În Franța, eforturile de a repune în circuit terenurile agricole abandonate se intensifică. Cu toate acestea, abordarea predominantă, care preconizează defrișări mecanizate pe scară largă pentru a favoriza agricultura ecologică sau energiile regenerabile, este supusă unor critici. Chiar dacă vegetația spontană de pe aceste terenuri poate părea omogenă la prima vedere, ea adăpostește adesea o biodiversitate specifică, adaptată la condițiile locale. Prezentarea autoarei se concentrează pe un studiu de caz pentru a dezvolta o dezbatere mai largă pe aceasta temă.

Reacțiile publice la fenomenul de “curățire” a terenurilor în zonele rurale sunt diverse și adesea contradictorii. Pe de o parte, există un segment al populației care susține aceste acțiuni, motivat de nostalgia față de peisajele agricole tradiționale și de dorința de a reînsufleți terenurile considerate abandonate. Acești susținători văd defrișările ca o modalitate de a „curăța” pământul și de a-l face din nou productiv.

Pe de altă parte, există și o opoziție semnificativă față de aceste practici. Oponenții defrișărilor invocă o serie de argumente, printre care:

• Distrugerea regimului de proprietate: mulți proprietari de terenuri se opun defrișărilor deoarece consideră că astfel se schimbă destinația terenului.
• Importanța terenurilor pentru agricultură de subzistență: o parte din terenuri sunt utilizate pentru agricultură de subzistență, iar dispariția lor ar afecta direct securitatea alimentară a unor comunități/ familii.
• Aprecierea biodiversității: mulți oameni afluenți, în special cei nou-mutați la țară din marile orașe, apreciază diversitatea biologică a terenurilor necultivate și consideră că arbuștii și vegetația spontană au o valoare estetică și ecologică.
• Narațiunea „resălbăticirii”: există o tendință de a romantiza terenurile necultivate și de a le vedea că pe niște spații care se re-sălbăticesc, care se reîntorc la forma originală și care astfel trebuie protejate.

Aceasta este o problemă aprins dezbătută în cercurile conservaționiste. Ei văd abandonarea terenurilor agricole ca o oportunitate pentru creșterea liberă, spontană a pădurilor. Pe de altă parte, ecologiștii sunt nehotărâți în a decide între condamnarea defrișărilor ca defrișări deghizate sau sprijinirea proiectelor „virtuoase din punct de vedere ecologic” dezvoltate pe terenurile defrișate. Care este caracterizarea corectă pentru creșterea spontană? Sunt propuse numele de „tufă” sau „desiș”, poate chiar de „pădure”.

Prezentarea Ameliei Veitch se bazează pe un studiu de caz de pe un teren abandonat dintr-un sat de pe coasta Franței. „Botanistul care a vrut să găsească biodiversitatea, dar n-a putut” este un exemplu pentru a arăta cum un astfel de teren a fost analizat de un botanist fără ca acesta să găsească valori de biodiversitate. Pe același lot, folosind alte scări de valori, ecologie calitativă, nu cantitativă, un ecologist a găsit de fapt biodiversitate.

Uitându-se la politicile agrare și de dezvoltare ale statului francez, autoarea concluzionează că:

1.    Statul francez își folosește puterea sa pentru a cuceri loturi abandonate oferind soluții tehnologice care pot fi ulterior ușor reproduse.

2.    Există dezbateri aprinse despre modul corect de caracterizare a acestor loturi, care au implicații politice directe.

3.    Există o nesiguranță privind loturile de pământ: ce e de făcut, totuși, cu ele?

Utilizarea resurselor marine și de apă dulce, fie că e vorba de pești sau recife de corali, sau de exploatarea petrolului și a gazelor, a resurselor costiere (nisipul, mâl, plante etc.) devine tot mai importantă economic și politic. Dar statele, corporațiile, comunitățile locale sau organizațiile neguvernamentale și diverși stakeholders au înțelegeri diferite asupra modului în care aceste resurse ar trebui gestionate. Implicațiile sociale ale utilizării resurselor nu sunt întotdeauna luate în considerare, ignorând complexitatea relațiilor dintre oameni și mediu, chiar dacă abordările de co-management sau managementul comunitar al resurselor naturale promit soluții de compromis.

Cercetarea dr. Arno Pascht (Ludwig-Maximilians-Universität München), cu titlul „Conservarea maritimă în Vanuatu ca relație de reciprocitate” a fost prezentată în cadrul panelului EASA P039 „Lumi acvatice: integrarea relațiilor om-mediu în gestionarea resurselor maritime și de apă dulce”. Evaluând succesul unei zone de conservare marină inițiată și susținută de o comunitate locală din Vanuatu, o insulă din Pacificul de Sud, cercetarea sa subliniază că concepțiile localnicilor despre conservare și restricțiile asociate sunt relativ diferite de cele oficiale, susținute de ONG-uri si guvern.

În satul Siviri, căpeteniile împreună cu sătenii au decis să înființeze o mică zonă de conservare marină bazată pe comunitate, de-a lungul coastei, iar după mai bine de douăzeci de ani, sprijinul sătenilor pentru aceasta rămâne ridicat. În urma terenului antropologic efectuat în comunitatea Siviri între anii 2013-2019, autorul a ajuns la concluzia că reciprocitatea este o caracteristică cheie a acestor relații și că menținerea și stabilirea de noi relații este esențială. Astfel, în zona de protecție, sătenii nu gestionează resursele, ci întrețin relații reciproce cu marea și viața marină.

În mica comunitate (de circa 200 de locuitori), locuitorii au o relație specială cu peștele. Nu doar că e o sursă importantă de proteină, dar este și una sănătoasă, conform informanților locali. Mai mult, peștii sunt considerați actori ai mediului lor, cu roluri bine definite (curăță recifurile, au o valoare estetică pentru că sunt frumos colorați, și reprezintă o parte interactivă a mediului, nu doar o resursă pasivă). „Peștii sunt un lucru bun. Sunt de ajutor oamenilor”. În mod surprinzător, peștii sunt înzestrați cu o natură participativă: localnicii cred că peștii știu să se refugieze în zona protejată ca într-un sanctuar, și acolo sunt relaxați și oferă un spectacol vizual turiștilor care fac snorkeling. Este modul localnicilor de a-și traduce pe înțelesul lor importanța demersului de conservare, chiar dacă acesta îi deprivează uneori de sursa de hrană. Mai mult, localnicii înțeleg și impactul pe termen lung și sunt mulțumiți că în viitor copiii lor se vor bucura de aceeași diversitate de pești și scoici.

Ceea ce autorul subliniază este că ideea de conservaționism a comunității Siviri este diferită de practicile și discursurile oficiale (protecția anumitor specii de pești, biodiversitate ca un concept separat de societate și cultură etc.). În schimb, ei trăiesc într-o lume complexă ale cărei caracteristici diferă ontologic de prezumția răspândită la nivel global a dihotomiei natură-cultură, asociată cu conceptul de „resurse naturale” exploatabile. Sătenii din Siviri sunt capabili să-și conserve această lume complexă, cu diversitatea ei de relații reciproce între oameni și pești, actori și resurse, și să includă în mod natural practicile de conservare marină, ca parte a universului lor ontologic, și nu ca o sursă de restricții și probleme.

Tânărul cercetător nigerian Oke Iroegbu povestește despre aventurile mamei lui în grădina casei. Tot găsea rădăcini de cassava (yuca) sau pepene care se ofileau. După ce a găsit vinovații- termitele- mama lui a împrăștiat cenușă de lemn prin grădină, iar acestea nu s-au mai apropiat. Ulterior el a observat că și alți fermieri făceau același lucru.

Cum pot fi soluționate conflictele dintre oameni și animalele sălbatice în zonele rurale într-un mod sustenabil? Aceasta este o team relevantă și pentru România, date fiind provocările care apar în zonele locuite care se învecinează cu păduri sau alte zone populate de animale sălbatice. Inspirându-se din credințe și povești populare din diferite zone ale Africii, Oke Iroegbu studiază felul în care acestea pot fi folosite cu succes pentru rezolvarea unor crize ecologice – precum elefanți care distrug teren agricol, sau termite care afectează legume. Oke Iroegbu este masterand în folclor la Universititatea Berkeley (California). Spre exemplu, în Kenya se crede că elefanții se tem de albine. Pentru a testa în practică această superstiție a apărut programul Save the Elephants’ Human Elephant Coexistence. Inițiatorii au creat garduri cu stupi în jurul terenurilor agricole, iar elefanții au rămas la distanță.

“Se pare că elefanții nu doar că fug de albine, dar nu se vor apropia nici de copacii în care stau ele. spune Lucy King, coordonatoare programului. Se vor anunța unul pe altul că sunt albine în zonă și să păstreze distanța, iar asta este o descoperire fantastică pe care am făcut-o” (referință)[2]

Ce vedem în aceste situații este cunoașterea indigenă pusă în practică. Cunoașterea indigenă poate fi înțeleasă ca acel set de cunoștințe locale “care sunt unice pentru o anumită cultură sau societate… baza pentru agricultură, îngrijirea sănătății, pregătirea alimentelor, educația, protejarea mediului și o serie de alte activități” (Sri Lanka Centre for Indigenous Knowledge, 1996, citat în J.W. Tippeconnic, S.C. Faircloth (2010), The Education of Indigenous Students in International Encyclopedia of Education (Third Edition)). Într-o lume globală, tot mai mult începe să fie apreciată valoarea cunoașterii localnicilor, pe care aceștia au dobândit-o după ce au trăit timp de generații într-o zonă și s-au adaptat. Ea este deosebit de importantă tocmai pentru situații precum cea descrisă de Iroegbu, de înțelegere a ecosistemului și rezolvarea sustenabilă a problemelor. Prea adesea, politici la nivel național sau regional sunt gândite în birourile administrației centrale, uitând să apeleze la cei care știu cel mai bine situația la nivel local- cei care trăiesc acolo. Rezultatul este că acestea nu sunt mereu eficiente.

În esență, folcloriștii și antropologii care culeg superstiții locale nu doar că fac un exercițiu de erudiție, dar pot avea un real impact în rezolvarea unor crize ecologice contemporane. Materialul lor poate deveni sursă de inspirație importantă pentru cei care elaborează politicile publice la nivel de stat.

“este necesar să nu uităm că toate viețuitoarele depind de pământ pentru a trăi și nu invers. Din acest motiv, este nevoie să înțelegem și să respectăm interdependența tuturor ființelor atunci când realizăm că suntem parte din același lanț în care este și pământul pe care trăim[3]”. – Oke Iroegbu

_______________________

[1] https://www.ethnologie.uni-muenchen.de/personen/lehrbeauftragte/pascht/index.html

[2] “It turns out that elephants not only run away from bees, they won’t touch trees with them,” a declarat Lucy King, coordonatoarea programului . “They will rumble to each other to warn each other that there are bees in the area and to stay away, which is a really fantastic discovery that we made.” (https://www.cbc.ca/radio/thecurrent/bees-are-being-used-in-africa-to-tackle-elephant-human-conflict-peacefully-and-safely-1.6808203)

[3] “it is necessary to note that all living things rely on land for sustenance and not vice versa. For this reason, there is a need to understand and respect the interconnectedness of all things, when we truly realize that we are part of the exact string as the land we live on”. – Oke Iroegbu

Împădurire neplanificată: ecologie tulbure în teritorii post-țărănești – articol bazat pe prezentarea cu titlul Living through changing waterscapes in the Lake Chad basin  susținută de Ismaël Maazaz în cadrul conferinței EASA 2024; documentat Oana Ivan, citit de Roxana Alexa.

Lucrarea lui Ismael Maazaz este centrată pe prezentarea unui peisaj acvatic („waterscape”) în jurul lacului Ciad din Africa, ce se întinde pe teritoriul a 4 țări, intersectând astfel diferite contexte socio-culturale și mai ales politice. În această regiune, problemele cu apa sunt multiple și se definesc fie prin lipsa de apă potabilă (seceta) sau/ și excedentul sau (inundații), mai ales în ultimele decenii.

Pentru a explica mai bine situația din teren, autorul enumeră pe scurt câteva teorii de bază la care s-a raportat în studiul său privind accesul la apă și aduce câteva lămuriri referitoare la termenul de  „waterscape”. Acesta este definit de către rețelele tehnice care oferă apă, dar și de fluxul de bani, putere și capital, conform altor cercetători (Linton 2010, Lavie, Crombe și Marshall 2020). De asemenea, autorul reamintește de noțiunea controversată a „ economiei morale a apei” (Wutich și Beresford 2019), de faptul că în „sudul global” coexistă multiple scheme de acces și de alimentare cu apă, și mai ales că în unele părți ale lumii, punctele publice de colectare a apei sunt puternic influențate de rasism iar datorită faptului că procurarea apei este făcută în general de către femei, acestea sunt supuse hărțuirii sexuale la aceste puncte de colectare (Truelove 2021).

Prezentarea discută o etnografie a „waterscape” a lacului Ciad din Africa, una dintre cele mai mari zone umede din lume. Cuprinzând patru țări, această zonă de graniță a suferit în ultimele decenii atât secete intense asociate cu deficitul de apă potabilă, cât și inundații: inundația fără precedent din 2022 a afectat cel puțin 1.3 milioane de oameni în Ciad și 500 de mii în Camerun. Aceste dificultăți au apărut pe fundalul schimbărilor climatice globale și al presiunii crescute asupra resurselor naturale la nivel local.

În acest context, comunitățile locale au creat sisteme proprii pentru a avea acces la apă, chiar dacă nu existau legi scrise, dezvoltând sisteme informale de împărțire a apei și demonstrând o capacitate remarcabilă de adaptare la condițiile locale. Astfel, pescarii, fermierii și alți oameni au reușit să trăiască și să lucreze în aceste zone, deși condițiile erau dificile. Pe de altă parte, guvernele și organizațiile internaționale au încercat să rezolve problemele legate de apă, fie că era prea multă, fie că era prea puțină. Ideea lor era să facă aceste zone mai stabile, dar au încercat să găsească soluții moderne, care să funcționeze la scară largă. Politicile moderne urmăresc o standardizare și un control mai mare asupra resurselor hidrice. Pe de altă parte, s-au găsit și soluții mai mici, independente, fragmentate, mai practice, adaptate la fiecare loc în parte.

Metodele de bază pentru această cercetare au fost: observație etnografică, interviuri cu victimele inundațiilor, cu reprezentanți ai ONG-urilor, lideri ai comunităților locale și locuitori ai zonei. Cercetarea nefiind încă încheiată, până la ora actuală s-au remarcat câteva direcții: există o multitudine de feluri în care localnicii își procura apă, cele mai frecvente fiind cumpărarea de apă de la o pompă, care uneori se află și la o ora distanță de locuința. Managerii acestor pompe sunt în general „particulari” care administrează resursa potabilă. Femeile fiind cele care aduc apă, sunt supuse de cele mai multe ori la hărțuiri verbale și sexuale, inclusiv din partea acelor manageri, în timp ce așteaptă la coada ce se formează la pompele de apă. Accesul la apă, precar oricum, este și mai mult pus în pericol de către schimbările climatice, mai ales inundațiile, care au distrus infrastructura de apă și locurile de apă potabilă. Există de asemenea și cărăuși care folosesc cărucioare pentru a transporta bidoanele mari cu apă pentru potențialii clienți. Cercetările de teren viitoare vor aduce mai multe detalii despre modul de distribuire al apei, despre felul de gestionare al pompelor de către managerii particulari si despre inițiativele mai mici, independente de a asigura accesul la apa.

Descrierile etnografice și interviurile folosite în această cercetare dezvăluie mecanismele de reziliență găsite de către comunitățile locale. În plus, ele examinează modul în care experiențele locale ale peisajului acvatic („waterscape”) sunt afectate de mecanismele de răspuns la dezastre naturale și de proiectele de dezvoltare a infrastructurii.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Amelia Veitch (Laboratoire d’Anthropologie Politique-EHESS, Institute of Social Sciences-UNIL), Arno Pascht (Ludwig-Maximilians-Universität München), Okechukwu Iroegbu (UC Berkeley) și Ismaël Maazaz (University of Tampere). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Oana Ivan
Este antropolog specializat în antropologie vizuală și antropologia mediului (în urma doctoratului obținut în co-tutelă la University of Kent, UK și Universitatea Babeș-Bolyai, România). De asemenea, este regizor și producător de filme documentare antropologice centrate cu precădere pe interacțiunea dintre comunitățile umane și mediul natural. Aria de cercetare cuprinde în special arii naturale protejate din Delta Dunării, Lunca Dunării, Carpații Orientali, Podișul Transilvan și Munții Apuseni. În prezent este lector în cadrul departamentului de Film Documentar al Facultății de Teatru și Film-Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. De asemenea este consultant și colaborator în diverse proiecte de cercetare a: Național Geographic, World Bank, Electric Castle.

Alexandra Ion
(Osteo)arheolog și antropolog care spune povești despre fragmentarea și manipularea corpului uman postmortem, de la practici funerare neolitice la expunerea și colecționarea osemintelor în muzee. A publicat volumul Regi, sfinți si anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România (2019).

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.