, combinată cu practici rasializate și o dependență de familie, este ceea ce pune în pericol drepturile sociale și libertatea de mișcare a acestor femei.

Veronica fusese deja în străinătate, lucrase pentru o vreme pe un vas de croazieră italian, așa că perspectiva de a părăsi din nou România nu o speria. În 2019, prin aceeași firmă cu care plecase în Italia, s-a urcat într-un autocar care mergea spre Germania. Ar fi trebuit să meargă la Stuttgart, la un depozit Amazon, dar a ajuns în nordul Germaniei, la un abator. În interviul lor, râdea și spunea: „Și când am venit din sat, am mers cu autocarul printr-o pădure deasă înainte de a intra (în oraș). Am zis, Doamne, unde mă duceți?”. Autocarul a tras la cazarea firmei, un responsabil a întâmpinat autocarul și a spus tuturor unde se află și ce vor lucra. I-a mărturisit Valentinei că în acel moment nu avea prea multe opțiuni, așa că a început să lucreze în industria cărnii. Două luni mai târziu, a rămas însărcinată și a fost rapid concediată. A trebuit să părăsească și cazarea oferită de firmă. A reușit să-și ascundă sarcina și să obțină un loc de muncă la un restaurant, de unde a fost, de asemenea, concediată când au aflat despre copil. Aproape o lună mai târziu băiatul s-a născut, în iunie 2020. Cu puținii bani economisiți, a reușit să găsească o cazare temporară și, împreună cu ALSO, a reușit să navigheze prin procesele instituționale. Veronica muncise în România, așa că a aplicat pentru ajutorul de șomaj în România, l-a exportat cu un formular european și și-a asigurat un flux constant de venituri, din care au decurs alte beneficii, precum alocația pentru copii, oferindu-i o anumită stabilitate financiară. În mai 2021, cu trei luni înainte ca ajutorul de șomaj să se termine, ea și fiul ei de 9 luni au primit scrisori de la primărie, care, împreună cu instituțiile care se ocupă de străini, le dădeau termen până în iulie să părăsească țara. Însă Veronica nu era „disponibilă” pentru piața muncii deoarece nu avea acces la îngrijire pentru copil și nu avea pe nimeni apropiat care să supravegheze bebelușul în timp ce ea ar fi lucrat. Împreună cu ALSO și un avocat, Veronica și-a câștigat înapoi dreptul de ședere și, retroactiv, o parte din bani de la Jobcenter. Totuși, câștigul era condiționat, hotărârea specificând că trebuie să fie angajată începând din august. Sora ei s-a mutat în Germania pentru a o ajuta să păstreze un job în industria cărnii. Astăzi, Veronica are același loc de muncă și este dependentă financiar de Jobcenter. Ea și sora ei lucrează în schimburi diferite, astfel încât când una intră pe ușă să aibă grijă de copii, cealaltă poate pleca la muncă sau poate fi în afara casei. În prezent, eforturile celor de la ALSO se concentrează, în cazul Veronicăi, pe recunoașterea diplomei sale, înscrierea ei la cursuri de limbi străine și obținerea unui loc de muncă mai bine plătit.

Maria a venit în Germania în 2017 ca mamă singură a unui copil care pe atunci avea 10 ani, împreună cu frații și părinții ei. A obținut un loc de muncă ca femeie de serviciu în industria cărnii, lucrând în ture lungi, adesea șase zile pe săptămână, curățând două cantine, toaletele, vestiarele și birourile unui abator din regiunea Oldenburg. De la munca extenuantă, brațul și spatele ei au cedat. Și-a pierdut locul de muncă din cauza complicațiilor de sănătate și a rămas însărcinată cu al doilea copil în toamna anului 2021. Între timp, s-a mutat cu tatăl copilului într-un alt oraș mic din regiune, din cauza locului său de muncă. Fiica a ales să rămână cu bunicii în România. Maria a lucrat din nou în industria cărnii în prima jumătate a anului 2022, până când a intrat în Arbeitsverbot (interdicția de muncă pentru gravide), iar vara fiul ei s-a născut. Din cauza complicațiilor la spital, cauzate în mare parte de personal, copilul a necesitat îngrijiri suplimentare din partea mamei, fizioterapie și vizite regulate la spital. Banii erau puțini, așa că familia a aplicat pentru sprijin la Jobcenter. În timp, copilul și-a revenit. În iulie 2023, Maria a devenit din nou mamă singură, s-a mutat cu câteva dintre rudele sale care între timp se întorseseră în Germania și a solicitat asistență financiară de la Jobcenter în regiune. Aceștia i-au pus la îndoială dreptul de ședere, suspectând că s-ar fi întors în România. Maria a răspuns la verificările de resurse după cum a putut mai bine, dar, în noiembrie 2023, Jobcenter i-a refuzat dreptul de a solicita beneficii. Împreună cu un consilier de la ALSO, a contestat refuzul, a dus cazul Jobcenter-ului în fața tribunalului și a câștigat în decembrie 2023. Când a venit momentul să aplice din nou, dreptul ei de ședere a fost din nou subiect de discuție. Familia extinsă se mutase din nou, iar ea și copilul rămăseseră singuri în casa în care locuiseră cu toții. Maria nu a folosit încă ajutorul de șomaj, dar deoarece nu are supraveghere pentru copil, nu poate fi disponibilă pe piața muncii și, astfel, nu îndeplinește cerințele pentru a „încasa” asigurarea pentru care a muncit ani de zile în detrimentul sănătății sale. Verificările resurselor de către Jobcenter și a instituției care se ocupă de străini o împing în precaritate financiară. Ea este presată din toate părțile—de către biroul pentru străini, proprietarul ei, asigurarea de sănătate—și are puțini bani sau deloc pentru ea și pentru fiul ei. Acum, conflictul este încă în desfășurare.

Ce concluzii putem trage din lupta acestor femei? Unul dintre aspecte este faptul că aceste situații precare sunt create de infrastructura de îngrijire foarte limitată din regiune. Accesul la grădinițe și creșe pentru familiile din regiune este dificil, iar pentru familiile migrante, care, de exemplu, nu au o mașină, aproape imposibil. Alte familii migrante pe care Valentina le-a cunoscut în timpul muncii de teren i-au spus că mulți dintre copiii lor au sărit peste grădiniță și au mers direct la școală, unde legislația oferă un loc pentru fiecare copil. Munca în interiorul și în afara casei cu un copil mic nu ar fi posibilă fără cel puțin două persoane și arată responsabilizarea forțată a familiilor pentru reproducerea socială. Sora Veronicăi a demonstrat un act incredibil de solidaritate mutându-se în Germania, dar de ce a fost necesar acest lucru? Parte din răspuns, spune Valentina, ar putea rezida în răspunsul oferit Mariei de biroul local pentru străini într-una dintre corespondențele din aprilie: „Determinarea pierderii dreptului dumneavoastră la libertatea de mișcare este în conformitate cu scopul legii. Scopul este de a preveni imigrarea excesivă în sistemul de securitate socială german. Interesele publicului general în pierderea dreptului dumneavoastră la libertatea de mișcare depășesc, așadar, și interesele dumneavoastră de a rămâne în Germania.”

Riedner și Hess subliniază, în articolul lor recent publicat, modul în care statul social german „categorisează și stratifică populația” punând sub semnul întrebării dreptul acestora la securitate socială ca parte a „utilității lor economice”. În acest proces, reproducerea socială pentru familiile migrante nu este sprijinită. Nu doar atât, dar migranții activi în industriile de muncă precară sunt împinși să accepte condiții de muncă proaste pentru a-și proteja dreptul de a rămâne în Germania și de a beneficia de securitate socială.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Mariana Lichtsztejn (Universidad Autónoma de Barcelona), Isabel Pires (Institute of Social Sciences), Giulia Consoli (University of Pavia), Valentina Moraru (Ludwig-Maximilian Universität München). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Ruxandra Păduraru
Descrie „cum” – antropologic și prin proză scurtă. Gazdă de cozerii antropologice, în prezent doctorandă la Școala Doctorală de Sociologie, Universitatea din București. Are un master și licență în antropologie urbană și antropologia mirosurilor. Face parte din echipa de coordonare a Atelierului de Cercetare în Antropologie Arhitecturală – Centrul de Studii Arhitecturale și Urbane, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Iubește să predea studenților și să povestească despre munca emoțională din antropologie, orașe, călătorii cu rulota și, mai nou, gândacii de bucătărie – despre care studiază la doctorat. 

Alexandra Ion
(Osteo)arheolog și antropolog care spune povești despre fragmentarea și manipularea corpului uman postmortem, de la practici funerare neolitice la expunerea și colecționarea osemintelor în muzee. A publicat volumul Regi, sfinți si anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România (2019).

Ana-Maria Rențea
Cu un background în științe politice și antropologie, Ana-Maria Rențea este doctorandă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București, cu o teză despre operații estetice. Este interesată de oameni și momentele lor, în special din perspectiva genului și a corpului. În restul timpului, iubitoare de cappuccino, tango și mult soare. 

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.