„E ram mii de fotbaliste și acum nimeni nu știe că am existat”, îmi spunea Lia când ne-am întâlnit la școala unde predă educație fizică. Fotbalul a fost o parte importantă a vieții sale. Ea a fost jucătoare în anii ’80 și o perioadă scurtă după Revoluția din 1989. Pe fondul politicilor sportului de masă și a celor de emancipare a femeilor, apar în anii `60 primele forme organizate de fotbal feminin. Sportul era văzut ca o manifestare prin care femeile participau la viața publică și contribuia la atingerea egalității de gen. Însă fotbalul jucat de femei nu a fost recunoscut ca sport oficial, pentru că nu răspundea „idealului femeii socialiste”. Cu toate acestea, competiții regionale și chiar meciuri internaționale au fost organizate în întreaga țară până la schimbarea regimului. A devenit un fenomen care a implicat mii de jucătoare și care a reverberat până în anii ’90, după oficializarea sa. Echipele aparțineau de fabrici, uzine și cooperative, astfel că la începutul anilor 2000, dezindustrializarea și privatizarea au afectat participarea femeilor în fotbal până aproape de dispariție. În ultimii ani, dezvoltarea la nivel internațional și presiunea instituțională duce la o aparentă creștere a interesului pentru dezvoltarea acestei “Cenușărese a fotbalului”, așa cum a numit-o Federația Română de Fotbal (FRF). Cu toate că fotbalul feminin are un trecut de peste șase decenii, pare o noutate în peisajul sportiv autohton. FRF și fostul Minister al Sportului nu au nicio dovadă care să ateste existența implicării femeilor în fotbalul feminin. Singurele dovezi se află în arhivele presei scrise și în memoria fostelor jucătoare. 

Pe parcursul acestui articol voi căuta să recuperez memoria experiențelor jucătoarelor de fotbal care au activat în perioadele cele mai prolifice ale fotbalului local. Voi evidenția modul în care au fost produse și reproduse timp de peste cinci decenii practici discriminatorii și voi arăta cum femeile și-au negociat accesul și participarea la joc. Fiecare relatare reprezintă o reconstrucție care se bazează pe interviuri despre povești de viață și biografii sportive, încadrate într-un context mai larg bazat pe informații din arhiva presei scrise și TV. Cercetarea etnografică și de arhivă s-a desfășurat pe o perioadă de un an și a inclus peste 30 de interviuri cu jucătoare foste și actuale, antrenori, oficiali și părinți, observații la antrenamente și meciuri și surse din presa scrisă locală și națională și a Televiziunii Române începând cu anii `60.

Veronica a devenit o jucătoare-vedetă în orașul său în anii ’80, într-o perioadă în care fotbalul  feminin nu era recunoscut oficial. Oamenii care o întâlneau pe stradă o recunoșteau și o încurajau. Fotbalul feminin se bucura de vizibilitate în presa locală și de popularitate la public în special în orașele mici. Echipele de fotbal feminin contribuiau la construcția identității locale sau a fabricilor pe care le reprezentau. Veronica părea că întrupează idealurile regimului socialist de stat: muncitoare la o fabrică, soție și mamă care se implică în viața publică prin activitatea ei sportivă. La fel ca multe alte jucătoare, Veronica a început „să joace fotbal cu băieții” care o foloseau întotdeauna ca portar. Și-a urmat pasiunea când a fost angajată la o fabrică care avea o echipă de fotbal feminin. Din cauza atitudinii agresive a antrenorilor ei, a ales să plece la sute de km de casă pentru a continua să joace fotbal. Datorită performanței a ajuns să joace la una dintre cele mai bune echipe din România de la acea vreme. A devenit un simbol al fotbalului feminin în anii ’80 și prima jumătate a anilor ’90.

Fotbalul feminin reflectă atitudinea ambivalenta a regimului față de femei. În ciuda statutului său neoficial, în ultima decadă a socialismului de stat, fotbalul feminin a luat amploare. În întreaga Românie, fabrici și uzine au înființat echipe de fotbal feminin și au apărut noi competiții. Femeile erau încurajate să fie active în viața sportivă pentru că era un mijloc de a atinge idealul egalității cu bărbații. În practică, bărbații în poziții de putere au restricționat accesul unor categorii sociale de populație, precum femeile sau persoanele cu dizabilități,  la anumite activități (Riordan 1991). Reglementările privind drepturile egale garantau accesul femeilor la practicarea oricărui sport dorit, însă, unele sporturi precum fotbalul, erau considerate „nepotrivite pentru femei” și nu au fost recunoscute oficial.

Participarea femeilor la fotbal a fost subminată de lipsa investițiilor în dezvoltare și de atitudinile misogine ale bărbaților implicați în fenomen. Echipa Veronicăi a avut rezultate mai bune decât echipa de fotbal masculin a fabricii. Timp de ani de zile, echipa ei a fost lider incontestabil în toate competițiile în care a participat. Cu toate acestea, accesul jucătoarelor pe terenul de antrenament era stabilit în funcție de programul echipei masculine și de foarte multe ori își „rupeau genunchii pe bitumul din jurul stadionului”. Pentru că nu aveau propriul echipament trebuiau să împrumutate de la colegii lor bărbați. Veronica lua adesea ghetele unui coleg cu număr mic la picior și fugea rapid la vestiar să i le înapoieze atunci când jucau în cuplaj (jucau ambele echipe în aceeași zi meciuri consecutive). 

A fost nevoie de mult timp și de eforturi uriașe pentru ca femeile să câștige respectul și sprijinul publicului. Înainte ca echipa să se bucure de succesul de care s-a bucurat în a doua decadă a anilor `80, Veronica și colegele ei erau adesea „trimise la cratiță” sau încurajate să facă „schimb de tricouri” de către bărbații din public. Într-o perioadă a practicilor de cenzură care reglementau afișarea publică a corpului femeilor în toate formele de divertisment, fotbalul a creat contexte în care femeile erau plasate în centrul privirii masculine. Mecanismele de adaptare dezvoltate de jucătoare au fost „să ignore” sau „să nu pună la inimă” pentru a-și putea continua activitatea. Jucând fotbal femeile contestau ierarhiile sociale și în același timp se conformau interiorizând discursuri care justificau atitudinile sexiste  – „așa sunt bărbații”. Prezența echipei masculine pe teren nu a fost niciodată contestată de către public în ciuda slabei performanțe. Statutul jucătoarelor nu a fost un dat, ele au fost nevoite să obțină performanțe în mod constant pentru ca publicul să accepte și apoi să susțină activitatea lor într-un spațiu dedicat până atunci doar bărbaților. Echipa a devenit un simbol al muncitorilor de la fabrică, precum și al fabricii în sine.

Cu toate că participarea la activități sportive a femeilor avea o dimensiune coercitivă, jucătoarele au dezvoltat un sentiment de atașament pentru fotbal. Siguranța locului de muncă și privilegiile de care se bucurau făcând parte din echipa fabricii, le-a permis să-și continue activitatea. Timpul lor era monopolizat de muncă și fotbal, iar puținele ore rămase erau ocupate de treburile gospodărești. Cu toate acestea, datorită performanței echipei, jucătoarele din echipa Veronicăi au reușit să negocieze timpul petrecut la „linia de producție” până la a fi scutite, ca să meargă direct la antrenamente. Momentul de renunțare apărea de cele mai multe ori atunci când intervenea familia, se căsătoreau sau deveneau mame. Spre deosebire de mulți dintre colegii ei, Veronica a avut sprijinul familiei și a continuat să joace fotbal mult timp, chiar și după ce a născut. 

Atunci când femeile jucau fotbal, ele deveneau simbol al implementării de succes a socialismului, dar erau în același timp și o formă de contestatare a normelor sociale patriarhale. Ele erau adesea percepute ca o „prezență contradictorie” (Cahn 1994) care amenința ordinea de gen. Deciziile de anulare a competițiilor sau de desființate fără explicații a unor echipe erau moduri prin care se descuraja participarea femeilor în fotbal. Eforturile de încetinire a dezvoltării sunt încercări de restabilire a ierarhiilor de gen. În decadele care au urmat, când statul nu a mai avut un rol custodial (Riordan 1991) în fotbalul feminin, aceste practici au fost perpetuate de către alți actori sociali și instituții.

După Revoluția Română, în 1990, fotbalul feminin a devenit oficial, iar Federația Română de Fotbal a întreprins o serie de acțiuni pentru a se conforma agendei internaționale. A fost organizat primul Campionat Național și a fost creată Echipa Națională. Infrastructura și dotările sportive construite în perioada socialismului de stat și numărul de jucătoare active a creat condiții propice pentru avântul pe care l-a luat fotbalul feminin la începutul anilor’90. În prima ediție a Campionatului Național au concurat 46 de echipe. Având o bază de selecție consistentă, Echipa Națională s-a remarcat rapid pe plan internațional prin performanțele pe care le-au obținut la turneele amicale la care au participat. 

Veronica a continuat să joace trecând prin toate transformările fotbalului feminin de după oficializarea sa. Și-a construit o carieră și a devenit o jucătoare de elită. Echipa ei a fost prima Campioană oficială a României. Suporterii, în mare parte bărbați, veneau în număr mare să le vadă pe femei jucând, nu doar acasă, ci și la meciurile din deplasare. A fi selectată în Echipa Națională nu a avut beneficii financiare, dar i-a oferit un statut social privilegiat. Performanța ei sportivă și realizările i-au fost recunoscute public și apreciate. Sportivii erau printre puținele persoane din România care aveau oportunitatea de a vizita alte țări. Deși granițele nu mai erau închise, libera circulație era puternic limitată de reglementările internaționale și de lipsa resurselor financiare. A face parte din Echipa Națională a însemnat și acces la condiții de antrenament mai bune, jucând împotriva adversarilor mai experimentați în condiții pe care nu le-ar fi visat niciodată acasă.

În anii care au urmat, dependența fotbalului feminin de stat a fost înlocuită de dependența de economia de piață. În timp ce fotbalul masculin trecea printr-o perioadă prolifică, continuând succesul internațional al cluburilor de elită din anii ’80, fotbalul feminin avea foarte puține perspective de sprijin financiar sau de profitabilitate. Practicile de privatizare din România au dus la dezmembrarea companiilor de stat. Infrastructura și facilitățile construite în „epoca de aur” a socialismului de stat au fost afectate de o degradare severă. Echipa Veronicăi a fost una dintre multele echipe care au fost desființate în timpul procesului de dezindustrializare. În noua ordine economică, capitalul simbolic a început să fie căutat doar pentru potențialul său de a deveni capital economic.

Deși nu s-au făcut eforturi instituționale pentru a crește vizibilitatea sau condițiile de joc, au continuat să apară noi jucătoare. În timpul liceului, Elei i s-a părut absurd când un antrenor care a văzut-o jucând handbal a chemat-o la antrenamentul echipei sale de fotbal. Nu auzise de fete care să joace fotbal și a râs. Mai târziu, ea a devenit prima marcatoare a ediției inaugurale a Cupei UEFA la Feminin în 2001. Ascensiunea ei a mers în paralel cu declinul fotbalului feminin în România. A jucat meciuri între echipe care nu întruneau numărul minim de jucătoare, meciuri câștigate pentru că adversarii nu își puteau acoperi costurile pentru arbitri sau meciuri programate după cele de rugby pe terenuri noroioase și greșit marcate. Pentru că nu existau bani pentru cazări, deplasările erau făcute pe baza carnetelor de eleve sau studente, cu trenul în noaptea precedentă meciului. Aceste situații au împins multe jucătoare să renunțe, dar au funcționat pentru cele care au continuat și ca mecanisme prin care s-a construit atașamentul față de fenomen, prin consolidarea relațiilor sociale în interiorul echipelor de club și a celei naționale. Una dintre „amintirile cele mai amuzante” pentru Ela este o deplasare făcută la patru sute de kilometri distanță într-un un camion cu două bănci și puțin fân. 

Procesul de privatizare nu a fost uniform, iar unele cluburi ale fostelor fabrici au reușit să ofere condiții adecvate jucătoarelor o perioadă de timp. Jucătoarele erau plătite pe baza contractelor de muncă pentru posturi fictive în cadrul fabricilor sau companiilor care dețineau echipele. Însă, în timp, fotbalul feminin s-a dovedit a fi neprofitabil iar proprietarii de cluburi nu au putut susține costurile pe termen lung. Cheltuielile pentru participarea în campionat erau în anii ’90 suportate în întregime de cluburi și perspective de a încasa bani din transferuri, drepturi de televizare sau participări la competiții internaționale nu existau. În același timp, jucătoarele echipelor care făceau performanță în campionatul național aveau așteptări mai mari, atât financiare, cât și în privința condițiilor de pregătire. Astfel, echipele cu cele mai bune rezultate erau condamnate la desființare. Era mult mai profitabil pentru proprietarii de cluburi să investească în echipele masculine, chiar dacă erau slab cotate, pentru că existau perspective de a vinde jucători către cluburile mai mari. Ela a trecut prin trei desființări ale echipelor pentru care a jucat: una după ce prima sa echipă a fost promovată în Liga I și alte două după câștigarea titlului de Campioane Naționale. La sfârșitul anilor ’90, în timp ce fotbalul feminin creștea la nivel internațional, în România aproape dispăruse. În sezonul ’99-’00, doar patru echipe au reușit să termine întregul campionat.

Fotbalul feminin s-a  hrănit în anii ’90 din inerția inițiativelor optzeciste. Nou înființata entitate juridică FRF, funcționa pe noile criterii ale economiei de piață, astfel că nu exista niciun fel de motivație de a lua măsuri pentru a încuraja dezvoltarea fotbalului feminin. Jucătoarele de elită nu aveau perspective de viitor în România. Ele jucau meciuri oficiale în echipamentul uzat al bărbaților, pe care trebuiau să-l modifice astfel încât să nu-și dezvăluie lenjeria intimă. În turneele internaționale foloseau lac de unghii, bandă adezivă sau plasturi pentru a-și “scrie” numerele pe tricouri. Au primit donații de echipament din partea cluburilor adversare atunci când li s-a rupt echipamentul pe teren. Astfel că multe au ales să plece formal sau informal din țară. Fie s-au transferat oficial, fie au „fugit de la echipa națională” în timpul deplasărilor din afara țării.

În timp ce la începutul anilor ’90 erau 2000 de jucătoare active în campionat, în 2008 au rămas doar 350. Este o perioadă în care multe dintre jucătoarele și antrenorii actuali s-au format. Media descria fotbalul feminin ca fiind o “luptă în noroi” unde jucătoarele nu mai erau atlete, ci victime, cazuri sociale sau excepționalități prin calitățile masculine. Bărbații, antrenori, manageri de club au devenit personaje eroice care facilitau micile victorii ale femeilor în tabloul sumbru al fotbalului feminin. Filantropi și “plini de suflet” ei sunt cei care le oferă șanse echipelor de femei investind în ele, pentru că se dovedesc “mai harnice decât bărbații pe teren”. În realitate, noul sprijin oferit de FRF pentru călătorii și cazare a devenit un mijloc de obținere a unui profit pe termen scurt, iar cluburile feminine apăreau și dispăreau peste noapte. Deplasările au continuat să se facă în multe cazuri tot cu trenuri de noapte pentru ca banii de cazare să rămână „în club”. Eforturile, timpul și corpurile jucătoarelor de fotbal au reprezentat o sursă pentru acumularea de capital simbolic sau financiar de către cei aflați în poziții de putere: bărbați în structuri politice, șefi de fabrici, președinți de cluburi, antrenori și – mai nou – cei aflați la conducerea Federației. 

Pe fondul creșterii uriașe a popularității fotbalului feminin la nivel mondial, în ultimii ani, FRF a luat măsuri pentru a încuraja dezvoltarea la nivel local. Bugetul alocat cluburilor pentru meciurile din deplasare a fost crescut, s-a creat o poziție dedicată fotbalului feminin în Federație, s-a încheiat un contract de difuzare a meciurilor cu un post de televiziune sportiv și cea mai controversată măsură: cluburile echipelor masculine din prima Ligă sunt obligate să  aibă echipe feminine de senioare. Președintele actual al FRF a fost acuzat că folosește aceste inițiative pentru „a cumpăra” voturile cluburilor de fotbal feminin. Deși s-au înregistrat progrese în ceea ce privește numărul de jucătoare, multe dintre obstacolele cu care se confruntă acestea sunt similare cu cele întâmpinate de fotbaliste acum câteva decenii. Indiferent de zone, fie rurale sau urbane, locurile în care se practică sport în parcuri, pe străzi, în curți de școală  sunt „în mod tradițional folosite și controlate de bărbați” (Scraton, Fasting, Pfister, Bunuel și 2018:30). Frații, verii, băieții din cartier sunt cei care acceptă sau invită o fată atunci când au nevoie de o un om în plus pe teren. Cele mai multe dintre jucătoarele active senioare au fost susținute de bărbații din familie sau de profesorii de educație fizică din școală să-și urmeze această pasiune.

Părinții Anei nu considerau fotbalul o activitate potrivită pentru o fată și au încurajat-o să practice arte marțiale. Bunicul ei a mințit părinții și a dus-o la antrenamentele de fotbal. Acum ea este jucătoare în prima Ligă. Ana a jucat pentru același club toată viața și este acum căpitan de echipă. Deși este cel mai longeviv club din campionat, nu au avut niciodată performanțe. Nu au retrogradat niciodată, dar nici nu au câștigat titluri. Ana a avut oportunitatea să se transfere la alte echipe locale și internaționale, dar antrenorul ei, care este și managerul clubului, „nu a lăsat-o”. Este legată prin contract și pentru transfer s-au cerut sume despre care nici nu se discută în campionatul intern.

În 2022, mai puțin de jumătate dintre jucătoarele din Campionatul Român aveau contracte de profesioniste. Majoritatea erau contracte de activitate sportivă. Acest lucru înseamnă că sunt salarizate cu sume derizorii sau deloc. În cazul în care o jucătoare dorește să se transfere, ea este legal obligată să plătească taxele de formare pentru toți anii petrecuți în club. În fotbalul feminin plata pentru transferul de jucătoare nu este o practică des întâlnită. De cele mai multe ori se transferă doar jucătoarele al căror contract a expirat. În unele cazuri, părinții preferă să plătească taxele de formare. În cazul Anei, contractul de profesionistă a fost folosit pentru a-i bloca cariera. Există opțiuni limitate pentru o femeie care dorește să se implice pe termen lung în fotbal. Cu excepția Bucureștiului, majoritatea orașelor au doar o singură echipă de fotbal feminin, sau niciuna. Cu foarte puține excepții, nicio jucătoare nu reușește să aibă un trai decent din fotbal. Ele sunt fie încă în liceu, fie studente (majoritatea la Universitatea de Sport), fie au un loc de muncă cu normă întreagă, cum ar fi profesor de educație fizică, contabil, casier etc. Fiecare își negociază programul cu colegii, profesorii și superiorii pentru a putea participa la antrenamente de cel puțin trei ori pe săptămână, la meciurile oficiale acasă și în deplasare. Dacă o jucătoare dorește să se transfere, trebuie să-și găsească o nouă școală sau loc de muncă, motiv pentru care de multe ori jucătoarele preferă să rămână la echipe fără perspective, sau să accepte situații în care sunt marginalizate, discriminate sau să sufere diferite forme de abuz din partea antrenorilor și managerilor de club. 

Participarea femeilor în fotbal continuă să conteste dar și să se supună în același timp normelor și ierarhiilor de gen. Femeile au revendicat un spațiu care este tradițional dominat de bărbați. Însă inițiativa și munca lor au servit fie scopurilor ideologice, fie s-au transformat în bunuri de schimb ale conducătorilor de cluburi și antrenorilor fără ca ele să aibă beneficii materiale. Mecanismele de discriminare s-au perpetuat indiferent de contextul social-politic prin decizii instituționale și ale bărbaților aflați în poziții de putere prin care accesul la resurse le-a fost restricționat. În lipsa unor mărturii ale acestor experiențe, fiecare nouă generație de jucătoare este nevoită să descopere singură mecanisme de adaptare pentru a juca fotbal.