Etnografii interspecii

Prezentarea lui Tomas Cole a început cu o întrebare. Dacă închideți ochii și vă imaginați un loc sălbatic sau o biodiversitate bogată, ce vedeți? Poate jaguari care pândesc în pădurile tropicale învăluite în ceață din bazinul Amazonului? Poate un recif tropical plin de pești? Toate acestea sunt locuri undeva departe, departe de oameni, în ceea ce numim adesea „marea sălbăticie”. Și totuși, majoritatea dintre noi (56%) trăiește în orașe, iar speciile cu care ne împărțim casele urbane sunt, de asemenea, parte din rețeaua vieții, parte din biodiversitate.

Cercetarea lui Tomas Cole, cercetător la Stockholm University din Suedia este parte a unui proiect de cercetare mai amplu, BIOrdinary, finanțat de FORMAS, despre biodiversitatea în locuri obișnuite. În această lucrare el se concentrează pe relația noastră cu sălbăticia și biodiversitatea din imediata apropiere: biodiversitatea „banală” din orașele noastre, prezentă în infrastructura noastră, în grădinile și casele noastre.

Pentru a aborda acest subiect, el cercetează dintr-o perspectivă mai-mult-decât-umană relațiile noastre cu țânțarii, oferind două interpretări. Pe de o parte, avem ceea ce am putea numi interpretarea hegemonică, în care țânțarii sunt considerați drept o specie de „dăunători” și vectori de boli. În această narativă, eforturile noastre de a-i elimina, izgonindu-i din orașe, sunt parte a unei povești victorioase despre progresul uman. Făcându-ne loc în mijlocul sălbăticiei, pe care am izgnonit-o prin tăiere nemiloasă, smulgere, acoperire cu asfalt, dezinfectare și stropire cu pesticide, ne-am creat în sfârșit un spațiu antropogen bine controlat. Cu toate acestea, într-o altă interpretare, țânțarii pot fi percepuți ca tovarăși de drum, pândind în colțurile întunecate ale istoriei umane. În această interpretare, ei s-au domesticit pe ei înșiși pentru a se adapta la noile habitate dezinfectate pe care le-am creat, prosperând în peisaje urbane, fiind prezenți în timpul devastării ecologiilor, făcând parte din comerțul triangular cu sclavi și călătorind odată cu interconectarea lumii prin comerț. În această lumină, fiind legați de istoria umană a exploatării ecologiilor și altor corpuri umane, ar putea fi mai bine considerați drept specia de însoțitori pe care o merităm în Antropocen: la fel ca noi, prosperând hrănindu-se din corpurile altora.

Vechile teorii despre transmiterea bolilor precum febra galbenă și malarie prin miasme (mirosuri neplăcute) emanate din mlaștini, bălți și terenuri mlăștinoase au fost răsturnate la începutul secolului al XIX-lea. Țânțarii precum Aedes aegypti, cunoscuți drept țânțarii febrei galbene, au fost identificați ca fiind principalii vectori ai acestor boli, transmisă prin înțepături. Astfel, aceștia au fost etichetați drept ceea ce Christos Lynteris numește „ticăloși epidemici”, vizați pentru eradicarea totală în numele sănătății umane și al progresului. Odată identificat vinovatul, multe dintre proiectele iconice ale modernității, precum Canalul Panama și Canalul Suez, care fuseseră mult timp afectate de boli și incertitudini, au reușit în cele din urmă să triumfe. Războiul a fost declarat împotriva acestor insecte minuscule prin aplicarea în masă a insecticidelor precum DDT, saturând mediul cu substanțe chimice și, ulterior, distrugând habitatele în care se înmulțesc țânțarii, precum mlaștinile, bălțile și alte corpuri de apă stagnantă. Pe baza acestor succese, proiectele imperiale au putut pătrunde mai adânc în zone anterior prea sălbatice pentru a fi colonizate, unde programe de scară largă de igienizare, drenare a mlaștinilor și utilizarea liberală a insecticidelor au eliminat „mizeria trecutului”, deschizând calea pentru apariția de noi așezări și orașe în ceea ce fusese cândva „sălbăticie”.

Un exemplu al acestei situații este povestea Singaporeului. În timp ce odată era descris ca o mlaștină malarică, Singapore a trecut printr-un vast proces de urbanizare pe care fostul prim-ministru Lee Kwan Yew l-a numit „de la mangrovă la metropolă”. De la începutul secolului al XX-lea, pe măsură ce astfel de „mlaștini malarice” erau tot mai des legate de boli, programele ample de eradicare au vizat nu doar țânțarii, ci și habitatele lor; bălți de apă stagnantă. Astfel, pe măsură ce populația umană creștea, iar mangrovele și mlaștinile erau tot mai mult drenate și acoperite cu asfalt pentru a face loc oamenilor, malaria a fost oficial eradicată în anii 1980.

Cu toate acestea, pe măsură ce cazurile de malarie au scăzut, cazurile de febră dengue au crescut, transmise de Aedes aegypti, care a ajuns în Singapore ascunzându-se la bordul navelor comerciale. Acești invadatori s-au dovedit a fi mult mai greu de gestionat, deoarece s-au adaptat la habitatele și casele umane, preferând bălțile curate de apă, aproape de oameni, și nu mlaștinile. Mai mult, erau reintroduși constant prin intermediul transporturilor navale, făcând aproape imposibilă ideea de a scăpa vreodată de ei. În răspuns, programele de eradicare au pătruns tot mai adânc în habitatele acestor noi veniți: în casele oamenilor. Aceste programe sunt adesea descrise drept „curățenie”, verificarea tuturor colțurilor caselor pentru bălți de apă stagnantă făcându-se nu doar de către aparatul opresiv al statului, ci și de oamenii implicați în lupta pentru „exterminarea țânțarilor” .

Bazându-se pe munca istoricilor de mediu și a cercetătorilor care studiază istoriile multispecii, Tomas Cole afirmă că într-o altă interpretare a relațiilor noastre cu țânțarii, aceștia nu sunt atât de mult intruși nedoriți, ci mai degrabă parte integrantă a proiectelor de progres uman în masă. Cercetările actuale arată că varianta de Aedes aegypti care „invadează” în prezent locuințele oamenilor din Singapore s-a separat de „frații sălbatici” din Africa de Est, cu câteva mii de ani în urmă. Cel mai probabil din cauza secetelor și a invadării treptate a habitatelor lor de către oameni, acești țânțari au început să se domesticească, ajungând să prefere mici recipiente cu apă curată și sânge uman, în locul scorburilor copacilor și al sângelui multor tipuri de mamifere. În drumul lor spre vest, Aedes aegypti, la fel ca șobolanii europeni, s-au ascuns pe navele care transportau sclavi din Africa, cu destinația America, insinuându-se în Lumea Nouă. În acest fel, au devenit parte integrantă a uneia dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei umane, cu sute de ani înainte de a fi „descoperiți” ca vectori de boli în Cuba, în 1900.

În această interpretare, dincolo de a fi simple impedimente în calea „progresului”, mobilitatea și succesul lor au fost, de asemenea, facilitate de însăși infrastructura colonialismului: călătorind clandestin pe navele care traversau Canalul Suez pentru a ajunge în Asia, în anii 1900, exact în momentul în care programele de eradicare masivă erau în plină desfășurare în Americi. Înregistrat pentru prima dată în Singapore în 1908, numărul lor a rămas inițial scăzut, izolat în mici zone urbane, în mijlocul vastelor regiuni sălbatice de mangrove și mlaștini, intercalate cu plantații întinse. Ei erau depășiți numeric de alte specii de țânțari, cum ar fi Anopheles, țânțarii malariei, care prosperă în astfel de locuri.

Pe măsură ce guvernul singaporez a căutat să facă insula inospitalieră pentru acești vectori ai malariei—drenând mlaștini, acoperind pădurile și plantațiile cu cantități uriașe de ciment și transformând „natura” în petice de grădini bine întreținute—acest proces de sanitizare a făcut simultan orașul mai ospitalier pentru Aedes aegypti: provocând o explozie a numărului lor. Pe măsură ce populațiile altor specii de țânțari au scăzut, Aedes aegypti, care de-a lungul secolelor s-au domesticit în habitatele umane, și-au făcut un loc printre numeroasele locuri noi de înmulțire: deșeuri menajere aruncate, ghivece de flori, resturi pe șantiere, toate umplute cu mici cantități de apă curată, și milioanele de corpuri calde înghesuite în complexele rezidențiale. Eforturile de a curăța orașul de miasma malariei și de a-l îndepărta de statutul său anterior de „țară din lumea a treia” prin munca intensă de „curățenie” și sanitizare au avut și efectul de a reduce drastic numărul de specii care prădau Aedes aegypti, permițându-le să prospere și mai mult. Prin auto-domesticare, ei au devenit parte integrantă a așezărilor umane—acum, oriunde mergem, îi luăm cu noi, ca specii de însoțitori pentru Antropocen.

În această interpretare, țânțarii tulbură noțiunile de „sălbatic” și „domestic” și imaginea puternică a sălbăticiei ca fiind „acolo, afară”. Orașele și interioarele devin pepiniere ale evoluției. După cum subliniază ecologistul urban Menno Schilthuizen, nivelurile de evoluție și speciație sunt acum cele mai ridicate în zonele urbane. Mai mult, pe măsură ce orașele se îndreaptă spre promovarea unor viitoruri mai „sălbatice” și mai biodiversificate, cum ar fi Planul Verde al Singapore-ului și brandingul „Oraș în natură”, istoria relațiilor noastre cu țânțarii și alte specii auto-domesticite ne împinge să punem întrebări dificile, precum: ce fel de natură este implicată aici? Și ce constelație de biodiversitate? E nevoie de noi concepții despre biodiversitate și sălbăticie și să studiem cu atenție ecologiile formate și transformate de întâlniri întâmplătoare, accidente istorice și invazii parazitare și la organismele care apar spontan și care nu sunt nici sălbatice, nici domestice, dar care reconfigurează orașul constant.

„Pisica este un animal domestic. Punct.” Ce se întâmplă dacă depășim punctul? Este una din întrebările lui Ferran Pons-Raga, cercetător la Spanish National Research Council, care explorează nuanțele relațiilor dintre pisici și oameni în Tenerife, examinând percepțiile divergente despre pisici, fie ca însoțitori domestici, fie ca prădători sălbatici. Obiectivul lui este de a analiza conflictul socio-ecologic din jurul speciei Felis catus sau „pisica domestică”. Ferran dezvăluie punctele de vedere ale principalelor grupuri sociale—biologi, vânători, medici veterinari și îngrijitori — sub cinci parametri de clasificare (biologie și legislație, funcție, proprietate, amplasament și legătura cu oamenii) care le conturează percepțiile. Lucrarea susține că termenii variați folosiți de aceste grupuri reflectă ecologii morale diferite, navigând între domestic, sălbatic și sălbăticit [feral].

Pornind de la cercetările lui Carl J. Griffin, Ferran înțelege prin ecologie morală valorile, credințele și practicile care guvernează modul în care diferite grupuri sociale interacționează cu mediile lor locale, în acest caz pisicile. Astfel, ecologiile morale înglobează toate adjectivele, și prin urmare valorile, credințele și practicile atașate pisicilor. Astfel, oamenii își „direcționează constant atitudinile, gândurile și practicile de gestionare” atunci când denumesc diferit subpopulațiile de pisici (Lepczyk și Calver 2022). Ferran a identificat un număr foarte mare de adjective folosite pentru pisici: domestică, de casă, comunitară, sociabilă/nesociabilă, colonii, hoinară [Wandering], liberă (în mișcare/liberă pe teren), sălbăticită [feral], sălbatică, cu stăpân, cu „semi-stăpân” și fără stăpân. El afirmă că nu este doar faptul că un adjectiv sună mai bine decât altul sau nu este doar o chestiune de preferință personală, ci aceste adjective sunt impregnate de ecologii morale.

Pisica, ca specie, contestă constant granițele fizice (interior/exterior și urban/rural/natural) și simbolice (domestic/sălbatic/sălbăticit). Avem 10.500 de ani de relație comensală, însă începând cu mijlocul secolului al XX-lea, odată cu creșterea simultană a ecologismului și a bunăstării animalelor, pisicile nu au mai fost văzute doar drept controlori de dăunători, ci fie amenințare pentru biodiversitate (deci ele însele dăunători), fie animale de companie (deci animale domestice, de casă).

În Tenerife, conform legii pentru Protecția și Bunăstarea Animalelor (7/2023), pisicile de casă (Felis catus) sunt considerate animale domestice, pe când pisicile de exterior (cu stăpân, cu „semi-stăpân” sau cele fără stăpân) sunt numite pisici comunitare. Tenerife, din punctul de vedere al caracteristicilor socio-geografice și ecologice, are un turism abundent și o densitate mare a populației (> 500 locuitori per kilometru pătrat), un urbanism dispersat și o topografie accidentată, care estompează granița urban/rural/natural. Este o insulă vulcanică cu biodiversitate specifică, incluzând specii protejate/endemice care sunt prădate de pisici.

La o masă rotundă cu vânători și biologi, ideile reieșite sunt că pisicile sunt ce e mai rău din natură. Ei definesc pisicile de exterior ca fiind o specie invazivă străină, animale fără istorie, aflate în afara locului, care trăiesc în natura sălbatică. Astfel, pisicile sunt concepute în termeni de sălbăticire și, prin urmare, există potențialul de a fi eliminate. În schimb, asociațiile de protecție a animalelor susțin că în spatele fiecărei pisici există o poveste, un om, încadrându-le în termeni de domesticitate și îngrijire, și pledând pentru metoda de capturare-sterilizare-întoarcere (Trap-Neuter-Return) în cadrul unei politici de sacrificiu zero.

Deși activiștii pentru bunăstarea animalelor, biologii și vânătorii au un obiectiv comun: încadrarea pisicilor în cadrul animalității ontologice (pisicile au capacitatea de a modela relațiile și mediile din care fac parte), guvernanța diferă. Dacă sunt considerate domestice, implică umanizare și, prin urmare, îngrijire – prin capturare și sterilizare. Dacă sunt considerate sălbatice, care implică dezumanizarea lor, atunci vorbim de ucidere – prin injecție veterinară sau împușcare.

Așadar, Tenerife, renumit pentru biodiversitatea sa în mijlocul unui urbanism dominat de turism, se confruntă cu dinamica complexă dintre domestic, sălbătic (wild) și sălbăticit (feral), ilustrată de omniprezența pisicilor. Diviziunea domestic/sălbatic joacă astfel un rol central în (de)umanizarea pisicilor și în decizia de a le elimina sau de a le îngriji în fața amenințării pe care o pot reprezenta pentru speciile endemice. Deși există un diagnostic comun și un obiectiv de a aborda suprapopularea pisicilor libere, părțile în conflict diferă în abordările lor. În acest context, când, unde și de către cine o pisică domestică este considerată un animal sălbatic?

Sursă: Colaj realizat de autor în prezentare

Studiul face parte dintr-un program de cercetare interdisciplinară numit COHUMAG, finanțat de ANR, care a început în 2022 cu cercetători în ecologie, sociologie și antropologie. Programul se desfășoară în Parcul Național Ifrane, situat în Atlasul Mijlociu din Maroc și se concentrează pe conflictele crescânde dintre macacii de Barbaria, o specie protejată în această zonă, și populația locală, în special persoanele din agricultură și cele din satele din apropierea parcului.

Postdoctoratul lui Gaelle Simon, de la L’Institut Agro Rennes-Angers din Franța este parte a acestui program, început în aprilie 2023. De atunci a petrecut 7 luni pe teren unde a realizat 62 de interviuri semi-structurate și 48 de interviuri exploratorii-informale în două zone principale de studiu, satele Aïn Leuh și Zaouia Ifrane. Aceste sate au fost alese deoarece acolo au loc cele mai multe conflicte, iar populația s-a organizat colectiv în diferite forme în jurul acestei probleme. În plus, satele prezintă caracteristici agricole, geografice, sociale și economice diferite, oferind astfel o viziune mai largă asupra problemei. Întrebările de cercetare pe care le-a formulat pe parcursul acestei cercetări sunt următoarele: Cum s-au transformat reprezentările și relațiile populațiilor din Parcul Național Ifrane cu maimuțele și cu mediul înconjurător? Cum indivizii umani și non-umani se adaptează dincolo de rezistențele umane și cum își renegociază modurile lor de coexistență?

În urma terenului, Gaelle a identificat 8 tipuri de reprezentări ale maimuțelor:

• Ghinion / Prevestire rea: Una dintre cele mai vechi reprezentări, prezentă mai ales în comunitatea Amazigh (populația autohtonă a regiunii). Există credința că dacă primul lucru pe care îl vezi dimineața, la trezire, este o maimuță, ceva foarte rău ți se va întâmpla în acea zi. Maimuțele sunt văzute în această cultură și credință mai degrabă ca semne de rău augur/ghinion, iar oamenii preferă să nu fie aproape de ele.
• Omul decăzut: O altă reprezentare veche, care provine din religia musulmană. În islam, maimuțele sunt considerate oameni imorali, transformați de Allah ca pedeapsă, la fel ca porcii. Astfel, maimuțele sunt văzute ca oameni decăzuți/ imorali. De aici apare tendința de a atribui maimuțelor intenții rele, spunând că fac lucruri rele în mod intenționat.
• Animalul pe cale de dispariție: O reprezentare recentă, apărută la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, în mare parte datorită muncii ONG-urilor occidentale, a cercetătorilor și a activității lor de advocacy. A devenit treptat reprezentarea dominantă în instituțiile marocane și, ulterior, prin acordarea statutului legal, macacii de Barbaria au devenit specie protejată (anexa II a CITES în 2016).
• Resursă economică: O reprezentare recentă și prezentă în special în sectorul turismului, care s-a dezvoltat din anii ’90. Unul dintre principalele motive pentru care turiștii vin în această regiune este pentru a vedea maimuțele, astfel încât în acest sector maimuțele sunt văzute de unii actori, nu de toți, ca o potențială resursă economică de exploatat.
• Domestice sau în proces de domesticire: O reprezentare recentă, prezentă în special în rândul populației locale. Maimuțele considerate domestice sunt cele hrănite de oameni, în special în locurile turistice, bazându-se aproape în totalitate pe hrana umană și depinzând de resursele umane. Maimuțele considerate în proces de domesticire sunt cele care intră pe terenurile agricole și în apropierea satelor. Se bazează pe hrana umană, dar nu numai, și chiar dacă se apropie de oameni, încearcă să-i evite. Acestea sunt percepute ca fiind în curs de a deveni domestice.
• Dăunători: Această reprezentare a apărut în anii ’90 printre persoanele care lucrau în pădure. Maimuțele erau percepute atunci ca dăunători care degradează cedrii din cauza cojirii. Astăzi, această reprezentare este prezentă mai ales în rândul populației care suferă de pe urma incursiunilor maimuțelor și a pagubelor provocate de acestea, printre fermieri și locuitorii din apropierea pădurii.
• Străinul: O reprezentare foarte recentă, apărută odată cu reprezentările de „dăunător” și „domestic”. Există credința în rândul unor persoane din populația locală că maimuțele domestice și cele în curs de domesticire, cele care provoacă daune sau se bazează complet pe oameni, nu sunt maimuțele originare din regiune, ci maimuțe care au fost aduse din altă parte. Există diverse teorii, dar în principal se crede că aceste maimuțe ar proveni din Europa, fiind aduse fie de ONG-uri, fie de autoritățile marocane.
• Maimuța sălbatică idealizată: Această reprezentare se suprapune cu mai multe dintre celelalte reprezentări (cea domestică, cea de străin și cea de specie pe cale de dispariție, uneori). Este o reprezentare idealizată despre cum ar trebui să fie o maimuță „sălbatică” și cum ar trebui să se comporte, bazată pe o reprezentare ideală a sălbăticiei. Este o viziune a unei maimuțe care nu ar trebui să aibă absolut nicio legătură, nicio relație cu oamenii, trăind complet separat de lumea umană, într-o stare „sălbatică” totală. Această viziune pare ușor utopică într-o regiune în care maimuțele și oamenii au trăit mereu în aceleași spații.

Aceste reprezentări nu sunt separate una de cealaltă și nu doar co-există, ci se conectează și se co-construiesc între ele. Indivizii sunt imersați în toate aceste reprezentări încă de la o vârstă fragedă și pot adera la mai multe dintre ele, trecând de la una la alta în funcție de contextul și subiectul discuției. Relația unui individ cu maimuțele este un amestec complex al tuturor acestor reprezentări în care este imersat și al experiențelor sale personale.

Harta localizării parcului național și a zonei de studiu în cercul roșu Sursa: Hartă de bază, Rhafouri et al., 2015, completată de autoare, 2024	Maimuță căreia i se dă să bea într-un loc turistic Sursa: Fotografie realizată de autoare, 2023

„Sunt veterinar de douăzeci – treizeci de ani. Profesorul meu nu mi-a spus niciodată care iac este frumos. Am organizat opt concursuri de creștere a iacilor. Acum este ca și cum am privi fete frumoase. Când vezi un iac, spui: uite ce fizic are iacul.” (Veterinar local experimentat din sectorul guvernamental, care este și unul dintre judecătorii la concursul de creștere a iacilor)

De ce ar fi guvernul interesat de concursuri de jurizare a iacilor? De ce promovează încrucișarea iacilor domestici cu cei sălbatici? Și care sunt factorii care au contribuit la explozia prețurilor unor astfel de iaci rezultați prin încrucișare?

Siran Liang, cercetătoare la Technische Universität Braunschweig, Germania, a realizat un studiu de caz centrat pe relațiile dintre iaci, oameni și pajiști în Tibet, în contextul conservării pajiștilor și al modernizării creșterii iacilor. Este vorba despre efortul statului de a încrucișa iaci domestici cu iaci sălbatici. A descoperit această practică în timpul unei deplasări pe teren în 2021 și s-a întors în Tibet în 2022 pentru a efectua mai multe cercetări pe acest subiect.

Așadar, ce înseamnă acest hibrid? Sunt urmașii rezultanți ai încrucișării dintre iaci sălbatici și domestici. Crescătorii tibetani îi numesc Drongtsa, ceea ce înseamnă literal „nepotul (sau nepoata) iacilor sălbatici” (Drong – iac sălbatic, tsa – nepot). Înainte de acest program intenționat de încrucișare, Drongtsa apăreau în zonele în care pășunile crescătorilor erau aproape de sau se suprapuneau cu habitatul iacilor sălbatici. Astfel de întâlniri cu iacii sălbatici nu erau tradițional bine văzute de crescători, din mai multe motive. De exemplu, iacii sălbatici ar putea ucide iacii domestici; femelele ar putea părăsi turma domestică și s-ar putea alătura turmei sălbatice; urmașii rezultați sunt incompatibili, cauzând răni altor iaci și oamenilor; femelele Drongtsa nu pot fi mulse, etc. Potrivit crescătorilor pe care i-a întâlnit Siran în trecut, aceștia vindeau astfel de hibrizi la un preț mai mic decât iacii domestici. La momentul studiului, prețul hibrizilor a explodat, fiind de trei-patru ori mai mare decât al iacilor domestici.

În chineză, aceștia sunt numiți ye (sălbatic) xue (sânge) maoniu (iaci), ceea ce înseamnă literal „iaci cu sânge sălbatic”. În prezentare, Siran se referă în principal la ei ca „iaci cu sânge sălbatic” în loc de Drongtsa pentru a sublinia noul sens al acestui hibrid, construit în ultimii ani de către autorități și experți. Ea arată efortul statului de a încrucișa acești iaci domestici cu cei sălbatici. Scopul nu este de a-i elibera în sălbăticie, ci de a-i integra în creșterea modernă a iacilor.

Cercetarea are la bază participarea cercetătoarei la conferințele despre iaci organizate de guvernul local. Prin aceste conferințe, a cunoscut oficiali guvernamentali entuziaști în privința dezvoltării creșterii locale a iacilor, iar un oficial guvernamental i-a atribuit sarcina de a deveni purtătorul de cuvânt internațional al iacilor. Datorită ajutorului oficialilor, a putut sta alături de crescătorii care încrucișau iacii lor domestici cu iaci sălbatici, cu sprijinul guvernului.

Ea povestește că în 2022, la o conferință despre iaci, sesiunea de dimineață a semănat mai mult cu un eveniment de lansare a produselor de iac din Yushu (Prefectura Autonomă Tibetană Yushu, Provincia Qinghai, China). O companie de consultanță pentru produse agricole a anunțat strategia lor de marketing pentru iacii din Yushu. „Trebuie să folosim iacii cu sânge sălbatic ca bază, să promovăm dezvoltarea cu produse de standarde înalte și să construim un brand mondial de carne prețioasă și rară.” Potrivit companiei de consultanță, iacul din Yushu poate deveni foarte comercializabil datorită asocierii sale cu iacii cu sânge sălbatic, considerați rari. El a declarat: „Avem nevoie de un sistem de valori important pentru a susține acest brand. Iacii din Yushu provin din locul de naștere al iacilor cu sânge sălbatic, iar acest lucru se referă la ecologia și habitatul lor. În al doilea rând, beau apă pură din cele trei râuri. În al treilea rând, mănâncă nouă tipuri de flori Gesang de pe ținuturile înzăpezite. Floarea Kelsang reprezintă fericirea.” Consultantul a explicat în continuare logo-ul pe care l-au proiectat pentru iacul din Yushu: „Coarnele exagerate ale iacului din totem reprezintă caracteristicile iacului din Yushu, originar din rasa iacilor cu sânge sălbatic. Iacul stă liniștit cu o floare Gesang în gură, reflectând calitatea înaltă și mediul ecologic frumos al Platoului Tibetan”. Asocierea iacului cu sânge sălbatic cu sălbăticia se extinde acum către puterea pământului și energia lui. La fel ca multe alte produse de pe Platoul Tibetan, imaginea unei naturi nepoluate este vândută împreună cu produsul. Pentru compania de consultanță, iacul cu sânge sălbatic este o strategie de marketing pentru a promova iacii din Yushu ca un produs de carne de nișă și de înaltă calitate pentru cei bogați.

Cercetătoarea spune povestea programului de încrucișare a iacilor cu sânge sălbatic prin prisma cadrului biopoliticii. Adoptă definiția biopoliticii propusă de Rabinow și Rose, extinsă la populațiile non-umane: „strategiile și contestările specifice legate de problematizarea vitalității, morbidității și mortalității colective umane [și non-umane (adăugat de Liang)]; asupra formelor de cunoaștere, regimurilor de autoritate și practicilor de intervenție considerate dezirabile, legitime și eficiente”.

Folosește trei concepte-cheie dezvoltate de Rabinow și Rose pentru analiza biopolitica:

• Discursul adevărului despre viață construit de autorități. În studiul ei de caz, acesta se referă la discursul despre iacii cu sânge sălbatic, construit de oficialii guvernamentali din Yushu, veterinari și consultanții de marketing.
• Dezvoltarea intervențiilor care gestionează populațiile în numele vieții și sănătății. Aici, intervenția statului este promovarea și realizarea unor proiecte pentru a atinge dezvoltarea economică și a îmbunătăți rasa de iaci.
• Subiectificarea, prin care indivizii lucrează asupra lor înșiși pentru a se conforma autorității și discursului adevărului. În acest studiu de caz, prin concursurile de creștere a iacilor organizate de stat și prin valoarea estetică a iacilor sălbatici subliniată de firmele de marketing, crescătorii se subiectifică acceptând criteriile folosite pentru a evalua un iac bun și un crescător bun (criterii stabilite de către experți).

Când l-a întrebat pe directorul departamentului de creștere a animalelor de ce cresc iaci cu sânge sălbatic, el a menționat două avantaje ale iacilor cu sânge sălbatic. Primul, iacii cu sânge sălbatic sunt mai mari decât iacii obișnuiți, deci mai productivi în acest sens. Al doilea, deoarece un singur iac produce mai multă carne. Acesta face apel la niște lucrări de medicină veterinară, articole de presă și documentare recente despre iacii cu sânge sălbatic unde se arată că aceștia produc mai multă carne și lapte, iar în același timp, acestea susțin că iacii domestici s-au „degenerat” și atribuie degenerarea acestora „condițiilor de hrănire învechite” și „consangvinizării”: prin urmare, de aceea e nevoie de iaci cu sânge sălbatic – pentru a „reîntineri” iacii domestici. Totuși, până acum Siran nu a găsit niciun raport de cercetare care să susțină afirmația despre „consangvinizarea severă” a iacilor în contextul tibetan, nici în literatura chineză, nici în cea engleză, și niciun articol nu a discutat starea consangvinizării la iaci. În contrast, un studiu recent de secvențiere genomică sugerează că majoritatea raselor de iaci din Qinghai au o diversitate genomică abundentă.

Ajutată de oficialii guvernamentali, Srian a făcut teren pe pășunile a doi crescători și a făcut o vizită scurtă la un al treilea. O caracteristică distinctă pe care o au în comun este că toți au clădiri noi, gigantice, construite din metal. Acestea sunt un cadou din partea statului Yushu pentru acești crescători pionieri care încrucișează iaci cu sânge sălbatic. „Ei trebuie să aibă forță de muncă, spirit antreprenorial și dorința de a face bani”, a rezumat un secretar de sat caracteristicile crescătorilor care acum cresc în mod intenționat iaci cu sânge sălbatic. Este destul de puțin probabil ca acești crescători să-și schimbe complet metodele de creștere în conformitate cu planul guvernului. Grajdurile, un cadou costisitor care simbolizează modernitatea și progresul, încurajează unii crescători să înceapă să experimenteze și să imite creșterea industrială de animale cu iaci cu sânge sălbatic în propriile lor moduri.

Deși prețul iacilor cu sânge sălbatic a explodat, doar dorința economică nu explică popularitatea creșterii acestora. Când i-a întrebat pe crescătorii de iaci cu sânge sălbatic de ce au ales să crească acest tip nou de iaci, majoritatea i-au răspuns inițial: „Arată bine.” Guvernul local a organizat concursuri de creștere a iacilor pentru a inspira crescătorii să îmbunătățească rasele de iaci. Câștigătorul unui astfel de concurs primește un premiu în bani și, uneori, este prezentat în reportaje și știri. Criteriile pentru câștig includ aspectul estetic, greutatea și înălțimea.

În concluzie, acest program de încrucișare și intervențiile statului arată cum o biopolitică mai-mult-decât-umană poate transforma nu doar corpurile biologice ale iacilor, ci și colectivitatea biosocială a crescătorilor, iacilor și pajiștilor. Acest program stabilește noi norme despre ce înseamnă un iac bun și ce înseamnă un crescător bun. Iacii cu sânge sălbatic creează o imagine a unei naturi exotice și originare, „neantropogene”. Acest element face ca piața locală a iacilor să fie atractivă. Pe de altă parte, sălbăticia din corpul iacului urmărește o narațiune de tip pre-domesticire, revenirea la o stare inițială. Ironia este că această sălbăticie poziționează iacii cu sânge sălbatic în prim-planul încercării de a industrializa creșterea iacilor.

Crescătorul încearcă să urce un iac sălbatic în camion. Sursă foto: Arhiva personală a autoarei	Sursă foto: Arhiva personală a autoarei
Conferințe dedicate iacilor Sursă foto: Arhiva personală a autoarei

Porumbeii ne trezesc emoții distincte – poate de bucurie sau plăcere atunci când îi hrănim sau ne facem poze cu ei; poate de enervare atunci când vedem mizeria provocată de ei în spații publice sau pe mașini. În prezent, în multe orașe europene prezența porumbeilor este adeseori tratată ca fiind nedorită, ceva ce trebuie prevenit. Dar asta ne pune într-o poziție în care noi, ființe umane, avem dreptul să alegem cum alte ființe coabitează cu noi în oraș – când interferează cu anumite spații trebuie îndepărtate.

Atenția acordată prezenței altor ființe poate deschide calea către modalități de a exista împreună, mai degrabă decât de a lupta împotriva lor. Putem să ne schimbăm percepția asupra relației om – mediu înconjurător prin înțelegerea diferitelor moduri de a gândi despre oameni și natură. Ideea că în calitate de oameni nu suntem entități independente, detașate de restul lumii, ci mai degrabă interconectate cu aceasta, contestă modul nostru actual de gândire și deschide posibilități pentru interacțiuni bazate pe cooperare și grijă.

Scopul cercetării Zofiei Pałka, studentă la Adam Mickiewicz University din Polonia, a fost să prezinte porumbeii sălbatici (feral pigeons) ca actori care funcționează în cadrul comunităților, au istorii proprii și sunt co-creatori activi ai orașului. Zofia și-a bazat cercetarea despre socialitatea porumbeilor sălbatici din orașul Poznań pe o abordare mai-mult-decât-umană. A observat porumbeii sălbatici, precum și alte elemente neînsuflețite care alcătuiesc spațiul urban cu care aceștia interacționează. Cercetarea a inclus, de asemenea, conversații cu ornitologi, oameni implicați în Fundația Gruszętnik – o fundație cu sediul în Varșovia care ajută păsările printr-o rețea de voluntari din toată Polonia, locuitori din Poznań, persoane care hrănesc porumbeii și îi ajută, crescători de porumbei și proprietari de porumbei voiajori, naturaliști și oameni care se tem de porumbei. Concluzia Zofiei a fost că dacă conștientizăm că porumbeii sălbătici, la fel ca orice alte creaturi, locuiesc Poznań și îl co-creează, ne-ar putea ajuta să redefinim modul nostru de gândire antropocentric.

În Poznań oamenii au creat tehnologii menite să prevină anumite păsări (inclusiv porumbeii sălbatici) să rămână și să își facă cuib în anumite locuri. Uneori în moduri periculoase pentru porumbeii sălbatici, încearcă să se controleze unde vor locui și unde își vor crește puii. Acest lucru le restricționează capacitatea de a co-crea peisajele urbane și ignoră faptul că ei formează propriile lor comunități, din care aceste locuri pot face parte. Există multe sisteme de siguranță disponibile. Unele au ca scop sperierea porumbeilor prin afectarea simțului lor vizual sau auditiv. Altele—cum ar fi țepușele, plasele sau spiralele—împiedică fizic păsările să ocupe anumite spații. Măsurile de siguranță cel mai des utilizate pe care le-a observat în Poznań includ plasele, ciorile din plastic și țepușele. Un ornitolog cu care a avut ocazia să discute i-a explicat că din câte știe nu există reglementări legale cu privire la utilizarea lor—nici de către persoane private, nici de către instituții publice. Prin urmare, pot fi folosite de oricine fără nicio supraveghere sau verificare. Unul dintre interlocutori a menționat că porumbeii încearcă adesea să facă față măsurilor de descurajare în diverse moduri și, de exemplu, reușesc să folosească țepușele ca suporturi pentru cuiburi. Un voluntar de la Gruszętnik i-a atras atenția asupra faptului că dacă un cuib de porumbei este construit lângă țepușe, există o probabilitate foarte mare ca puii să sufere diverse tipuri de răni, iar căderea peste acestea poate fi chiar fatală. În timpul unei conversații cu unul dintre naturaliști, acesta a adus în discuție subiectul porumbarelor și modul în care ar putea funcționa în Poznań.

A explicat că în Paris, acest tip de control al populației funcționează prin capturarea unui grup de porumbei (de exemplu, 400 de indivizi) și izolarea lor într-un porumbar unde au spațiu să zboare liber. Ei sunt monitorizați și hrăniți în mod regulat. Se împerechează adesea acolo, deși, conform naturalistului, este cel mai bine să fie prinși porumbei deja împerecheați. După ce păsările depun ouăle (ceea ce durează, de obicei, aproximativ trei săptămâni, dar uneori mai mult), porumbarele sunt deschise—platformele sunt deschise, permițându-le să zboare afară. Prin utilizarea porumbarelor, populația este controlată prin înlocuirea ouălor. Ouăle reale sunt înlocuite cu ouă artificiale (numite ouă false). Dezavantajul acestei metode este că potrivit unor cercetări recente, înlocuirea ouălor provoacă stres femelei și crește necesarul de energie din cauza nevoii de a produce ouă noi, ceea ce poate duce la mortalitate. Interlocutorul consideră că acest subiect trebuie analizat cu atenție, astfel încât noile acțiuni să nu stimuleze producția de ouă, așa cum se întâmplă în cazul reproducției, ci să limiteze efectiv populația într-un mod cât mai puțin stresant pentru păsări. Limitarea populației și oferirea de spații sigure pentru adăpost și cuibărire ar îmbunătăți, de asemenea, condițiile lor de viață—aceasta, însă, ar necesita cooperare cu autoritățile, comunitatea locală și cu porumbeii înșiși.

El a susținut că ar fi benefic să se amplaseze porumbare pe acoperișuri—acestea nu ar fi vizibile, dar ar fi accesibile și controlate. A creat un proiect destinat amplasării de porumbare de-a lungul liniei Tramvaiului Rapid din Poznań, dar a fost descurajat să încerce să-l implementeze deoarece ar fi fost accesibile și vizibile pentru toată lumea, ceea ce ar putea duce la maltratarea păsărilor; de exemplu, prin aruncarea de sticle înspre ele.  Naturalistul cu care a discutat i-a atras atenția, totodată, asupra faptului că implementarea unei astfel de soluții ar putea deschide noi căi pentru coexistența dintre oameni și porumbeii sălbatici, însă ar trebui să țină cont de modul în care se dezvoltă relațiile dintre porumbeii individuali dintr-un astfel de porumbar, astfel încât fiecare să-și poată găsi un adăpost în condiții confortabile pentru el.

Sursă foto: Arhiva personală a autoarei

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Tomas Cole (Stockholm University), Ferran Pons-Raga (Spanish National Research Council (IPNA-CSIC), Gaëlle SIMON (Institut Agro-Rennes), Philippe Boudes (Institut Agro Rennes Angers), Catherine Darrot (Institut Agro Rennes-Angers), Siran Liang (Technische Universität Braunschweig) și Zofia Pałka (Adam Mickiewicz University in Poznań, Poland). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Ruxandra Păduraru
Descrie „cum” – antropologic și prin proză scurtă. Gazdă de cozerii antropologice, în prezent doctorandă la Școala Doctorală de Sociologie, Universitatea din București. Are un master și licență în antropologie urbană și antropologia mirosurilor. Face parte din echipa de coordonare a Atelierului de Cercetare în Antropologie Arhitecturală – Centrul de Studii Arhitecturale și Urbane, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Iubește să predea studenților și să povestească despre munca emoțională din antropologie, orașe, călătorii cu rulota și, mai nou, gândacii de bucătărie – despre care studiază la doctorat. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.