Etnografii despre poluare

În antropologia injustiției de mediu, opoziția publică a comunităților față de agenți și surse de poluare a fost amplu documentată. În contrast, oamenii care resping categorizarea lor ca „subiecți suferinzi” și ignoră sau devalorizează daunele aduse mediului și sănătății lor au fost mult mai puțin studiați. Miloš Đurović a întâlnit astfel de persoane în Pljevlja, considerată cea mai poluată localitate din Muntenegru, și și-a propus să le înțeleagă perspectivele și motivațiile.

În Pljevlja, unde Miloš Đurović a făcut teren între 2021 și 2023, sursele de poluare sunt atât industriale, cât și domestice. În plus, ambele sunt vitale pentru locuitori. În oraș funcționează unele dintre cele mai mari și mai profitabile platforme industriale din Muntenegru, și anume mina de cărbune și centrala electrică pe cărbune. Au fost construite în perioada socialistă și sunt încă deținute de stat. Mina de cărbune este cel mai mare angajator din localitate, în timp ce centrala este recunoscută atât ca angajatorul care oferă cele mai mari salarii din regiune, cât și lăudată pentru importanța ei supra-locală, fiind responsabilă pentru jumătate din energia electrică produsă în țară.  În schimb, sectorul domestic din Pljevlja a fost ocolit de modernizarea socialistă. Localitatea nu a fost niciodată racordată la rețeaua de încălzire centralizată dezvoltată în acea perioada. În schimb, a beneficiat de subvenții la cărbune. Așa că locuitorii își încălzesc locuințele cu lignit negru și lemn, contribuind la producerea unei „lumi toxice” (Nading 2020). Promisiunile politicienilor din perioada postsocialistă de a îmbunătății sistemul local de încălzire încă nu s-au materializat, iar infrastructura energetică s-a deteriorat și mai mult, crescând poluarea.

Localnicii vorbesc adesea despre suferințele cauzate de mediul poluat, de la mirosul înțepător al aerului, hainele și părul urât mirositoare, murdăria de pe balcoane și mașini și zăpada neagră până la bolile respiratorii ale copiilor, cazurile de cancer și chiar moartea rudelor și cunoscuților lor. Orașul lor este „unul special, în care poți vedea aerul.” Astfel de plângeri sunt o practică recurentă, parte integrantă a vieții sociale în localitate, mai ales în sezonul rece, din toamnă până în primăvară. Ele pot fi auzite de la oameni de vârste, genuri, clase și etnicități diferite.

Miloš observă și că acești oameni nu verifică, mai mult, nu au încredere, în indicatorii despre calitatea aerului furnizați de stația locală de monitorizare a Agenției Naționale pentru Protecția mediului. Când întreabă de ce, i se spune că nu este nevoie să se verifice aceste date, corpurile „știu” și „simt”. Și nu doar corpurile oamenilor, ci și lumea non-umană, legumele pătate din grădini sau păsările sălbatice ascunse te miri unde în momentele de poluare intensă.

Spectrul poziționărilor față de poluare este, de fapt, și mai mare. Miloš Đurović întâlnește și oameni neinteresați și neîngrijorați de poluare, aceasta neînsemnând însă că nu sunt conștienți că aceasta există, și oameni care pun la îndoială și chiar resping caracterizarea  localității lor drept „cel mai poluat oraș din țară” sau „un oraș deosebit de poluat”. Sunt menționate și alte orașe din această parte de Europă despre care se știe că sunt poluate. Sunt indicate, direct sau voalat, existența altor motive pentru care Pljevlja este considerată cea mai poluată localitate, cel mai adesea motive din registrul naționalismului etno-religioas. Sau este înaintată ideea că ecologia este o modă, nu o preocupare reală sau necesară.

Auyero & Swistun (2009) au criticat antropologii pentru că în cazuri de injustiție de mediu s-au concentrat exclusiv pe „subiectul suferind” ca fiind conștient de și înțelegător al surselor și tipurilor de poluare și rareori au abordat ignoranța oamenilor, ceea ce ei au numit „confuzie toxică”. Și în Pljevlja o astfel de confuzie există, dar la fel de prezentă este și naturalizarea și normalizarea poluării. Un fel de „așa e la noi, ce să faci, n-ai ce să faci.” Însă ar fi greșit, argumentează Miloš Đurović, să ignori modul în care indiferența și chiar respingerea sunt strâns legate de recunoaștere și cunoaștere.

Într-un context în care problemele de mediu există de multă vreme, promisiunile politice au fost încălcate și locuitorii sunt conștienți de dependența lor de cărbune, aceștia au creat diferite modalități de a atenua, rezista sau pur și simplu a face față poluării – de la plângeri și glume despre aerul poluat până la închiderea ferestrelor în timpul sezonului de iarnă.

Agentivitatea „subiecților contaminați” de la periferie nu este exprimată doar prin mobilizare socială sau prin forme mai intime de rezistență, ci poate fi articulată prin chestionarea și respingerea poluării mediului. Aceasta servește ca un mecanism de adaptare în contextul „dezastrului tehnico-ecologic lent” și ca o strategie performativă particulară construită pe baza experiențelor, sentimentelor și valorilor din cadrul comunității periferice/periferizate.

Valea Sarajevo, unde este situată capitala Bosniei-Herțegovina, este intens afectată de poluarea aerului. Inversiunea pe timpul iernii nu permite circulația aerului prin vale și blochează în zonă substanțele toxice generate de diferite surse. Locuitorii se sufocă, aerul poluat provocând a fiecare cincea moarte prematură din regiune. În ciuda eforturilor sistematice ale societății civile din ultimele două decenii de a include poluarea aerului pe agenda politică și de a urgenta găsirea de soluții, răspunsurile și restructurările necesare întârzie să apară și situația se înrăutățește de la an la an.

Utilizând date obținute în patru luni de cercetare etnografică în Sarajevo și luând drept ghid conceptual noțiunea de „acordare atmosferică” (atmospheric attunement) a lui Shapiro (2015), Daniel Trlifaj analizează modalitățile prin care poluarea aerului devine un fenomen cunoscut, deschis simțurilor și aparatelor. Atenția sa se îndreaptă nu doar asupra tehnicilor și tehnologiilor de producere a cunoașterii, ci și asupra relațiilor de putere care generează și structurează politica epistemologiilor aerului.

Antropologul identifică două seturi de practici de cunoaștere care dau contur poluării aerului, altfel fluidă, alunecoasă, inodoră și invizibilă în cea mai mare parte a timpului: 1) cunoașterea încorporată, acumulată prin experiențe somatice din viața de zi cu zi și printr-o sensibilizare de lungă durată la sezonalitatea poluării și la ritmurile temporale în care aerul devine greu de respirat, mirositor, vizibil ca o pâclă; 2) cunoașterea științifică, prin măsurători realizate cu ajutorul unor aparate care traduc poluarea aerului în concentrații specifice de particule de aer și indică pragurile de la care devine periculoasă pentru sănătatea oamenilor.

În viața cotidiană, locuitorii din Sarajevo reconciliază aceste practici. Pentru Daniel Trlifaj, interesant este modul în care, prin intermediul acestor practici de cunoaștere, locuitorii naturalizează și, simultan și în mod paradoxal, denaturalizează poluarea aerului. Oamenii glumesc, spunând cui vrea să îi asculte că „au cea mai bună poluare a aerului din Europa”, atât de bună încât cu siguranță îi va ucide pe toți. Cei care își permit, își instalează în case purificatoare de aer ca să îi ajute să facă față acestei realități cotidiene. Alții militează, folosind atât datele furnizate de stațiile de monitorizare, cât și cele produse de propriile corpuri, evidențiind sursele de poluare a aerului și transformând poluarea într-un subiect politic.

În Bosnia post-Dayton, organizațiile internaționale, mai ales cele americane, sunt principala sursă de finanțare pentru monitorizarea poluării aerului. Daniel Trlifaj este atent la ramificațiile socio-politice ale acestui tip de sprijin acordat localnicilor. În primul rând, în logica acestor instituții, singurele „date bune” despre poluare sunt cele furnizate de aceste stații. Cunoașterea încoporată este respinsă. Mai mult, reprezentații acestor instituții care locuiesc în Sarajevo își auto-proclamă superioritatea epistemică și morală prin utilizarea acestor date. Pentru Daniel Trlifaj, acesta este un caz de violență epistemică. Luând în derâdere bosniacii, considerându-i înapoiați pentru că sunt încrezători în ce le spun simțurile lor, membrii comunitații de expatriați știu când poluarea se întâmplă, îi cunosc dimensiunile obiective și acționează în consecință.

Pe scurt, Daniel Trlifaj demonstrează modul în care practicile de cunoaștere a poluării aerului nu numai că permit lupta politică pentru justiția mediului, dar ajută și la perpetuarea structurilor de putere și întăresc sentimentul de lipsă a puterii în rândul comunităților afectate de poluare.

Compușii PFAS, substanțe per- și poli-fluoroalchilice, sunt recunoscute pentru proprietățile lor indestructibile și anti-aderente și sunt folosite în foarte multe produse de larg consum, de la îmbrăcăminte impermeabilă, mobilier, vase de gătit și electronice până la ambalaje alimentare și spume pentru stingerea incendiilor. Compușii PFAS sunt așa de robuști încât nu se vor descompune în mediul înconjurător timp de zeci de mii de ani, ceea ce le-a adus renumele de „substanțe chimice veșnice”. Acești compuși sunt considerați poluanți – toxici, persistenți și bio-acumulatori.

În perioada contemporană, despre compușii PFAS se spune că pot fi găsiți „pretutindeni”. Anumite zone însă sunt considerate deosebit de poluate. Cei trei cercetători de la Universitatea din Amsterdam, Roos Metselaar, René Nissen și Sam van der Lugt, au fost interesați de ce se întâmplă într-o astfel de zonă, aflată în vecinătatea unui combinat fluoro-chimic din Olanda.

Multă vreme, combinatul nu a făcut cunoscută localnicilor existența acestui tip de poluare. Acum autoritățile locale informează publicul. Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) recomandă acum un aport maxim de PFAS de 4,4 nano-grame per kg de greutate corporală pe săptămână. Autoritățile naționale olandeze de sănătate traduc această valoare în informații care se presupune că le permit cetățenilor să facă „alegeri responsabile” pentru a limita expunerea la compușii PFAS.

Reacțiile localnicilor sunt diverse. O înotătoare citește ‘nu înotați’ pe panoul de pe malul râului, dar hotărăște să ignore informația și continuă să înoate pentru că aceasta este una dintre componentele importante ale vieții ei. Altcineva este convinsă că a făcut cancer datorită acestor compuși prezenți peste tot în jurul ei, dar s-a resemnat și nu se mai revoltă împotriva combinatului care a ținut ascunsă poluarea. Unii oameni doresc să știe cât mai mult și să aibă posibilitatea să se testeze. Alții se întreabă cum se pot proteja dacă acești compuși sunt peste tot. Unele persoane se gândesc care ar putea fi cele mai bune alegeri individuale pentru a se proteja. Alte persoane spun că este nevoie de voință politică pentru schimbare, nu de mobilizare individuală. Unii se gândesc la oameni, alții se gândesc la impactul asupra celorlalte organisme, fie ele plante sau animale.

Distribuirea informațiilor urmărește îngrijirea sănătății cetățenilor fără a le compromite libertatea. Această abordare urmează un model liniar de decizie-acțiune: (1) acumularea de cunoștințe despre poluare, presupuse neutre din punct de vedere al valorii, (2) cântărirea valorilor relevante și (3) luarea de măsuri.

Cercetarea arată că mai multe cunoștințe științifice despre PFAS nu ajută la luarea unor decizii mai bune, ci creează noi probleme cu care trebuie să te confrunți, adaugă incertitudine în viața cotidiană, cultivă o stare de neliniște și neputință.

Pentru a înțelege ce nu merge bine atunci când informațiile oficiale sunt suprapuse peste preocupările practice, cei trei cercetători au realizat un experiment auto-etnografic. Au încercat să urmeze sfaturile oficiale privind expunerea la PFAS timp de o săptămână. Experiențele lor ilustrează problemele care apar atunci când populația este gândită ca fiind alcătuită din oameni care iau decizii raționale. Un decident rațional, care știe că apa este contaminată, ar limita cantitatea de apă băută zilnic și ar sta însetat pentru că așa ar putea ține doza de PFAS în limitele recomandate. In plus, cercetarea ridică semne de întrebare cu privire la eforturile autorităților de a se îngriji de comunitățile afectate prin oferirea sau, mai bine spus, bombarea cu informații oficiale și cunoștințele științifice, fără interes pentru modul în care acestea se armonizează, sau nu, cu viața cotidiană. Este important, așadar, concluzionează cercetătorii, să gândim dincolo de „cetățeanul care ia decizii” ca figură de care trebuie să avem grijă.

Choy (2012) definește aerul drept „ceva-ul care nu este nimic”. Aerul devine manifest doar prin întâlnirea cu elemente tangibile sau recognoscibile (fum, praf, mirosuri). În mod paradoxal, acest „nimic”, aerul, este purtătorul elementului cel mai esențial pentru viața pe Terra, și anume oxigenul. Potrivit unui raport din 2023 al Organizației Mondiale a Sănătății, 99% din populația globală respiră aer încărcat cu substanțe care sunt dăunătoare sănătății. Natura sa evazivă a făcut ca pentru foarte multă vreme poluarea aerului să fie neglijată atât de către mediul academic, cât și de către comunitățile afectate.

În Kenya, ca în multe părți ale lumii, aerul este poluat. Măsurătorile de particule fine (PM2.5) și monoxid de carbon (CO) indică contant niveluri crescute în ambele cazuri, concentrațiile fiind peste limitele maxime stabilite de către Organizația Mondială a Sănătății. Cu toate acestea, acest tip de poluare nu este o preocupare imediată pentru localnici. Aceasta este adesea atribuită unor surse externe, mai degrabă decât practicilor energetice interne, și considerată o problemă îndepărtată. La această percepție contribuie și faptul că efectele asupra sănătății ale arderii combustibililor poluanți se manifestă în timp și sunt dificil de observat pentru cei expuși zilnic. Bolile cardiovasculare și respiratorii care rezultă nu au o cauză vizibilă și sunt considerate „boli rele” (Yates-Doerr, 2020).

Serena Saligari explorează modul în care oamenii din Langas, o așezare informală din apropierea orașului Eldoret din Kenya, trăiesc și percep poluarea aerului. O așezare informală este caracterizată printr-o densitate ridicată a populației, locuințe informale și infrastructură, instalații sanitare și de apă inadecvate. Locuitorii așezărilor informale își asigură traiul prin munca informală și au puține resurse financiare. În gospodăriile din aceste așezări informale, cheltuielile cu energia pentru gătit, iluminat și încălzire reprezintă de obicei o treime din cheltuielile lunare. De cele mai multe ori, pentru toate aceste activități sunt folosiți combustibili tradiționali (lemn, rumeguș, cărbune, kerosen) care contribuie la poluarea aerului.

Intervențiile menite să promoveze energie curată au fost prioritizate de către guvern. Una dintre aceste intervenții a vizat folosirea de către populație a buteliilor de gaz petrolier lichefiat (GPL). Pentru a sprijini adoptarea acestui tip de energie, guvernul a investit în îmbunătățirea infrastructurii de distribuire a acestor butelii și a subvenționat achiziția lor. Cu toate acestea, nu mulți locuitori din așezarea informală studiată de Serena Saligari își permit să utilizeze GPL. Inclusiv cei care folosesc GPL pot reveni la combustibilii tradiționali când prețul acestuia este prea mare.

Și pentru oamenii din Langas, la nivel declarativ, poluarea aerului nu este o preocupare urgentă sau relevantă pentru viața cotidiană. În acest context, Serena Saligari alege un alt punctul de intrare în problematica poluării aerului, și anume respirația, cea mai universală dintre experiențele umane (Oxley & Russell, 2020). Și în privința aceasta interlocutorii și interlocutoarele ei au multe de povestit. Iar observația participativă în gospodării completează descrierile lor, permițându-i cercetătoarei să creioneze contextul social și material mai larg și să plaseze intervențiile propuse pentru reducerea poluării aerului în raport cu nevoile specifice ale utilizatorilor de energie. Poluarea aerului este percepută și experimentată prin inhalare și expirare. Efectele poluării aerului asupra respirației (tuse, respirație șuierătoare, senzație de sufocare, flegmă) constituie „semnificațiile experiențiale” (Bourdieu, 1990), modelând înțelegerea indivizilor despre sănătate, poluare și pericol. Această abordare dezvăluie interacțiunile biosociale complicate dintre oameni și poluarea aerului, oferind o perspectivă tangibilă asupra unei probleme altfel evazive, dar îngrijorătoare.

Cea mai mare oțelărie și una dintre cele mai mari platforme petro-chimice din Europa se află în Italia, în localitatea Taranto. Proiecte de știință cetățenească, în care cercetarea este realizată cu participarea unor cercetători amatori, au scos în evidență poluarea cu substanțe chimice provenite din industriile locale și au corelat-o cu incidența mare a anumitor boli printre localnici. Activiștii de mediu s-au mobilizat și au reușit să facă statul italian să recunoască că a violat drepturile cetățenilor săi, un verdict istoric în Italia despre injustiția de mediu. Taranto a fost desemnată oficial ca ‘zonă de sacrificiu.’ Un referendum în care cetățenii au fost întrebați dacă vor să se închidă platformele industriale a fost organizat după câștigarea procesului. Însă doar 19,5% au votat pentru închidere. De aici și întrebarea: sunt oare locuitorii cei care reprezintă problema în orașul Taranto?

Între 2020 și 2023, Angelo Raffaele Ippolito și Anna Lora-Wainwright de la Universitatea Oxford din Marea Britanie au făcut cercetare în cartierul cel mai poluat din această localitate. În literatura despre justiția de mediu, un astfel de cartier este adesea numit ‘comunitate din prima linie’ (eng. fenceline community sau frontline community) pentru că se află în imediata vecinătate a unei companii, baze militare sau platforme industriale și este expus la niveluri ridicate de poluare de diferite feluri, degradarea mediului sau pericolul exploziilor. Astfel de comunități trăiesc în zone deteriorate. În astfel de comunități, ‘violența lentă’ (slow violence) a poluării va continua pe o perioadă greu de determinat, mult peste cadrul temporal imaginat și imaginabil de către oameni.

Pornind de la cercetarea etnografică și auto-etnografică și militând pentru observație lentă, autorii reflectă asupra modului paradoxal în care locuitorii celui mai poluat cartier din Taranto includ și, in același timp, exclud poluarea industrială în imaginarea lumii lor. Aceste propoziții contrastante coexistă în întrebarea retorică „ce me ne futte a me?” (ce îmi pasă mie?), folosită atât pentru a respinge afirmațiile despre gravitatea poluării, cât și pentru a-și afirma apartenența la comunitate și importanța acordată relațiilor sociale. Autorii susțin că „ce me ne futte a me” este o expresie culturală, care unește o conștientizare a efectelor nocive ale poluării cu un puternic sentiment de atașament față de oraș. În același timp, este o expresie politică, care pune comunitatea înaintea individului, refuzând astfel logica neoliberală. Tipul acesta de ignorare parțială este o alegere, nu respingere.

Pornind de la aceasta expresie culturală, autorii construiesc noțiunea de co-observare,  singura, cred ei, care protejează ceea ce altfel ar fi șters de o narațiune uniliniară a vătămării, degradării și victimizării. În Taranto, toxicitatea este impregnată cu sentimente și experiențe puternice de apartenență la comunității. Co-observarea permite locuitorilor cartierului să nu se concentreze în totalitate pe poluare, dar nici nu-i lasă să o ignore complet. Strategiile de co-observare evidențiază legături socio-afective de obicei neglijate în narațiunile despre justiția de mediu si poluare. Co-observarea permite cercetătorilor să înțeleagă motivului pentru care atașamentele persistă față de locuri pe care discursurile dominante le consideră potrivite doar pentru sacrificiu și abandon. Comunitate este astfel regândită ca spațiu în care pot fi generate noi idei despre lume și justiție. Pe scurt, noțiunea de co-observare subliniază rolul concret al acesteia în stimularea rezilienței comunității și rolul conceptual în atragerea atenției asupra noilor perspective asupra justiției de mediu.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Miloš Đurović (University of Regensburg), Daniel Trlifaj (Charles University), Roos Metselaar (University of Amsterdam), René Nissen (University of Amsterdam), Sam van der Lugt (University of Amsterdam), Serena Saligari (University of Liverpool), Angelo Raffaele Ippolito (University of Oxford) și Anna Lora-Wainwright (University of Oxford). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Magdalena Crăciun
Este lector la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București și doctor în antropologie socială al University College London. A făcut cercetare de teren de lungă durată în România și Turcia și este interesată de cultura materială și materiale (plastic), îmbrăcăminte și modă, marcă și contrafacere, subiectivitate și clasă de mijloc. A publicat Islam, Faith and Fashion: The Islamic Fashion Industry in Turkey (Bloomsbury Academic, 2017), Material Culture and Authenticity: Fake Branded Fashion in Europe (Bloomsbury Academic, 2014) și articole în Journal of the Royal Anthropological Institute, Journal of Material Culture, Ethnos: Journal of Anthropology, World Art și Eastern European Politics & Societies.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.