Cercetarea antropologică: din fotoliu, pe teren și înapoi

Se poate explica variabilitatea populațiilor printr-o origine comună, sau există diferențe inseparabile între ele? Secolul 19 a fost o perioadă fructuoasă pentru știința europeană, fiind marcat de intense dezbateri și propuneri. Una dintre principalele teme de interes care năștea dezbateri înflăcărate, cu miză politică, era originea popoarelor și studiul comparativ al culturilor. Este secolul în care James George Frazer publica monumentala lucrare de mitologie comparată “Creanga de aur” (1890), iar Charles Darwin propunea teoria evoluției prin selecție naturală (1859).

Istoria însă nu mai reține că au fost mulți alții interesați de teoretizarea și înțelegerea grupurilor umane, iar unul dintre ei este James Cowles Prichard (1786 –1848). Considerat la un moment dat fondatorul antropologiei în Marea Britaniei, a căzut parțial în uitare. Cercetătoarea independentă Margaret Crump își propune să scrie o monografie despre el care să îi facă dreptate – James Cowles Prichard of the Red Lodge: A Life in Science during the Age of Improvement(University of Nebraska Press, 2025).

De ce este important Prichard? Pe de o parte pentru contribuțiile lui la organizarea antropologiei. Pe de altă parte, prin valorile pe care le-a promovat într-o lume colonială, care cunoștea sclavia.

Originar din Bristol dintr-o familie de quakeri, Prichard a crezut că toată umanitatea este o singură specie, cu o origine comună (monogenism). Crump arată cum într-o lume a imperiilor el a deplâns sclavia și rasismul. A fost educat la Edinburgh unde a urmat medicina, iar teza lui a fost “Of the varieties of the human race” (1807, Despre variațiunile rasei umane). În lucrare aducea argumente biologice și etnografice despre originea comună a populațiilor. Poate fi ceva evident în ziua de astăzi, când cercetarea trecutului a avansat și știm că originea oamenilor anatomic moderni este în Africa acum aproximativ 300000 ani. Însă nu trebuie să uităm climatul în care trăia el. Odată cu descoperirea Americilor în sec. 15 și colonizarea teritoriilor de pe diverse continente, europenii au intrat în contact cu populații indigene. Asta a dus la dezbateri despre egalitate și natura umana – sunt acei oameni egalii europenilor? Iar, din păcate, prea adesea argumentele au fost în linia inferiorității lor rasiale și pentru origini diferite pentru diferite populații (poligenism). O astfel de interpretare justifica colonizarea și sclavia.

James Cowles Prichard a devenit un specialist psihiatru, dar a continuat să rămână interesat de natura umana. În 1813 a publicat teza Researches into the Physical History of Man[1] care pune în evidență relațiile dintre populații pe baza limbilor, obiceiurilor, tradițiilor și istoriilor lor. El credea, spre exemplu, că se pot observa legături între națiuni studiind instituțiile religioase.

Faptul că îmbina știința cu Biblia și că susținea un monogenism bazat pe Biblie (toate populațiile și rasele sunt descendente din aceeași origine) versus poligenismul care devenea la modă au făcut ca antropologia lui să cadă în epocă în plan secund. Este interesant și că este printre primii care au susținut teoria originii africane a oamenilor, spunând că:

“În ansamblu, există multe motive care ne duc la concluzia că populațiile primitive de oameni erau probabil negrii și nu știu niciun argument care să fie luat în calcul din tabăra cealaltă.”[2]

Cu toate astea, impactul lui a rămas fără tăgadă. De numele lui se leagă denumirea de etnologie pentru disciplina care studiază culturile umane. În plus, prin folosirea combinată ca metode a filologiei, antropologiei culturale, arheologiei și antropologiei fizice, el a pus bazele antropologiei cu subdiviziunile ei, împărțire care funcționează până astăzi.

____________________

Într-o dimineață călduroasă de iulie m-am așezat în fața calculatorului să mă conectez cu Barcelona, de unde se transmitea online Conferința Asociației Europene a antropologilor sociali. Tema comunicării pe care o așteptam suna provocator: contrar a ceea ce am ajuns sa credem, a existat etnografie înainte de 1915! De ce este acest lucru important și ce este cu etnografia? Comunicarea era ținută de Han F. Vermeulen, cercetător asociat la Institutul Max Planck de antropologie socială, specializat în istoria antropologiei.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu domeniul, etnografia este considerată metoda principală a antropologiei. Conform Enciclopediei Britannica, ea presupune “studiul descriptiv al unei anumite societăți umane sau procesul de realizare a unui astfel de studiu. Etnografia contemporană “se bazează aproape în întregime pe munca de teren și necesită imersiunea completă a antropologului în cultura și viața de zi cu zi a oamenilor care fac obiectul studiului său.” (https://www.britannica.com/science/ethnography)

Astfel, oricine dorește să devină antropolog trebuie să petreacă mai mult sau mai puțin timp (după buget) într-o altă cultură pe care să o studieze, ideal minim un an. Cum s-a ajuns aici? Teoria este că totul a început cu antropologul polonezo-britanic Bronisław Malinowski. În 1914 el a călătorit în Australia, unde l-a prins izbucnirea primului război Mondial. Deoarece era cetățean al Austro-Ungariei nu a mai fost lăsat să părăsească regiunea, astfel încât a trebuit să rămână acolo câțiva ani. Așa a ajuns să studieze populațiile din zona Melaneziei și Noii Guineei (rezultatul fiind lucrarea Argonauții Pacificului de Vest, 1922). Paradoxal, o întorsătură a sorții l-a blocat pe antropolog pe teren atâția ani și acest tip de cercetare participativă a ajuns să devină metoda standard în domeniu.

Însă, acesta a fost punctul central al lui Han F. Vermeulen, a existat etnografie și înainte de 1914. El distinge trei tipuri de etnografie:

1.     Etnografia bazată pe teren într-o țară străină

2.     Studii etnografice în Europa (Volkskunde, studii despre folclor)

3.     Etnografia de fotoliu, făcută de acasă pe baza bibliotecii

Exemplele pe care le-a dat au fost cele ale câtorva cercetători germani din sec. 19. Pentru aceștia etnografie era un program de cercetare și nu o metodă: era demersul de a surprinde varietatea socio-culturală a națiunilor și umanității.

Un prim exemplu este Theodor Waitz (1821-1864). Marele lui proiect a fost documentarea antropologiei popoarelor naturii (Naturvolker) – populații care trăiau în conexiune apropiată cu natura. Rezultatul a fost grupat în șase volume Die Anthropologie der Naturvölker (1859-1872). Vermeulen subliniază că Waitz a reușit să scrie un studiu etnografic extrem de detaliat – 1753 de pagini, la care editorul lui a mai adăugat 1059 – fără a părăsi țara.  Căutând mai multe detalii despre Waitz am descoperit și un fapt divers, că el a contribuit la teoretizarea plictiselii. Argumentul lui era că plictiseala este legată de gândire: gândim un gând și apoi altul și ne așteptăm ca această înlănțuire să ducă undeva, dar ceva se întâmplă și apare o pauză. Plictiseala ține de așteptările noastre neîmplinite. [1]

Un al doilea exemplu este Heinrich Karl Wilhelm Berghaus (1797-1884). Cartograf ca formare, el este inventatorul hărților tematice – hărți care ilustrează nu doar așezări sau forme de relief, cât și elemente de geografie umană (vezi aici). Printre altele a realizat o hartă etnografică a Europei și una a lumii și a publicat lucrarea Principii de baza ale etnografiei (1849) unde cataloga toate populațiile lumii în funcție de limbă. Conform lui Berghaus, limba era elementul definitoriu și cel mai ușor de recunoscut al unei națiuni.

În esență, pentru acești cercetători ai sec. 19 etnografia echivala cu descrierea națiunilor. Nu știu dacă m-a convins total argumentul lui Vermeulen că ar trebui să îi considerăm și pe ei etnografi. Cert este însă că a ridicat o temă importantă de discuție, cu mize în prezent. Un antropolog este evaluat în breaslă (și) în funcție de ce (cât) teren face. Dar nume mari ale antropologiei, precum Marcel Mauss (1872-1950), cu teoria schimbului de dar, sau Arnold van Gennep (1873-1957), cu analizarea riturilor de trecere, nu au făcut deloc, sau aproape deloc teren. La fel ca eroii lui Vermeulen. În aceste condiții, ce este necesar ca să fii un bun etnograf?

_______________

[1]. Danckert, James and Eastwood, John D.. 2020. Out of My Skull: The Psychology of Boredom. Cambridge, MA and London: Harvard University Press.

Antropologii devin cu timpul specialiști în arta interacțiunilor umane. Înțelegerea unui fenomen cultural necesită încredere și vulnerabilitate din partea subiecților observați. Iar a reuși să stabilești astfel de relații este o arta în sine.

Despre astfel de provocări a povestit în cadrul conferinței EASA 2024 Tatjana Enderić, doctorandă la Universitatea din Zagreb (Croația). Interesele ei sunt în zona antropologiei medicale și a eticii cercetării. Subiectul abordat este unul de interes pentru antropologi, dar și pentru cei care vor să afle cum își desfășoară antropologii cercetările. Teza Tatjanei Enderić este despre reproducerea umana asistată și despre cum este înțeles corpul în acest context, dar și despre relațiile cauzale care influențează deciziile medicale.

Reproducere asistată medical este definită ca “forma ultimă de tratament al infertilității” după cum precizează Enderić. Terenul ei s-a desfășurat în Zagreb, deoarece aici sunt cele mai multe clinici care oferă astfel de tratamente. Conform datelor prezentate, unul din șase cupluri se confruntă cu infertilitatea în Croația și sunt 40000 copii născuți în urma tratamentelor. Tratamentele sunt disponibile pentru oricine, indiferent de starea civilă, cu condiția ca femeile să aibă sub 42 ani. Sunt nouă spitale publice și nouă private unde se fac fertilizări.

Însă în prezentarea ei ne-a povestit despre provocările din culisele cercetării: la ce ar trebui sa se aștepte un antropolog care vrea să facă o astfel de cercetare? Ce a descoperit Enderić este că cercetarea în clinică presupune în primul rând negocierea cu administratorii și apoi stabilirea încrederii cu personalul medical. A fost important să arate că are cunoștințe despre activitățile clinicii și ratele de succes.

Cel mai important obstacol pe care l-a întâlnit a fost dorința pacienților da a- și proteja identitatea. După cum a aflat și cercetătoarea, aceștia plătesc inclusiv pentru discreție. Teama lor și a administratorilor clinicii că acest lucru ar putea fi încălcat a dus la refuzul accesului în unele clinici.

În alte clinici s-a lovit însă de alte provocări, de natură etică. Unii administratori puneau condiția să le prezinte clinica într-o lumină favorabilă pentru a îi da acces – o formă de publicitate. Acest lucru însă punea în pericol anonimitatea pacienților și ea a refuzat.

Tatjana Enderić a încheiat prezentarea cu un citat din antropoloaga Marcia Inhorn:

“Antropologii au o obligație etică să fie mai transparenți în privința metodologiei lor și ale limitărilor etnografiei când se confruntă cu subiecte dificile, în zone dificile, în timpuri dificile”

Această prezentare, ca și altele din panel-ul Nostalgia and afterlives of anthropological fieldwork (Nostalgia și viețile de apoi ale muncii de teren antropologice) discută despre nostalgia cercetătorului/ei pentru munca de teren care nu mai este accesibilă (sau este foarte greu de accesat) din cauza mai multor factori: precaritatea locului de muncă, îmbătrânirea, problemele de sănătate, situația familială, responsabilitățile de îngrijire, predare, precum și contextele de criză și conflictuale în respectivele zone, care astfel nu mai pot fi ușor accesate. Încadrându-se în tema generală a panel-ului , autoarea discută despre nostalgie ca și o „negociere între continuitate și discontinuitate”, „o legătură între eul nostru prezent și un anumit fragment din trecut” (Atia & Davies 2010). Nostalgia apare în cazul majorității antropologilor, după ce își încheie munca de teren într-o anumită zonă si care  apoi în timp dezvoltă un sentiment de dor, de lipsă, de dorința de reîntoarcere în locul unde și-au desfășurat cercetarea de teren, dar acest lucru este de multe ori imposibil datorită factorilor enumerați mai sus. Prezentarea autoarei este mai mult o reconsiderare a muncii de teren făcută și o analiză reflexivă despre propriile căutări profesionale și personale care au urmat timp de decenii. De asemenea, este o întrebare pentru starea actuală a cercetării de teren și a cunoștințelor pe care antropologul/ oaga le generează.

Prezentarea începe prin a se identifica originile muncii de teren. Autoarea și-a făcut doctoratul sub îndrumarea lui Jean Rouch, creatorul „cinemaului verite” și realizatorul a numeroase cercetări antropologice în Africa, în special cu populația Dogon între anii 1967-1973. Împreună cu Germaine Dieterlen, Jean Rouch a realizat o serie de filme documentare despre ritualurile religioase la care participă bărbații Dogon, imprimând un sentiment de nostalgie asupra unor ritualuri care sunt pe veci pierdute. Autoarea prezentării, Nadine Wanono, în schimb, a filmat mulți ani cu femeile Dogon, în special activități casnice și traiul zilnic al acestora, poziționându-se astfel în afara discuției main-stream a anilor 1970.

Urmând tradiția antropologică franceză, de muncă de teren întinsă pe parcursul a mai multor ani, chiar și decenii, autoarea și-a continuat studiile și filmările pe tema menționată mai sus, iar apoi a lucrat pentru televiziuni ca Arte sau alte studiouri din SUA. În acest nou context, a trebuit să își adapteze filmele antropologice unui format standard de televiziune. Această adaptare este discutată pe larg în prezentarea sa și arată dilemele profesionale, etice și personale care s-au declanșat astfel. Autoarea a considerat că formatul standard al televiziunii precum și tehnologia, sunt cele care au standardizat multitudinea de fațete și nuanțe culturale ale populațiilor native studiate și filmate. Astfel, ele sunt reprezentate într-un mod uniform, toate poveștile de viață, contextul extrem de bogat etnografic, mecanismele culturale subtile și specifice au fost șterse, au fost reduse la unghiul de vedere și de reprezentare al celor din Europa de Vest și America de Nord. Grupurile culturale au fost forțate să intre într-un format prestabilit care să se potrivească cu înțelegerea și perspectiva europeană.

Astfel, în anii 1980, autoarea și-a pus mari semne de întrebare asupra muncii sale de antropoloagă și a eticii reprezentării. Nostalgia pentru munca de teren a fost înlocuită de o „disperare” și aproape o criză morală în fața realizării discrepanței între situația din teren, a culturii populației Dogon și reprezentarea lor standardizată și neautentică în programele de televiziune sau în festivalurile de film. „Care este cel mai bun mod de a prezența cunoașterea antropologică, generată de studii?” și-a pus întrebarea, prin urmare, autoarea.

În ultimele decenii, a încercat să ofere o alternativă formatului standardizat. Astfel, a realizat o multitudine de proiecte tip expoziție/ spectacol. Înțelegerea spațiului unei anumite comunități, a semnificației ritualurilor, a procesului de colaborare dintre realizatoarea filmului și subiecții filmați, au fost șterse în producerea de documentare pentru televiziune și festivaluri. Dar, prin expozițiile/ spectacolele realizate de aceasta împreună cu reprezentanți ai comunităților studiate în anii de după plecarea din lumea televiziunii, spațiul, ritualul și colaborarea și-au regăsit locul pierdut. Astfel, autoarea discută cum nostalgia față de munca de teren care n-a mai fost posibilă în noua lume standardizată a televiziunii, a fost înlocuită la început de disperare și criză de reprezentare, iar în prezent a fost transformată în noi proiecte de tip expoziție/ spectacol.

_______________________

[1] Cercetări despre istoria fizică a umanității

[2] On the whole there are many reasons which lead us to the conclusion that the primitive stock of men were probably Negroes, and I know of no argument to be set on the other side

[3] Danckert, James and Eastwood, John D.. 2020. Out of My Skull: The Psychology of Boredom. Cambridge, MA and London: Harvard University Press.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Margaret Crump, Han F. Vermeulen (Max Planck Institute for Social Anthropology), Tatjana Enderić (University of Zagreb Faculty of Humanities and Social sciences) și Nadine Wanono (Institut Mondes africains CNRS Anthrovision). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Oana Ivan
Este antropolog specializat în antropologie vizuală și antropologia mediului (în urma doctoratului obținut în co-tutelă la University of Kent, UK și Universitatea Babeș-Bolyai, România). De asemenea, este regizor și producător de filme documentare antropologice centrate cu precădere pe interacțiunea dintre comunitățile umane și mediul natural. Aria de cercetare cuprinde în special arii naturale protejate din Delta Dunării, Lunca Dunării, Carpații Orientali, Podișul Transilvan și Munții Apuseni. În prezent este lector în cadrul departamentului de Film Documentar al Facultății de Teatru și Film-Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. De asemenea este consultant și colaborator în diverse proiecte de cercetare a: Național Geographic, World Bank, Electric Castle.

Alexandra Ion
(Osteo)arheolog și antropolog care spune povești despre fragmentarea și manipularea corpului uman postmortem, de la practici funerare neolitice la expunerea și colecționarea osemintelor în muzee. A publicat volumul Regi, sfinți si anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România (2019).

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.