1. Introducere

Cel mai bun moment în care poți ajunge în Hunedoara este la amurg. Conducând pe drumul către oraș, soarele este vizibil doar strălucind din spatele dealurilor care-l înconjoară. Scenografia astfel creată începe apocaliptic cu intrarea păzită pe ambele părți de rămășițele combinatului siderurgic. Continuă cu primele semne de industrie capitalistă, o fabrică de materiale plastice pentru mașini germane și multe magazine universale și benzinării. Apoi urmează blocurile. Încep triumfalist cu două clădiri turn de 10 etaje, care par că sunt porțile orașului și continuă apoi cu rânduri și rânduri de blocuri organizate în șapte cartiere cu istorii unice. Punctul către care pare că duc toate drumurile este așa-numitul “Centru Civic”, zona care are stadionul orașului în centru.

Așa cum vizitatorul ajuns în  Hunedoara este ghidat, aproape organic, de structura orașului către stadion, la fel și acest articol va construi o narațiune care converge spre stadion, dezvăluind metonimic o parte din povestea mai amplă a orașului în ansamblul său.

Înainte de a merge mai departe, cred că este important de argumentat de ce antropologia este disciplina potrivită pentru a spune această poveste într-un spațiu public românesc dominat de perspective economice sau care țin de științele politice.

Antropologia, ca disciplină care adoptă o perspectivă holistică în explicarea vieții sociale, pune în evidență date calitative care să ne ajute să înțelegem un fenomen sau proces social indiferent de convingerile și ideologiile care ne informează părerile. O perspectivă calitativă este una care descifrează natura unui subiect de cercetare, fie că este vorba despre concepte, opinii sau experiențe, mai degrabă decât măsoară și cântărește. De exemplu, înțelegând de ce locuitorii unui anume oraș sunt foarte apropiați de echipa locală de fotbal, ne poate ajuta să înțelegem de fapt schimbările aduse de globalizare sau de transformările postsocialiste. Astfel că, privirea antropologică, prin natura sa, poate să ne ofere liniștea care vine împreună cu înțelegerea unui fenomen și ne ajută să scăpăm din capcana pe care, uneori, ne-o întindem singuri, prin dorința de a ne confirma, cu orice preț, convingerile.

Prin acest articol, îmi propun să completez și să îmbogățesc perspectivele deja cunoscute. Succesul acestui demers va fi măsurat prin cât de mult va reuși să aducă înțelegere și poate un pic din acea liniște celor care urmăresc fenomenul fotbalistic din Hunedoara, transformările postsocialiste din industria românească sau fenomenul migrației din România.

2. „Epoca de Aur” a Hunedoarei

Stadionul este un loc unde oamenii se adună nu doar pentru a urmări un meci, ci și pentru a se reconecta cu amintirile și valorile comune care îi definesc ca locuitori ai Hunedoarei. Pentru a ajunge să înțelegem de ce stadionul este important pentru locuitorii Hunedoarei, trebuie să începem cu perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial și să urmărim cum echipa de fotbal și participarea localnicilor la meciurile acesteia au ajuns să reprezinte mai mult decât o activitate ocazională de sfârșit de săptămână.

Perioada de glorie a echipei de fotbal locale s-a sincronizat cu perioada de apogeu a Combinatului Siderurgic Hunedoara. Astfel că, astăzi, evocarea amintirilor legate de echipa de fotbal se face în general cu o doză de nostalgie pentru trecutul industrial al orașului și al comunității locale făurite atunci.

De ce amintirea acestui combinat siderurgic este atât de importantă pentru locuitorii din Hunedoara? În perioada regimului comunist, valea Cernei era dominată de acest obiectiv industrial unde se lucra continuu, în trei schimburi, și unde se produceau mare parte dintre profilele lungi necesare industriei grele românești. Și cum comunismul românesc a fost, de la început până la sfârșit, croit după stalinismul obsesiv preocupat de industria grea, Hunedoara a fost tot timpul un loc privilegiat.

Dezvoltarea industrială explozivă a început la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial când dictatura regală a fost înlocuită cu orânduirea comunistă. Schimbarea de regim și instaurarea comunismului a fost un proces anevoios, care nu s-a desfășurat uniform în întreaga țară, ci a început în câteva orașe desemnate ca puncte de pornire pentru construirea noii lumi socialiste, printre care s-a numărat și Hunedoara. Astfel de localități – pe care le numesc orașe vitrină – au fost folosite de regimul comunist drept model pentru dezvoltarea și promovarea ideologiilor sale. Orașele vitrină au fost adesea concentrate în jurul unor industrii cheie sau proiecte de infrastructură și au beneficiat de investiții semnificative pentru a demonstra succesul regimului comunist. Astfel că Hunedoara a fost pentru România, în primele decenii ale regimului comunist, ceea ce înainte Magnitogorsk a fost pentru URSS (Kotkin 1995), sau mai târziu, Nowa Huta, pentru Polonia (Lebow 2013).

3. Frământări sociale în Hunedoara

Pentru Hunedoara, lumea s-a schimbat din nou în decembrie 1989, când în România a început  o transformare traumatică. Centrele muncitorești, altădată centrale în planurile statului, au început, treptat, să fie privite – atât la nivel teoretic / discursiv cât și în planul politicilor concrete – ca o piatră care atârnă de gâtul țării, împiedicând-o să devină  mai agilă și mai prosperă. Cercetarea mea este orientată înspre oamenii care au trecut prin aceste transformări, în cazul de față hunedorenii, în încercarea de a înțelege care a fost experiența lor și prin ce mecanisme au reușit să le facă față.

Schimbarea de regim politic a început cu evenimentele din decembrie 1989 și a continuat până în mai 1990. Cu toate acestea, procesul de tranziție socială și de adaptare la noul regim se desfășoară și în prezent, la 30 de ani distanță de la acele evenimente.

După decembrie 1989, în Hunedoara a început un declin continuu al combinatului, al sistemului de învățământ, al resurselor sociale și, în general, al orașului, iar efectele acestui proces pot fi chiar echivalate unei traume colective. Unul dintre motivele pentru care acest proces a fost atât de anevoios ține și de poziția orașelor monoindustriale în planurile de viitor ale României. Dacă în perioada comunistă, Hunedoara și locuitorii ei au fost reprezentați de seamă ai clasei muncitoare – clasa conducătoare (Măgureanu 2020), în sistemul capitalist această superioritate a dispărut și a fost înlocuită cu opusul ei. Este ilustrativ că un important lider politic al anilor 1990 declara că „industria românească este un morman de fiare vechi” (Gheorghe 2021). Ca oraș monoindustrial construit în jurul unui combinat siderurgic, viitorul Hunedoarei nu se întrevedea a fi unul luminos.

Regimul politic a îmbrăcat mantia democrației, instaurând în același timp un sistem de guvernare în care s-a trecut de la economia planificată, la economia de piață, ceea ce a adus schimbări în poziția și importanța fostei clase muncitoare. Hunedorenii au trecut de la a se simți privilegiați și apreciați de regimul politic al statului, la a simți că sunt o povară pentru progresul țării, o barieră în fața modernizării pe care liderii politici o vedeau, prin privatizarea marilor coloși industriali (Guvernul României 2000). Astfel, majoritatea acestor conglomerate au fost dezmembrate, iar muncitorii care le populau au fost răscumpărați cu bonusuri și salarii compensatorii. S-a ajuns chiar la situația neobișnuită în care resurse financiare importante nu au fost folosite pentru dezvoltarea și modernizarea industriei sau crearea de noi industrii care să ofere locuri de muncă și  pregătirea muncitorilor pentru alte meserii, ci pentru a plăti angajații combinatului să renunțe la locurile de muncă.

Unul dintre efectele notabile ale declinului orașului a fost reducerea populației de la aproape 100.000 de locuitori în 1989 la aproximativ 50.000 în 2023, ca rezultat al unui proces de migrație complex.

În anii 1990, atâta timp cât combinatul încă funcționa și era proprietate publică, apartenența la clasa muncitorească a adus cu ea rezistență la schimbările politice și economice. Deciziile venite de la nivel central, „de la București” cum am auzit de la localnici, întâlneau reacția de respingere din partea masei muncitorești din Hunedoara. Un fost primar vorbea despre acea perioadă ca de una în care o nouă „răsturnare a orânduirii” se putea întâmpla în orice moment. Confuzia era generalizată. De exemplu, minerii și muncitorii hunedoreni erau priviți în zona lor de origine ca având potențialul de a fi un pericol pentru autoritățile capitaliste centrale, pe când în Capitală erau priviți ca un grup social fidel puterii (Mareș 2010). Descrierea acelor vremuri, a confuziei și a aprigelor lupte pentru putere depășește subiectul acestui articol, însă este important să reținem faptul că localnicii manifestau solidaritate muncitorească și foloseau un arsenal reacționar care venea din auto identificarea lor ca muncitori.

La nivelul vieții de zi cu zi, transformările începute cu evenimentele din decembrie 1989 au fost resimțite puternic în Hunedoara, chiar dacă nu cu aceeași intesitate încă de la început. În prima parte a deceniului, un vag echilibru a fost menținut, directorul combinatului din acea perioadă având ca obiectiv declarat păstrarea tuturor angajaților (Iancu 2016). Acesta a încercat să adopte în capitalism obiectivul comunist de angajare completă a forței de muncă.

Nu a mai contat, însă, după întâlnirea de la Snagov din 1996, când întreaga clasă politică românească s-a orientat către aderarea la Uniunea Europeană, iar combinatul de la Hunedoara a devenit un obiectiv industrial care trebuia privatizat și zeci de mii dintre muncitori disponibilizați. De atunci și până când a fost definitivată privatizarea, numărul angajaților a scăzut de aproape zece ori (Parlamentul European 2000; Ioan-Franc 2000).

Privatizarea combinatului a reprezentat punctul culminant al unui proces început cu promisiuni de restructurare, dar care s-a încheiat în 2003 prin vânzarea acestuia către un investitor din India. Privatizarea a implicat și desființarea întregului lanț de organizații și instituții care funcționau pentru a servi combinatul. De exemplu, cantina muncitorească sau Institutul de Construcții Industriale, care în 1989 avea peste 10.000 de angajați, au fost afectate puternic de această schimbare radicală. Prima a dispărut, iar al doilea a fost privatizat ajungând, în prezent, să aibă sub 100 de angajați.

4. Strategii de adaptare

4.1. Canibalizarea combinatului

Ce s-a întâmplat după privatizare cu zecile de mii de oameni care lucrau sau depindeau de veniturile oferite de combinat? Cel puțin o parte dintre ei au trăit, într-un fel, tot pe seama combinatului și au găsit căi alternative de supraviețuire. Fierul din masivele instalații industriale scoase din uz a fost prins în circuitul de reciclare și a oferit localnicilor o nouă sursă de venit. Acele vremuri sunt prezente în amintirile hunedorenilor ca perioada în care a început dezmembrarea instalațiilor industriale. În anii 2000, centrele de colectare a fierului vechi erau numeroase, unele păzind chiar poarta principală a combinatului. Până în 2018,nnu a mai rămas decât terenul contaminat și gropile adânci, în care s-a săpat în căutarea chiar și a ultimei bucăți de fier, lăsând astfel imaginea unui oraș care a canibalizat combinatul pentru a putea supraviețui.

4.2. Migrația

În prima parte a anilor 1990, unii hunedoreni au plecat în principal ca specialiști în alte centre industriale din România sau de peste hotare. Alții, dintre cei care au venit în perioada comunistă din zonele rurale pentru a lucra în combinat, s-au întors la gospodăriile de unde plecaseră, ducând cu ei resursele acumulate, cum ar fi salariile compensatorii sau banii obținuți din vânzarea apartamentelor de la oraș. Cei mai mulți însă, au plecat în Uniunea Europeană, odată ce acest lucru a devenit posibil.

Emigrând în țări ca Spania, Italia, Germania sau Anglia, hunedorenii au întâmpinat multe contradicții atunci când comparau viața de acolo cu cea din orașul lor natal. Hunedoara era percepută de localnici ca un oraș cu o populație omogenă și relații sociale strânse. Odată ajunși în străinătate, aceștia au constatat că asemenea rețele nu erau disponibile, fie pentru că nu existau, fie pentru că ei, ca imigranți, nu făceau parte din ele. Deși fiecare țară avea propriile sale particularități, diferențele față de Hunedoara erau mult mai mari. Un hunedorean își descria experiența astfel: „Aveam vecini care nu spuneau nici «Bună ziua», dar măcar aveam bani în buzunar”. Emigrarea pentru el a însemnat un compromis între pierderea rețelelor sociale din Hunedoara și câștigurile financiare din țara gazdă.

Plecarea din Hunedoara a pus localnicii în situația de a-și confrunta propriile idei cu perspective diferite. Reacția hunedorenilor nu a fost omogenă, însă o mare parte dintre ei au resimțit nostalgie față de perioada de glorie a combinatului iar acest lucru s-a manifestat, printre altele, prin exprimarea apartenenței la grupuri sociale care mai există doar în amintiri, atât prin discurs, cât și prin practici. De exemplu, grupuri de muncitori care lucrau împreună în aceeași secție sau în același schimb încă se întâlnesc ocazional, deși au trecut deja două decenii de când combinatul nu mai există.

Putem observa cum nostalgia după gloria anilor 1980 este omniprezentă în conversațiile de toate felurile, de la cele private, la discursuri publice sau discuțiile din mediul digital. Există grupuri (Facebook, LinkedIn) cu zeci de mii de membri, unde se vorbește intens despre vremurile când Hunedoara avea combinatul de stat, întreprinderea de construcții sau echipa de fotbal de renume internațional. La aceste discuții participă nu doar locuitorii de acum ai orașului, ci și zeci de mii de oameni care l-au locuit în trecut și care au migrat spre alte locuri. Împărtășirea amintirilor despre acele vremuri îi aduce împreună, chiar dacă locuiesc în țări diferite.

4.3. Schimbarea discursului

Pentru a înțelege mai bine importanța stadionului, trebuie să analizăm discursurile hunedorenilor despre trecut, pe care le-am numit mai sus amintiri sau nostalgie.

Discrepanțele dintre percepțiile localnicilor și narațiunile oficiale despre perioada comunistă reflectă tensiunile dintre experiențele personale și viziunea instituțională a trecutului. Aceste diferențe oferă o perspectivă asupra modului în care percepțiile individuale influențează înțelegerea și memoria colectivă a istoriei. În timp ce interpretarea oficială a istoriei este unitară, fiecare persoană își creează propria versiune pe baza amintirilor personale. Totuși, înțelegerea memoriei colective, adică a modului în care localnicii își privesc orașul, poate ajuta la conturarea unei viziuni generale despre aceste versiuni individuale.

După decembrie 1989, în sfera publică românească, trecutul comunist a devenit un subiect abordat cu o perspectivă agresiv negativă, fiind uneori instrumentalizat în scopuri propagandistice pentru a distrage atenția de la neajunsurile momentului. Este evocativ faptul că evenimentele din deceniile perioadei de regim comunist sunt studiate de o instituție guvernamentală intitulată „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”. În Hunedoara, efectul acestei disonanțe a fost o trecere a conversațiilor despre gloria perioadei comuniste în sfera privată.

În fața transformărilor sociale din ultimele trei decenii, una dintre strategiile de supraviețuire adoptate de localnicii hunedoreni a fost păstrarea și materializarea nostalgiei pentru „Epoca de Aur” în țesătura orașului. Aceștia își recuperează amintirile tinereții dintr-o eră considerată „criminală” (Tismăneanu, Dobrincu, and Vasile 2006, 626) prin discursurile lor despre gloria anilor 1980. Povestind despre expansiunea industrială, ei pot glorifica perioada istorică fără a menționa regimul politic al vremii.

Cazul Muzeului Fierului din Hunedoara surprinde bine aceste procese. Muzeul a existat din 1970 până în 2003 în cadrul Combinatului Siderurgic. În 2024 se afla în reconstrucție, într-o clădire modernizată din zona centrală. Redeschiderea muzeului este apreciată de locuitorii Hunedoarei, având meritul de a oferi o varietate de perspective asupra trecutului: localnicii care au crescut lângă combinat își pot regăsi amintirile plăcute din acea perioadă, tinerii întreprinzători, care văd turismul ca pe viitorul orașului, sprijină apariția unui muzeu modern, iar autoritățile locale îl consideră un instrument pentru a câștiga susținerea unor grupuri diverse de votanți. În noul muzeu se va putea sărbători trecutul industrial fără a glorifica comunismul, într-un discurs acceptabil pentru toată lumea. Această inițiativă reflectă eforturile de a crea un spațiu cultural și istoric care să împace diferitele perspective și experiențe ale comunității locale.

Un alt set de elemente identitare cu originea în trecut, poate chiar mai vizibile și mai larg împărtășite printre hunedoreni, vine din registrul fotbalului și aparține perioadei de glorie a anilor 1980. Atunci, echipa locală, Corvinul Hunedoara, juca în Cupa UEFA.

5. Gloria trecutului adusă în prezent

„Hai Corvinul, Hunedoara
Hai Corvinul, în toată tara
Să se audă în capitală
De norma hunedoreană”
(George Pîrvan în melodia „Pentru club, pentru culori”)

„Epoca de aur” a Hunedoarei, cum mai devreme numeam perioada de maximă expansiune și dezvoltare industrială, poate fi găsită vie în amintirile și în nostalgia locuitorilor. Unul dintre locurile unde această nostalgie este materializată în spațiul orașului este stadionul de fotbal și poate fi observată mai ales în zilele de meci, în modul în care este susținută echipa locală. După dispariția combinatului siderurgic, echipa de fotbal contribuie la crearea unei povești colective a orașului și la întărirea sentimentului de apartenență pentru locuitori.

La începutul anilor 2000, în lipsa industriei locale care figurase ca element central în stimularea  atașamentului hunedorenilor pentru oraș, suporterii echipei de fotbal devin din ce în ce mai vizibili. Proiectul lor de a renaște echipa devine popular într-un oraș locuit de oameni care încă deplâng un trecut care trăiește doar în și prin amintirile lor. După cum îmi spunea unul dintre veteranii mișcării suporterilor, orașul și-a pierdut identitatea, iar căutările uneia noi nu trebuiau să meargă mai departe de legendara echipă locală.

În acest context, a fost instituită și o nouă sărbătoare pentru a comemora dispariția lui Michael Klein, unul dintre cei mai celebri jucători ai echipei și căpitanul său în perioada de maxim succes din anii 1980. Astfel, ziua de 2 februarie a devenit cea mai importantă din viața urbei și suporterii organizează o paradă pe bulevardul principal, cu pancarde, cântece și fumigene.

Această mișcare a avut o creștere constantă, în special pentru că oferă o oportunitate rară ca generațiile mai vârstnice, cele care au făurit Hunedoara, să colaboreze și interacționeze cu generațiile mai tinere.

Când mișcarea suporterilor a atins masa critică și a devenit o mișcare cunoscută și susținută de un număr suficient de mare de localnici, politicienii locali s-au alăturat, iar la comemorarea din 2018 a fost dezvelită și o statuie a căpitanului de legendă.

După dezvelirea statuii, următoarele obiective ale suporterilor au fost răscumpărarea, în anul 2021, a brandului Corvinului, pierdut în 2005 de către administratorii clubului, prin  folosirea ca gaj pentru un împrumut, și construcția unui stadion nou. În toamna lui 2023, proiectul noului stadion a fost făcut public de municipalitate și o licitație pentru alegerea constructorului este în desfășurare. Costul estimat este de 64 milioane de Euro și va fi suportat de bugetul național.

6. Concluzie

Urmărind povestea orașului și înțelegând că nevoia unei identități de care să fie mândri a fost o motivație  continuă a locuitorilor, putem înțelege mai ușor de ce marea majoritate a acestora susțin un astfel de proiect grandios.

Suporterii sunt entuziasmați de proiectul stadionului care se va construi în orașul lor și speră că va naște invidia locuitorilor celorlalte urbe din țară, așa cum și combinatul, la vremea lui, îi făcea pe hunedoreni mândri și invidiați de ceilalți locuitori ai României. Mândria pe care hunedorenii încă o simt atunci când vorbesc despre combinat și trecutul lor industrial este de aceeași natură cu mândria pe care o simt atunci când Corvinul câștigă un meci, sau când se gândesc la stadionul care va fi construit în orașul lor.

Echipa este sufletul orașului, iar acesta trăiește din nou atunci când Corvinul joacă. Atât tinerii cât și pensionarii deopotrivă se adună cu miile pe stadion, la fiecare meci. „Ca-n vremurile bune”, după cum mi-au spus mulți dintre localnici.

 

Bibliografie

Geamănu, G. (Director). (2021). Dosar România: Colosul răpus – despre dispariţia Combinatului Siderurgic din Hunedoara.
Gheorghe, L. (2021). ZF live. Petre Roman, autorul celebrei propoziţii din anii ‘90, „industria româniei este un morman de fiare vechi“: Statul nu trebuie să mai subvenţioneze iluzii.
Iancu, C. (2016). Un interviu pierdut şi regăsit: Silviu Samoilescu, inginerul care a făcut istorie la Hunedoara. cu un an înainte să părăsească această lume, primul director post-decembrist al combinatului de la Hunedoara ne-a povestit cum s-a prăbuşit siderurgia.
IICCR.ro. (2008). IICCR.ro – despre noi.
Ioan-Franc, V. (2000). Din lucrările comisiei de la Snagov.
Kotkin, S. (1995). Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization. University of California Press.
Lebow, K. A. (2013). Unfinished Utopia: Nowa Huta, Stalinism, and Polish Society, 1949–56. Cornell University Press. https://doi.org/10.7591/9780801468865.
Magureanu, D. (2020). Cum vedea Ceauşescu clasa muncitoare în 1989: „Istoria eroică a proletariatului.”
Marcu, F. (2000). În Marele Dicționar de Neologisme. Editura Saeculum.
Mareș, C. (2010). Cronologie 1990.
Parlamentul European. (2000). Briefing no 3. Romania and the enlargement of the European Union.
Tismaneanu, V., D. Dobrincu, and C. Vasile. (2006). ‘Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste Din România’.