Identitate și apartenență culturală 

Lily Gibbs (doctorandă la Universitatea Kent) explorează un subiect dificil în lumea contemporană, cel al identității. Obiectul de studiu sunt tinerii de origine turcă din Ciprul de Nord, membri ai unei comunități politice, Republica Turcă a Ciprului de Nord, nerecunoscute oficial de către comunitatea internațională (cu excepția Turciei). Prezentarea sa, intitulată „’Vedem același asfințit’. Relația tineretului turco-cipriot cu identitatea mediteraneană, pentru rezistență, simplitate și complexitate” a avut loc în cadrul panelului EASA 128 „Marea, țărmurile și oamenii ei: o antropologie a/în Mediterana” [Mediterraneanist Network].

Ciprul, această insulă cu peisaje de poveste, are o istorie controversată și tensionată. Ocupat de britanici in 1878 și apoi anexat la imperiu în 1914, Ciprul a fost victima politicii britanice de divide et impera, care a agravat intenționat tensiunile etnice în zonă. Câștigându-și independența de sub dominația Regatului Unit în 1960, a devenit sursă și teren de conflict pentru tensiunile dintre Grecia (care urmărea să-și alipească acest teritoriu, profitând de mișcarea naționalistă locală Enosis) și Turcia, care voia să protejeze minoritatea turcă din nord (care reprezintă aproximativ 30% din populație). Ciprul a aderat la UE în 2004 și la moneda unică din 2008, dar, cu toate acestea, tensiunea dintre regiunea de nord și restul insulei se resimte încă, sub forma unor restricții și reglementări pe care UE le gestionează cu grijă, pentru a nu crea precedente.

Prinși la mijloc la interferența unor identități politizate (turc, cipriot, grec), tinerii din această regiune preferă să se identifice cu cultura mediteraneană, în dimensiunea ei cvasi-stereotipică: marea, relaxarea, mâncarea bună, relațiile de familie, convivialitatea. Identitatea mediteraneană devine un refugiu pentru acești tineri, dar și o strategie de a simplifica niște explicații complicate despre propria identitate. În același timp, în mod paradoxal, această identificare este și o strategie de a complica varianta simplistă și reductivă de categorizare din partea celorlalți. Mai mult, identitatea mediteraneană le permite tinerilor turco-ciprioți să își asume apartenența europeană, dar și moștenirea culturală a Orientului Mijlociu, să se revendice dintr-o identitate clară și puternică, aparent neproblematică. Această strategie de a se plasa într-un teren neutru le permite tinerilor ciprioți o mai mare libertate identitară decât le-ar permite-o etichetele și categorizarea dinspre exterior. Azara, o tânără de 25 de ani din grupul celor cu care Lily Gibbs a stat de vorbă, declară: „mă identific ca mediteraneană, pentru că dacă spun că sunt turco-cipriotă, asta nu include importanța apei, importanța mării, importanța măslinelor în viața noastră. Vorbim cu mâinile, ca italienii, suntem conectați cu familia ca sicilienii, iubim festivalurile și întârziem tot timpul, ca spaniolii. Asfințitul nostru e același peste tot în Mediterana, mă simt acasă oriunde în Mediterana. Eu simt că e o identitate mult mai primitoare și acceptabilă și stabilă și e un motiv de mândrie să mă identific așa”.

Prima generație de ciprioți fără experiența directă a războiului, dar captivi în acest discurs complicat și politizat, tinerii care fac obiectul cercetării au o viziune proprie despre viitor, despre identitate, Cipru, europenism, comunitate și prosperitate. Explorarea acestei viziuni de către o tânără antropoloagă din aceeași generație este un demers binevenit, cu o prospețime proprie, și care respectă cerințele formulate în panel de a pune in discuție canonul mediteranist în antropologie, prin felul în care comunitățile locale înțeleg și trăiesc această identitate, dincolo de dimensiunea ei idealizată și politizată. Cu precădere în momente de criză.

Arsenii Khitrov (Universitatea din Oslo) abordează un subiect contemporan, dar încă insuficient exploatat: rolul psihoterapiei în lumea noastră, din perspectiva terapeuților și a rolului lor în transformările prin care trece societatea. Panelul EASA P073 “Desfacerea și refacerea socialului în psihoterapie” pornește de la premisa că psihoterapia actuală este mai mult ca oricând ancorată în practici și dinamici sociale și, prin urmare, direct implicată în reconfigurarea cadrelor sociale, prin trasarea limitelor dintre individ și colectivitate, dintre privat și societate.

Cu un doctorat obținut la Univeristatea Cambridge, dr. Khitrov este bursier postdoctoral în proiectul Shrinking the Planet. Proiectul își propune să compare modul în care clasele de mijloc din China, India și Rusia își dezvoltă subiectivitatea prin învățarea psihoterapiei. Studiul de caz al cercetării sale, intitulată “Speranțe private pentru o vindecare publică: rolul psihoterapiei pentru viziunea unei noi societăți”, este Rusia (în contextul războiului cu Ucraina), dar, fără îndoială, observațiile sale ar putea viza și spațiul nostru cultural. Și acolo, ca și aici, psihoterapia individuală a devenit tot mai populară, ca un soi de tehnologie a sinelui, care modelează discursul, valorile, comportamentul și identitatea persoanei. Este un proces individualistic, bazat pe experiențele personale. Dar dr. Khitrov încearcă să exploreze un aspect trecut cu vederea: viziunea și rolul psihoterapeuților în schimbarea socială, abordând practica psihoterapiei ca o industrie culturală producătoare de sens (meaning-making industry).

Cercetarea, bazată pe teren antropologic și interviuri realizate în perioada 2021-2022 într-un centru de pregătire terapeutică din Rusia, conturează idealul unui subiect ‘terapizat’ care poate produce schimbare în societate și al unei socialități lipsite de violență. Mai exact, scopul este acela de a rupe ciclurile de violență impuse de către stat și societate și a transmite aceste noi atitudini generațiilor viitoare ca pe un gen de moștenire, care ar face, în cele din urmă, Rusia o țară ‘normală’, adică ‘europeană’. Toate acestea sunt investigate pe fondul tensiunilor și rupturilor sociale provocate de pandemie și de războiul ruso-ucrainean și în contextual dezbaterilor publice mai ample despre traume, responsabilitate morală, vinovăție, îngrijire de sine și limite personale.

Extrapolând, ne putem întreba care este efectul dezvoltării fără precedent a acestei industrii psihoterapeutice în contextul nostru cultural: în ce fel practicienii ei sunt implicați, direct sau indirect, în modelarea unor noi generații, pentru care terapia devine vitală, iar limbajul ei specific este parte a comunicării cotidiene. Pentru generația Z sau pentru millenials, psihoterapia oferă mijloacele necesare pentru înțelegerea și/sau repararea relațiilor (de cuplu, de muncă, de familie etc.) și pentru buna folosință a unui sine antreprenorializat, cum îl numește sociologul Sorin Gog în cercetarea sa, una din puținele care abordează acest domeniu. Fără îndoială, acesta este un subiect valoros de cercetare pentru științele sociale și foarte ofertant pentru înțelegerea lumii în care trăim.   

În calitate de mijloc de câştigare a existenţei şi de principiu de organizare socială, munca a fost și continuă să fie un element central al experienței umane. Omniprezentă și universală, ea este un fenomen social ale cărui semnificații și forme de manifestare variază în funcție de contextul istoric și cultural. Nenumăratele atribute care îi pot fi asociate ne dau o idee despre complexitatea conceptului de muncă, un concept ale cărui graniţe ramân neclare și permeabile. Pe lângă categoriile cunoscute de tipul muncă agricolă, industrială, salariată, independentă, domestică, forțată, (ne)calificată, (in)formală, manuală sau intelectuală, vorbim astăzi de muncă pe platformă, la distanță, nomadă, flexibilă, precară, invizibilă sau gratuită, calificative ce lasă să se întrevadă transformările profunde prin care trec societățile actuale.

Textul de față discută despre munca pe cont propriu în Cuba. Parțial autorizată în anii 1990, în contextul unei crize economice severe cunoscută sub numele de « perioada specială », munca pe cont propriu (trabajo por cuenta propia sau cuentapropismo) continuă să facă astăzi obiectul unor dezbateri aprinse în Cuba. Ea a fost gândită inițial ca o măsură de urgență cu caracter temporar, menită să atenueze impactul recesiunii declanșate în urma prăbușirii Uniunii Sovietice. Trei decenii mai târziu, dreptul de a munci pe cont propriu ramâne în vigoare fără a fi însă pe deplin acceptat și valorizat în societate. Legitimarea aceastei forme de antreprenoriat a condus la apariția unui nou statut profesional, cel de lucrător pe cont propriu (trabajador por cuenta propia sau cuentapropista), care permite desfășurarea unei afaceri individuale în condiții strict definite de lege. Numărul lucrătorilor, tipul de activități autorizate și modalitățile de reglementare au variat însă considerabil de-a lungul anilor, ca răspuns la tensiunile provocate de recunoașterea legală a inițiativei private într-o țară guvernată de un regim atașat principiului proprietății de stat asupra mijloacelor de producție și al economiei centralizate și planificate.

Cercetătorii în științele sociale interesaţi de acest subiect au studiat cu precădere modul în care cuentapropismo contribuie la remodelarea concepțiilor despre cetățenie și muncă în Cuba. În acest sens, unele analize pun accentul pe rolul muncii pe cont propriu în reconfigurarea relației dintre individ și stat. Altele întrezăresc dezvoltarea unei noi culturi a muncii, bazată pe inițiativa individuală, competiție și căutarea profitului, care intră în conflict cu morala colectivistă și egalitaristă promovată de regimul socialist. Dar dacă sociologii și politologii tind să vadă în aceste fenomene semnele unui proces de tranziție către economia de piață, antropologii adoptă o poziţie mai nuanţată, punând în evidenţă complexitatea și ambiguitatea transformărilor socio-economice și politice din Cuba.

Ståle Wig, cercetător postdoctoral în antropologie socială la Universitatea din Oslo, se numără printre cei care subliniază raportul ambivalent pe care-l întreţin noii actori din sectorul privat cu statul. Într-o scurtă lucrare intitulată „Afacerea ca ceva neobișnuit. Bătălia pentru semnificația muncii în Cuba”, el arată că recunoașterea legală a statutului de cuentapropista are pentru lucrătorii pe cont propriu o dublă semnificație: pe de-o parte, licența de antreprenor independent autorizează obținerea de venituri în afara sectorului de stat, creând o distanță între cuentapropistas și restul salariaților; pe de altă parte, ea funcționează ca un fel de permis moral care acordă muncii pe cont propriu un statut de muncă adevărată, legitimă și utilă pentru colectivitate, producând o ruptură între cuentapropistas și lucrătorii de pe piața informală. Ståle Wig arată astfel cum lucrătorii pe cont propriu își atribuie o superioritate morală față de cei care desfășoară activităţi similare fără o autorizație formală. În comparație cu omologii lor din economia informală care „trăiesc din inventivitate”, „fără să muncească”, lucrătorii pe cont propriu se consideră „muncitori adevărați” în virtutea relației lor cu statul.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Lily Gibbs (University of Kent), Arsenii Khitrov (University of Oslo) și Ståle Wig (University of Oslo). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Maria Voichița Grecu
Este cercetătoare în sociologie și antropologie. A studiat la Universitatea București, la École Normale Spérieure și la École des Hautes Études en Sciences Sociales și a predat în mai multe universități, la Reims, Nantes, Paris și Amiens. Interesele ei principale de studiu țin de anchetele longitudinale, de antropologia economică și politică, precum și de sociologia muncii şi a claselor sociale. În prezent lucrează la Centre d’Études de l’Emploi et du Travail într-un proiect colectiv de cercetare pe tema discontinuităţii muncii. În paralel pregăteşte o sinteză critică a unor studii antropologice privind organizarea economiilor domestice în spaţiul postcomunist şi postsovietic.

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.