Îmbătrânirea în Antropocen 

Termenul Antropocen – „Epoca umană”; din greaca veche  „anthropos”, uman, +  „cene”, recent sau nou, a fost formulat inițial în geostiințe și apoi adoptat pe scară largă în științele sociale pentru a desemna o nouă eră în viața Pământului. Această nouă eră este considerată a fi marcată în special de acțiunile umane și de efectele dăunătoare pe care acestea le au la nivel planetar. Antropocenul urmează Holocenului și este caracterizat în principal de pierderea biodiversității, extincția în masă a unor specii și schimbările climatice. Cercetătoarea feministă din aria Studiilor din Știință și Tehnologie (STS), Donna Haraway (2015), a propus o schimbare a termenului  „Antropocen” în favoarea denumirii mai exacte de  „Capitalocen”. După cum au subliniat unii antropologi, nu toate grupurile umane au afectat sau continuă să afecteze Pământul în mod egal, deși cei mai afectați sunt, în mod ironic, cei care au contribuit cel mai puțin la problemele climatice colective cu care se confruntă în prezent planeta. Majoritatea cercetătorilor din domeniul științelor sociale și umaniste, inclusiv antropologii, susțin că Antropocenul este direct legat de colonialism și de extragerea capitalului în timpul expansiunii imperialiste, atât în trecut, cât și în prezent. În 2024, Comisia Internațională de Stratigrafie și Uniunea Internațională de Științe Geologice nu au aprobat recunoașterea oficială a Antropocenului ca eră geologică. Din punct de vedere geologic, se pare că efectele pe care oamenii le au la nivel planetar nu sunt considerate suficiente pentru a fi clasificate într-o nouă eră. Cu toate acestea, pentru gândirea antropologică (și pentru alte științe sociale și umaniste), termenul Antropocen și semnificațiile sale au profunde implicații teoretice, etice, politice și practice pentru înțelegerea modului în care viața pe Pământ se desfășoară în moduri diferite (și inegale) din punct de vedere social și cultural, pe întreg globul. Astfel, Antropocenul, indiferent de recunoașterea sa geologică, continuă să aibă o semnificație puternică în înțelegerea, pe de o parte, a ceea ce înseamnă să exiști, să trăiești și să fii responsabil în calitate de om pe acest Pământ, iar pe de altă parte, a modului în care a fi om în diferite părți ale lumii se află în legătură cu grija – sau lipsa ei – față de lumea ecologică, cât și în ierarhiile de putere, inegalitatea și exploatarea de lungă durată. Toate acestea se aliniază preocupărilor de lungă durată ale antropologiei ca disciplină și orientării sale politico-morale. Dar, de ce  e important un subiect precum  „îmbătrânirea în Antropocen”? Ce poate aduce nou o astfel de asociere la masa gândirii antropologice despre ceea ce înseamnă să fii om într-o eră a daunelor planetare? Îmbătrânirea, ca durată a vieții, categorie socială și culturală, este un fenomen care s-a schimbat dramatic în ultimele secole. Îmbunătățirea condițiilor sanitare, îmbunătățirea asistenței medicale și noile tratamente și tehnologii medicale au contribuit la o longevitate nemaiîntâlnită până acum. Însă, unele dintre aceste schimbări au contribuit și la deteriorarea altor ființe decât cele umane și, în definitiv, a mediului. În același timp, acest lucru a dus, de asemenea, la inegalități și asimetrii pe întreg globul, configurând noi mișcări de populații care provin mai ales din Sudul Global pentru a îngriji persoanele care trăiesc o viață mai lungă în Nordul Global: o diviziune culturală și politică care, mai recent, s-a adâncit și accelerat prin efectele Antropocenului și ale capitalismului neoliberal necontrolat. 

Nu întâmplător, lucrătorii din domeniul îngrijirii imigrează din regiuni afectate în principal de schimbările climatice pentru a avea grijă de persoanele în vârstă care trăiesc în regiuni care au contribuit prin industrializare, colonialism și capitalism la încălzirea globală, instabilitate și sărăcie în țările de origine ale acestor imigranți. 

Atunci când am propus acest subiect, am dorit să provocăm noi reflecții asupra câtorva întrebări precum: ce poate aduce nou în înțelegerea noastră o abordare care depășește granițele umanului asupra modului în care formele de îmbătrânire, îngrijire și vătămare sunt puse în acțiune, ca moduri de a fi în lume? Cum este experimentată îmbătrânirea-mai-mult-sau-mai-puțin-umană atunci când problemele antropocenice și umanitare sunt tot mai acute și oamenii sunt în mișcare? Cum modelează imaginarul tehnologic procesele de îmbătrânire, atât umane cât și altele decât cele umane, la nivel local și planetar? Ce moralități și imagini ale îmbătrânirii sunt mobilizate în relatările despre un  „tsunami gri” (un imaginar care sugerează forțele naturale incontrolabile pe care acum le asociem cu schimbările climatice) și despre generația baby- boomer, considerată ca fiind implicată în degradarea planetară? Cum este imaginată și înțeleasă îmbătrânirea  „altfel” în Sudul și Nordul global, în practici și forme mai-mult-decât-umane? Cum pot contribui acestea la eforturile de decolonizare a antropologiei, în general, și a antropologiei îmbătrânirii, în special, și cum își pot aduce aportul la o critică a Antropocenului? Prezentările din acest panel ne-au invitat să ne gândim și să chestionăm și mai profund legătura dintre îmbătrânire și Antropocen: 

• În ce măsură problemele legate de crizele de sănătate la nivel mondial, cum ar fi pandemia COVID-19 și subiectul său antropocenic, necesită noi modalități de a imagina îngrijirea persoanelor în vârstă, etichetate la momentul respectiv drept populația cea mai expusă riscului? Cum poate tehnologia să ofere și cum este imaginată ca oferind îngrijire în astfel de situații, când îngrijirea umană poate fi o sursă de contagiune și risc? 
• Cum consolidează inegalitățile viziunile viitorului tehnologic, cum reduc la tăcere vocile persoanelor în vârstă și cum se bazează pe imagini ale îmbătrânirii care aplatizează diversitatea culturală și socială? 
• Cum devine tehnologia complementară în practicile familiale de îngrijire, în cazul în care oamenii îmbătrânesc singuri, cu familii care migrează transnațional? 
• Cum poate tehnologia să creeze soluții pentru nevoile sociale ale expatriaților în vârstă și, în același timp, să producă deșeuri, o practică dăunătoare pentru mediu, atunci când tehnologia devine depășită? Cum îmbătrânește o societate de consum care oferă tehnologie nouă la minut?
• Cum poate fi vârsta în sine un concept fluid, determinat nu de biologie, așa cum se presupune în mod obișnuit, ci de relații – atât cu oamenii, cât și cu entități mai-mult-decât-umane? 
• Cum îmbătrânesc persoanele care locuiesc în regiuni afectate de schimbările climatice – și cum influențează aceste schimbări procesul de îmbătrânire, atât din punct de vedere al vulnerabilității umane, cât și al vulnerabilității și rezilienței mai-mult-decât-umane? 

Aceste întrebări ne-au purtat prin întreaga lume, din Grecia până în Australia, din India până în Spania, din Namibia până în Indonezia. Răspândirea geografică diversă arată cum antropocenul se manifestă în mod diferit nu numai spațial și cultural, ci și de-a lungul vieții. Cercetările care urmează dezvăluie un rău incontestabil care afectează întreaga planetă și evidențiază, de asemenea, modul în care oamenii aflați la vârsta a treia găsesc modalități de a rezista și de a se îngriji la nivel local, în ciuda constrângerilor care nu depind de ei. Îmbătrânirea în Antropocen, prin urmare, pune în lumină nu numai o vulnerabilitate care crește odată cu vârsta, într-o eră a schimbărilor planetare, ci și reziliența locală, ca modalitate de a  „trăi ‘cu toate că’” [formularea în engleză:  „living in despite”]:  „trăind [cu reziliență] într-o lume caracterizată de criză, incertitudine și un sentiment profund de neștiință” (Raghavan, Schultz și Vorhölter, 2024). 

Referințe citate:

Haraway, Donna. 2015. “Anthropocene, Capitalocene, Plantationocene, Chthulucene: making kin”, Environmental Humanities 6, 159-65. Raghavan, Rishabh, Mascha Schulz, și Julia Vorhölter. 2024. “Living in a Mode of Despite”. În “Living in a Mode of Despite”, editat de Rishabh Raghavan, Mascha Schulz și Julia Vorhölter, site-ul American Ethnologist, 3 octombrie 2024. [https://americanethnologist.org/online-content/collections/living-in-a- mode-of-despite/living-in-a-mode-of-despiteby-rishabh-raghavan-mascha-schulz-and-julia-vorholter/] 

Tema propusă examinează schimbarea contururilor și a experienței îmbătrânirii în lumina utilizării crescute a tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC) și a creșterii pieței digitale pentru îngrijirea bătrânilor în India. Lucrarea este contextualizată în cadrul circulației între generații a îngrijirii în familiile indiene transnaționale. Pe de o parte, creșterea longevității și scăderea ratei de fertilitate duc la o creștere a proporției populației îmbătrânite (Recensământul din India 2011; LASI 2020). Pe de altă parte, după liberalizarea și globalizarea economiei indiene, migrația transnațională pentru muncă a cunoscut o creștere fenomenală (Ugargol et al., 2016; Visaria 2001). Într-o țară în care îngrijirea vârstnicilor a fost în mare parte integrată în familia patriarhală comună (Jadhav. et al., 2013), aceste evoluții complică aranjamentele de îngrijire a vârstnicilor bazate pe familie. În fața deposedării de către stat a persoanelor în vârstă, instituțiile de piață și private devin din ce în ce mai mult actori importanți în economia îngrijirii persoanelor în vârstă. Mai recent, au apărut, de asemenea, platforme de îngrijire mediate tehnologic, destinate persoanelor vârstnice, pentru a satisface cererile crescânde de îngrijire ale acestora. Situată în acest context, lucrarea pune în lumină experiențele de îmbătrânire în absența îngrijirii fizice pentru persoanele în vârstă care trăiesc singure și ai căror copii adulți au migrat transnațional. Ea ilustrează ideea de  „co-prezență” (Baldassar et al. 2016), alimentată de tehnologii digitale precum TIC și camere web (Ahlin, 2020) și de noi platforme digitale care oferă servicii de îngrijire. Tehnologiile digitale au devenit strategii puternice de promovare a interconectivității și de susținere a legăturilor familiale, iar studiul acestora devine mai relevant atunci când analizăm relațiile de rudenie menținute pe distanțe mari. Cercetătorii care se ocupă de migrație contestă din ce în ce mai mult ideea că migrația semnalează o ruptură a legăturilor din trecut și examinează destinațiile de origine și de sosire ca  „câmpuri sociale transnaționale” (Levitt și Glick Schiller, 2004). Acest concept subliniază capacitatea celor care trăiesc în afara țării natale de a menține relațiile cu rudele și comunitățile din țara de origine, chiar dacă își dezvoltă noi rețele în societatea gazdă (Anthias, 2008; Faist, 1998). Având în vedere acest lucru, modelele de menținere a relațiilor de rudenie și de îngrijire devin aspecte importante de studiat. Literatura existentă arată că îngrijirea transnațională diferă în mod semnificativ de îngrijirea în timpul traiului în comun. În timp ce conviețuirea poate crea posibilități multiple de „grijă față de” în ceea ce privește furnizarea de îngrijire fizică, în îngrijirea transnațională, acest aspect al „grijii față de” este în mare măsură absent din cauza distanțelor mari. În acest cadru, „grija pentru”, care include emoțiile și intențiile de îngrijire, devine mult mai pronunțată (Miyawaki & Hooyman, 2021). De obicei, această „grijă pentru” se manifestă prin micromanagementul pe care persoana migrantă trebuie să îl facă în asigurarea nevoilor zilnice ale celor care rămân pe loc (Parrenas, 2001), fluxul de remitențe și cadouri (Aneesh, 2000; Faini, 2007; Mani, 2009; Niimi, Ozden & Schiff, 2007; Singh, Robertson & Cabraal 2012); disponibilitatea prin telefon/internet pentru cei care „rămân pe loc” (Pols, 2012) sau, după cum spune Ahlin (2020), „apeluri frecvente ca îngrijire” sau vizite periodice (Bailey, Hallad & James, 2018) care produc legături afective intense în cadrul procesului de transnaționalism. Singh, Robertson & Cabraal (2012) descriu modul în care remitențele și cadourile din străinătate funcționează ca „îngrijire la distanță” și își joacă rolul în menținerea „familialității” dincolo de frontiere. În această ordine de idei, această cercetare încearcă să înțeleagă modul în care practicile de îngrijire intergenerațională în cadrul familiilor transnaționale indiene au fost determinate de progresele tehnologice. Motivul situării în acest context este dat de urbanizarea rapidă și migrația legată de ocuparea forței de muncă, atât calificată, cât și necalificată, a tinerilor către orașele indiene mai mari, cât și la nivel internațional (Bailey, Hallad & James, 2018; Deshingkar & Akter, 2009; Ugargol et al., 2016; Visaria 2001). 

Din cauza acestor fluxuri migratorii intra-naționale și inter-naționale în creștere, structurile rezidențiale familiale se modifică, iar multe dintre persoanele în vârstă trăiesc din ce în ce mai mult singure sau cu soți/parteneri în vârstă (Maity, Sinha & Nag, 2022). Raportul Longitudinal Ageing Survey of India (LASI, 2020) menționează că aproximativ 5,7 % dintre „cetățenii în vârstă” ai țării trăiesc singuri, fără sprijinul familiei sau al prietenilor. Proporția în creștere a persoanelor în vârstă care trăiesc singure în India este asociată cu schimbarea compoziției demografice a populației indiene, deoarece tendințele de îmbătrânire a populației și longevitatea în India au fost marcate de o creștere accentuată (Bhagat 2015; Chanana & Talwar 1987; Panigrahi, 2009; Visaria 2001). Recensământul din India (2011) arată că numărul persoanelor în vârstă (> 60 de ani) a crescut la 8 % în 2011 și se preconizează că va crește cu încă 12,6 % în 2026. Aceste modificări ale aranjamentelor familiale demografice și rezidențiale complică problemele legate de oferirea și primirea îngrijirii pentru persoanele în vârstă (Jadhav. et al., 2013). Cercetătorii care se ocupă de migrație și transnaționalism au salutat tehnologiile informației și comunicațiilor (denumite în continuare TIC) drept „liantul social al transnaționalismului” (Vertovec, 2004) care „au permis moartea distanței” (Vertovec, 2004). Se recunoaște din ce în ce mai mult faptul că TIC devin o entitate-cheie în procesul de circulație a îngrijirii (Ahlin & Li, 2019; Anderson, 2019; Baldassar et al., 2016; Horst et al., 2019; Madianou & Miller, 2012b; Nedelcu, 2012; Wilding, 2006). 

Ca parte a cercetării mele doctorale am colectat date etnografice de teren și am intervievat membrii a 25 de familii transnaționale indiene (copii adulți migrați la nivel global și părinții lor îmbătrâniți care trăiesc singuri sau împreună cu partenerii lor  în India) investigând perspectivele lor cu privire la modul în care tehnologia transformă natura legăturilor intergeneraționale în familiile lor. Dovezile empirice rezultate din observațiile mele pe teren și din interviurile cu adulții în vârstă și cu copiii adulți migranți arată că majoritatea familiilor indiene transnaționale consideră că tehnologia este indispensabilă pentru reducerea distanțelor geografice și pentru reunirea membrilor familiei dincolo de frontiere. TIC joacă un rol esențial în reducerea decalajelor transfrontaliere prin facilitarea conectivității, încurajarea sprijinului emoțional în relațiile de rudenie și a sentimentului profund de apartenență în cadrul familiilor. Rolul TIC în furnizarea de servicii de îngrijire de către familiile transnaționale este menționat de cercetători ca fiind cel care a permis „colectivele de îngrijire” (Ahlin, 2017,2020), „îngrijirea la distanță” (Pols, 2012; Singh, Robertson & Cabraal, 2012) și „co-prezența” (Baldassar et al. 2016). Acestea au fost, de asemenea, denumite „tehnologii de îngrijire” (Wilding 2006), deoarece generează noi posibilități de îngrijire (Hromadzic & Palmberger, 2018), prin oferirea de sfaturi, împărtășirea de povești și susținerea identităților culturale (Hamel, 2009; Nedelcu & Wyss, 2016; Wilding, 2006), exprimând emoții la distanță (Leurs & Prabhakar 2018) și „co-creând” spații virtuale intergeneraționale (Ahlin & Li, 2019). Respondenții mei au utilizat, de asemenea, TIC pentru a modifica dinamica circulației îngrijirii între generații, permițând adulților în vârstă și copiilor adulți aflați la distanță să mențină circulația îngrijirii în ciuda distanței fizice. Cetățenii în vârstă intervievați și-au exprimat profunda apreciere pentru cât de convenabile și eficiente sunt TIC atunci când vine vorba de comunicarea cu copiii care locuiesc în străinătate. Apariția platformelor digitale a determinat o schimbare radicală a modului în care persoanele în vârstă relaționează cu familia extinsă, permițându-le să reducă distanțele fizice și, prin urmare, să se implice activ în viața celor dragi. Persoanele în vârstă pot împărtăși experiențe, pot oferi sfaturi prin intermediul apelurilor video, al aplicațiilor de mesagerie sau al platformelor social media, ceea ce le permite să rămână aproape de copiii lor adulți emigrați, în ciuda distanței dintre ei. Mai mulți cercetători au examinat modalitățile de „a face” o familie dincolo de frontiere (Kaur & Shruti, 2016; Nedelcu & Wyss, 2016; Sarkisian, 2006). Studiile s-au axat pe modalitățile de menținere a relațiilor familiale și intime în spațiile transnaționale prin ideile de îngrijire transnațională a părinților în vârstă (Ahlin, 2017, 2020; George, 2005; Wilding & Baldassar, 2018; Krzyzowski & Mucha, 2014), a copiilor mici prin maternitate transnațională (Cabalquinto, 2020b; Madianou, 2012; Parrenas, 2001; Platt et al, 2016) și asupra bunicilor transnaționali (Nedelcu & Wyss, 2019; Parrenas, 2005). Ideea centrală din spatele acestui domeniu de studiu emergent este recunoașterea faptului că un concept ideatic precum cel de familie și relațiile de rudenie sunt menținute prin alegere și negociate în timp și spațiu, mai degrabă decât determinate de frontierele statelor naționale (Baldassar, 2007b; 2011). Scrierile, menționate mai sus, au urmat abordarea material-semiotică, care subliniază agentivitatea entităților materiale, cum ar fi tehnologiile, în cadrul relațiilor sociale (Ahlin, 2020; Ahlin & Li, 2019; Brodbent, 2012; Horst & Miller, 2012; Law, 2009; Mol, 2002; Pols, 2012). Pe baza datelor primare provenite din observațiile de teren și din interviuri, am putut vedea cum progresele tehnologice au revoluționat modul în care practicile esențiale de rudenie sunt realizate în familiile transnaționale. Comunicarea zilnică prin intermediul platformelor digitale a devenit o piatră de temelie pentru menținerea legăturilor familiale dincolo de distanțele geografice, permițând comunicarea instantanee indiferent de fusurile orare sau de locațiile fizice. Membrii familiei pot purta conversații regulate prin intermediul aplicațiilor de mesagerie, al apelurilor video și al platformelor social media, pot împărtăși informații actualizate despre viața lor și își pot oferi reciproc sprijin emoțional. În plus, în contextul relațiilor de familie digitale, s-a înregistrat de-a lungul anilor o creștere a sărbătorilor virtuale prilejuite de ocazii speciale. Ocaziile speciale precum zilele de naștere, aniversările și festivalurile sunt acum sărbătorite online, membrii familiei conectându-se prin apeluri video. Aceste întâlniri virtuale permit „facerea familiei” (Kaur & Shruti, 2016), indiferent de locul în care membrii săi trăiesc. Ele nu numai că depășesc barierele geografice, dar creează și un puternic sentiment de comunitate și apropiere. Participând la aceste importante tradiții familiale prin mijloace virtuale, acești membri transnaționali ai familiei își consolidează legăturile și își mențin identitatea comună. Trimiterea de cadouri digitale a devenit o metodă importantă prin care membrii familiei care locuiesc la mare distanță își transmit afecțiunea și grija. Cadourile digitale, cum ar fi felicitările electronice și achizițiile online, oferă o modalitate ușoară și individualizată de a-și arăta aprecierea și de a co-participa la ocazii speciale. Schimbul de cadouri digitale nu numai că stimulează legăturile emoționale, dar servește și ca o reprezentare concretă a atenției și considerației în cadrul relațiilor digitale de familie. Într-o țară în care îngrijirea persoanelor vârstnice a fost în mare parte integrată în familia patriarhală comună (Jadhav. et al., 2013), iar facilitățile de îngrijire furnizate de stat sunt neglijabile, evoluții precum migrația în creștere, împreună cu creșterea populației aflate în curs de îmbătrânire, complică aranjamentele de îngrijire a persoanelor vârstnice bazate pe familie. Pentru a umple acest vid, în India au apărut mai multe mecanisme de îngrijire a persoanelor vârstnice orientate către piață, precum Antara, Age Venture India, Avaza, Emoha, Epoch, Elcare, Goodfellows etc., care promit să ofere „îngrijire familială” sau „îngrijire la domiciliu”, facilitate de progresele tehnologice. Aceste progrese includ supravegherea 24 de ore din 24, 7 zile din 7, a persoanelor în vârstă care trăiesc singure, din cauza migrației; actualizări regulate ale membrilor de familie în vârstă, furnizate prin intermediul grupului Whatsapp cu fotografii și videoclipuri; platforme gig-ificate pentru servicii de îngrijire; tranzacții online rapide pentru a oferi asistență financiară, inclusiv transferuri de fonduri, cadouri, livrarea de produse de îngrijire zilnică și medicamente; rezervări pentru tratamente medicale etc. Interviurile mele cu adulți migranți și cu părinții lor îmbătrâniți din India au dezvăluit faptul că tehnologia nu i-a ajutat doar pe migranți să aibă grijă de părinții lor, ci și pe persoanele în vârstă să găsească noi experiențe ale îmbătrânirii, care nu mai sunt receptori pasivi ai îngrijirii, confrom modelelor tradiționale legate de îmbătrânire. Acum, cu ajutorul tehnologiei, ei găsesc noi conexiuni cu persoane de aceeași vârstă, rețelele de socializare le oferă noi modalități de a-și trăi viața din plin în a doua lor perioadă de viață și, de asemenea, de a învăța noi tehnologii, fapt care le dă încrederea necesară pentru a ține pasul cu lumea modernă, cu noua generație și, în special, cu nepoții lor. 

Introducere

În acest articol descriu, folosind un caz etnografic, cum sunt reprezentate conceptele de vârstă, generație și rudenie în rândul persoanelor care se identifică ca Masubiya în nord-estul Namibiei. Descriu modul în care oamenii relaționează între ei în termeni de rudenie și arăt cum vârsta și generația contează în aceste relații de rudenie. Acestea sunt importante în arenele cotidiene în care se negociază puterea, în distribuirea și partajarea bunurilor și resurselor, în soluționarea conflictelor și în organizarea comună a îngrijirii celorlalți. În plus, noțiunile de vârstă și generație reflectă un cadru cultural „tradițional”, care nu numai că leagă oamenii de-a lungul timpului sau chiar dincolo de moarte – transgresând astfel finitudinea vieții individuale – , ci stabilesc și direcția de deplasare, și anume aceea de a-și urma strămoșii în viitor, mai degrabă decât de a-i lăsa în urmă, în trecut. Alături de această noțiune „tradițională” de generație, bazată pe structuri de rudenie, există și o noțiune „modernă” de generație în context național, care împarte oamenii în veterani care au participat la lupta pentru independență și cei născuți după independență. 

Cercetare etnografică în New Home 

New Home este un sat situat la aproximativ 50 km sud-est de Katima Mulilo, capitala regiunii Zambezi din Namibia, pe malul râului Zambezi, la granița cu Zambia. Este situat în zona transfrontalieră de conservare Kavango Zambezi (KAZA TFCA), o zonă transfrontalieră de conservare la scară largă. Majoritatea persoanelor care locuiesc în New Home se identifică drept Masubiya. Multe persoane care trăiesc în New Home dețin vite, iar plantarea porumbului și pescuitul sunt alte practici importante care constituie mijloacele de trai și economiile locale. Zona este supusă unor variații sezoniere climatice pronunțate, căldura uscată din imbumbi (1) (vara) fiind înlocuită de ploile abundente din litavula (sezonul ploios), urmate de obicei de sosirea muuda (inundația), care acoperă cu apă mari suprafețe de teren, schimbând peisaje întregi. Pe lângă subiya, limba maternă a majorității persoanelor care se identifică drept masubiya, și silozi, limba maternă a migranților zambieni și lingua franca a regiunii, majoritatea oamenilor vorbesc engleza și mulți oameni vorbesc sau înțeleg unele dintre celelalte limbi bantu din regiune, iar unii oameni vorbesc și afrikaans sau portugheză. Am petrecut în total aproximativ 14 luni în New Home pe parcursul a trei vizite între 2018 și 2024 pentru o cercetare etnografică în contextul proiectului de cercetare finanțat de DFG „Future Rural Africa”. Cercetarea pe care se bazează acest articol a fost posibilă doar datorită ajutorului asistenților mei de cercetare Chaka Zulu și George, gazdelor mele primitoare, familia Kawana, numeroșilor oameni din New Home care au fost dispuși să împartă timp cu mine, să vorbească cu mine și să-mi ofere informații despre viața lor, autorității tradiționale Masubiya din Bukalo și din Mahundu, care mi-au permis să desfășor cercetarea etnografică, precum și oamenilor din campusul Universității din Namibia (UNAM) din Katima Mulilo. 

Conexiuni generaționale

 În New Home, rudenia se extinde dincolo de rudele de sânge directe, încorporând membrii cvasi-familiei pe baza experiențelor comune sau a legăturilor strânse dintre generațiile mai vechi. Acest lucru duce la o structură socială foarte unită, în care reciprocitatea și sprijinul sunt comune. Vârsta și senioritatea sunt foarte respectate, bătrânii deținând autoritatea într-un sistem gerontocratic. Cu toate acestea, stabilirea seniorității este complexă, implicând negocieri bazate pe vârstă, apartenență generațională și statut. Relațiile dintre generațiile tinere și cele mai în vârstă variază: de exemplu, relațiile bunic-nepot implică adesea tachinări jucăușe, în timp ce dinamica tată-fiu pune accentul pe respect și chiar pe evitare. Căsătoria și nașterea sunt esențiale pentru obținerea senioratului. După nașterea primului copil, părinții primesc nume noi, respectabile, care reflectă statutul lor superior. În mod tradițional, bărbații fără copii cereau sfatul bătrânilor (bakulwana) și foloseau remedii medicinale (misamu) pentru a-și îmbunătăți fertilitatea. În caz de infertilitate, se puteau folosi metode ascunse, cum ar fi un frate care făcea în secret un copil sau o rudă care dăruia un copil. Aceste practici evidențiază valoarea acordată continuității și păstrării neamului. Copiii sunt adesea numiți după bunicii lor, simbolizând continuitatea. În plus, ritualul mayolo transmite numele și bunurile unui bărbat decedat, un fiu fiind ales pentru a purta numele tatălui său. Acest lucru conferă o senioritate înnoită, deși nu șterge complet rolurile ierarhice preexistente. Mayolo, împreună cu mafu, perioada de doliu, consolidează unitatea familiei și valorile culturale (chizo). Morții devin zei, strămoși, cunoscuți sub numele de bazimu, care coexistă cu zeul creștin (muzimu). Bazimu rămân însă influenți, impunând respect prin aderarea la valorile comune. Comportamentul inadecvat poate invoca malweza (spirite rele), în timp ce respectul față de bătrâni poate aduce mbuyoti (binecuvântări). Deși practicile creștine contestă cultul tradițional al bazimu, acestea continuă să joace un rol semnificativ în viața culturală și spirituală a locuitorilor din New Home. 

Contestații generaționale 

În ciuda acestor practici care favorizează legătura între generații, există și tensiuni și lupte pentru putere în ceea ce privește resursele și luarea deciziilor legate de vârstă și generație. Fiii se plâng uneori că tații nu împart resursele, constând în terenuri, bani sau mașini. Sătenii mai tineri critică adesea bătrânii (bakulwana) sau liderii aleși (ba induna) pentru abuzul de putere, în special în ceea ce privește distribuirea resurselor precum carnea. Deși există o obligație morală de a împărți, bătrânii își afirmă adesea vechimea pentru a pretinde cele mai mari porții, iar juniorii au o capacitate limitată de a-i contesta. Cu toate acestea, dacă comportamentul unui bătrân este prea dur, generațiile superioare pot interveni. Dar există și un conflict între generații la un alt nivel. Într-adevăr, la nivel național există, probabil, cel mai pronunțat conflict între generații, în sensul „modern” al termenului de generație, înțeles ca o comunitate imaginară de colegi de vârstă, constituită prin experiența lor istorică comună și conștiința colectivă de a fi marginalizați prin „junioratul” lor în contextul namibian. Această „generație tânără” sau „generație de mijloc” se simte marginalizată de generația mai în vârstă, care monopolizează posturile guvernamentale, terenurile și puterea. Clivajul generațional apare aici între cei care au participat la lupta pentru independența Namibiei și cei care s-au născut după obținerea independenței. Această diviziune este evidențiată de scandaluri precum Fishrot, în care oficiali de rang înalt au fost implicați în acte de corupție, consolidând sentimentul generației tinere de excludere de la resursele naționale și de la procesul decizional. 

Concluzii: îmbătrânirea în modernități multiple 

Vârsta și generația joacă un rol major în viața de zi cu zi a locuitorilor din New Home și din alte locuri din nord-estul Namibiei. Pe de o parte, există multe instituții tradiționale care leagă oamenii de-a lungul timpului și îi pun într-o relație specială unii cu alții prin noțiunile de vârstă și generație. Totuși, aceste relații structurale nu sunt fixe, ci, ca de obicei, sunt supuse negocierilor. Pe lângă noțiunile „tradiționale” de vârstă și generație, există și contestări generaționale în sens „modern”, generații care sunt constituite prin experiența lor istorică comună. Acest lucru arată că modernitatea nu este o evoluție unilineală de la conexiunea generațională (împărtășirea vieților de-a lungul timpului) la deconectarea generațională modernă (generația tânără încercând să depășească generația mai în vârstă care se agață de putere), ci că în multe locuri putem observa practici de conectare și deconectare generațională, atât în cadrele așa-zis tradiționale, cât și în cele moderne, ambele coexistând una cu cealaltă. 

(1) Termenii în italice sunt termenii locali folosiți de interlocutorii mei atunci când vorbesc în limba lor maternă Subiya.

Încadrarea îmbătrânirii viitoare ca o criză ─ denumită și „tsunami-ul îmbătrânirii”─ generează dezvoltarea de tehnologii casnice inteligente comercializate pentru îngrijirea aparentă a persoanelor în vârstă. În cadrul acestei crize, căzăturile în rândul persoanelor în vârstă sunt descrise ca fiind una dintre principalele amenințări la adresa sistemului de sănătate, care riscă să impună costuri ridicate contribuabililor. Ca răspuns, industria concepe o serie de AgeTech (tehnologii de îmbătrânire) ─ inclusiv ecrane, grafice, senzori, sisteme cloud, camere, aplicații pentru dietă și sport, dar și roboți însoțitori─ menite să monitorizeze activitatea persoanei și să asigure un stil de viață activ. Aceste tehnologii se bazează pe modele predictive, reducând adesea complexitatea îmbătrânirii la măsurători și puncte de date. Cu toate acestea, aceste modele contrastează puternic cu modul în care adulții în vârstă își imaginează ei înșiși cum o căzătură s-ar putea simți și cum ar putea arăta în viitor. 

Această cercetare este bazată pe munca mea de teren etnografică orientată-spre-viitoruri, explorând atât viziunile industriei, cât și ale adulților în vârstă cu privire la experiența îmbătrânirii cu ajutorul tehnologiilor. O astfel de orientare spre viitor motivează recent un detour în științele sociale, menit a înțelege viitorul din punct de vedere teoretic și metodologic, unde antropologia viitorului și antropologia designului se află în prim-plan (Pink et al., 2022; Pink și Salazar, 2020) ─ inspirată de activitatea anterioară a lui Ingold (2021). 

Analiza mea se bazează pe 49 de rapoarte din industria AgeTech care examinează și proiectează „viitorul” pentru populația în vârstă și oportunitățile de afaceri care apar în acest context. Acest lucru m-a condus la conceperea unor scenarii de benzi desenate pe care le-am folosit în cadrul interviurilor cu 29 de experți din industria AgeTech din 11 țări. Cercetarea mea a necesitat apoi o privire mai atentă asupra modului în care persoanele în vârstă își imaginează viața lor viitoare pentru a explora alternative. Aceste discuții au stat la baza conceperii unei alte serii de scenarii, realizate cu GenAI, pe care le-am folosit cu 25 de persoane în vârstă în casele lor din Melbourne. Scenariile GenAI au implicat prompt-uri senzoriale și materiale, ancorând conversațiile noastre în experiențe viitoare posibile și tangibile. Vizitele la domiciliu au implicat, de asemenea, tururi video-etnografice ─ informate de filmarea antropologică ─ în care am rugat participantul să mă ducă într-un loc important din locuința lor, unde au anticipat preocupări viitoare, reproiectări pe măsură ce îmbătrânesc, unde se așteaptă la provocări, riscuri sau unde ar putea reconstitui fapte pe care le-aș putea înregistra vizual. Am inclus mai jos două exemple de scenarii de benzi desenate și scenarii GenAI pe care le-am folosit în munca mea de teren atât cu reprezentanții industriei cât și cu persoanele în vârstă.

Figura 1 și 2: GenAI și scenarii de benzi desenate care descriu viața viitoarelor persoane în vârstă în dormitoarele lor, înconjurate de tehnologie bazată pe date, utilizate în timpul cercetării pe teren. Create cu Microsoft Bing, respectiv Storyboard That. 

Cercetarea mea (Gomez-Hernandez 2024a; 2024b) demonstrează că discursurile din jurul acestor crize sunt înrădăcinate în considerente economice și condescendente, menite să ușureze povara asupra asigurătorilor, îngrijitorilor, sistemelor de sănătate și guvernelor. Deși nu sugerez că actorii din industria înjrijirii nu se preocupă de viețile oamenilor și urmăresc doar obiective economice, abordările lor tind însă să instrumentalizeze viitoarele căzături sau îmbătrânirea demografică ca oportunități de afaceri ─ adesea bazate pe ipoteze ageiste. Folosind aceste abordări instrumentalizatoare ale vieții persoanelor în vârstă, căzăturile și oamenii sunt apoi reduși la puncte de date statice și metrificate care pot fi prezise și asupra cărora se poate interveni în viitor prin intermediul tehnologiei de supraveghere. O astfel de tehnologie, de exemplu, monitorizează deteriorarea mișcării, a regimului alimentar și a dispoziției persoanelor, prezentându-le ca puncte de referință asupra cărora se poate interveni. În cazul în care mișcarea, alimentația și starea de spirit nu îndeplinesc anumite standarde, acestea pot duce la viitoare căzături și la apariția ─ aproape ireversibilă ─ a handicapului și la internarea în instituții de îngrijire a persoanelor în vârstă. Industria AgeTech consideră că aceasta este o povară riscantă pentru contribuabili și îngrijitori, pe care este posibil să o reducă. Cu toate acestea, un astfel de efort al industriei nu implică doar întreprinderi private și start- up-uri, ci se bazează mai degrabă pe finanțarea guvernamentală. Guvernele și industria AgeTech își imaginează deopotrivă un viitor în care tehnologia va putea să îngrijească oamenii la domiciliu și să scutească contribuabilii de anumite plăți. Departe de aceste abordări calculatorii ale viitorului, participanții mai în vârstă au conceptualizat căzăturile dintr-o perspectivă mai largă. Viitoarele căzături implică anxietăți și temeri cu privire la viitor care sunt întotdeauna în mișcare (nefiind metrici sintetice sau statice), deoarece consecințele căderii sunt adesea imaginate în anii următori. Așa cum le văd participanții la cercetare, căderile pot aduce cu ele necesitatea de a modifica locuința, făcând-o mai accesibilă, urmată de pierderea potențială a independenței pe măsură ce se imaginează locuind cu rudele sau prietenii. Un astfel de eveniment poate duce chiar la vânzarea vechii case sau închirierea unei locuințe aproape de oraș și de alte facilități esențiale. Temerile și anxietățile legate de viitor sunt limitate de capacitatea financiară a oamenilor, deoarece pensiile publice sunt foarte reduse în Australia, în special în rândul femeilor care au fost supuse în mod tradițional presiunii de a rămâne în afara forței de muncă. Viitoarele căzături implică, de asemenea, temerile de a fi instituționalizate în centre rezidențiale de îngrijire a persoanelor vârstnice, sector care în Australia a fost analizat cu atenție, relevând bunăstarea precară a rezidenților, deficitul de îngrijitori, condițiile de salarizare scăzute și munca prestată în principal de femeile migrante. 

Discuția despre căderi determină, de asemenea, o reflecție asupra semnificației senzoriale și emoționale a locuinței, unii participanți exprimându-și reticența de a îndepărta elemente [potențial periculoase] precum covoarele, care contribuie la sentimentul lor de confort și identitate. Aceste aspecte nu sunt categorii fixe, care trebuie neapărat proiectate, având în vedere că ele sunt mereu în mișcare, se schimbă și sunt reconceptualizate de oameni în mediul lor. Dacă dorim să creăm un viitor care să prevină căderile pentru oameni, trebuie să mergem dincolo de metricile reductive pentru a adresa natura de bricoleuri a oamenilor, cu valorile, speranțele, anxietățile și temerile lor în continuă schimbare, ținând totodată cont de factori precum genul, sistemele de pensii și alte priorități, pe măsură ce viitorul este, în permanență, pe cale să apară. Trebuie să ne implicăm în viața lor viitoare colaborând cu ei, mai degrabă decât folosind abordări distante, bazate pe indicatori cheie de performanță (KPI). 

Referințe  

Gomez-Hernandez, M. (2024). Industry visions of technology for older adults: A futures anthropology perspective. Journal of Aging Studies, 70, 101248.

Gomez-Hernandez, M. (2024). Doing Futures-Anthropology Research in Visions of Aging Technology. Anthropology & Aging, 45(2), 90-95.

Ingold, T. (2021) The perception of the environment: essays on livelihood, dwelling and skill. Routledge.

Pink, S., Fors, V., Lanzeni, D., Duque, M., Sumartojo, S., & Strengers, Y. (2022). Design ethnography: Research, responsibilities, and futures. Routledge.

Pink, S., & Salazar, J. F. (2020). Anthropologies and futures: Setting the agenda. In Anthropologies and futures (pp. 3-22). Routledge.

Acest proiect explorează modul în care îmbătrânirea și dispozivele digitale se afectează reciproc, în special în cazul pensionarilor britanici care locuiesc în Spania. Proiectul a început atunci când am observat că problemele pe care adulții în vârstă le au cu tehnologia sunt adesea puse pe seama vârstei lor și nu a defectelor de proiectare. Ne-am întrebat, ce ne spun aceste interacțiuni despre experiența îmbătrânirii în societatea occidentală? 

O privire asupra îmbătrânirii și tehnologiei 

Cercetarea noastră se examinează două teme principale: modul în care oamenii îmbătrânesc în Europa și modul în care tehnologia modelează viața în lumea de astăzi. Ne concentrăm asupra dispozitivelor digitale, care sunt o parte importantă a modului în care oamenii comunică, se conectează și își organizează viața de zi cu zi. 

Îmbătrânirea într-o societate în schimbare

Îmbătrânirea este mai mult decât o simplă înaintare în vârstă; este un proces continuu de schimbare care afectează atât corpul nostru fizic, cât și locul nostru în societate. Acest proces este adesea modelat de societate, care construiește o imagine a bătrâneții care poate conține stereotipuri și prejudecăți. Aceste idei sociale despre îmbătrânire pot afecta experiența unei persoane la fel de mult ca și schimbările fizice. În societățile occidentale, „vârsta mijlocie” este adesea considerată etapa „normală” a vieții, una în care oamenii sunt productivi, activi și sănătoși. Această viziune conduce la stereotipuri privind vârsta înaintată ca fiind ceva separat de viața normală, creând o viziune în care bătrânețea este văzută ca fiind diferită și adeseori o etapă din viață în care o persoană devine mai puțin capabilă. Astfel de stereotipuri pot avea un impact real asupra modului în care oamenii trăiesc îmbătrânirea și asupra modului în care ei înșiși se simt. Ideea occidentală comună conform căreia „mintea” este mai valoroasă decât „corpul” adaugă un alt nivel de dificultate. Această mentalitate creează un decalaj între ceea ce oamenii simt mental și ceea ce resimt fizic pe măsură ce îmbătrânesc. Auzim adesea expresii precum „am inima tânără”, care reflectă această separare între minte și corp. Acest lucru generează sentimente contradictorii puternice cu privire la îmbătrânire, care pot adăuga frustrare la o etapă a vieții care ar trebui să fie demnă. 

Rolul tehnologiei în societate și îmbătrânirea 

În acest proiect, nu privim tehnologia ca pe o simplă colecție de instrumente utilizate de oameni. În schimb, considerăm dispozitivele digitale și tehnologia drept „actori” în viața oamenilor. Dispozitivele modelează în mod activ modul nostru de viață și, la rândul lor, sunt influențate de modul în care societatea gândește și funcționează. Această perspectivă ne ajută să analizăm în profunzime modul în care dispozitivele se integrează în viața noastră, arătând cum sunt legate de prejudecățile sociale, cum ar fi cele legate de vârstă. 

De ce dispozitivele par că „îmbătrânesc” atât de repede? 

O mare parte a lumii digitale este marcată de ceea ce numim „obsolescență planificată”. Acest termen înseamnă că firmele proiectează produse care au o durată de viață limitată, astfel încât oamenii sunt nevoiți să le înlocuiască des. Rezultatul este un ciclu rapid în care dispozitivele sunt considerate „noi” doar pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a fi considerate „învechite”. Însă, acest lucru nu numai că are un impact major asupra mediului, fiindcă generează continuu deșeuri, dar afectează și modul în care oamenii se simt cu privire la propria lor îmbătrânire. 

Pensionarii britanici în Spania: o perspectivă unică asupra îmbătrânirii și tehnologiei 

Pensionarii britanici care trăiesc în Spania reprezintă un grup interesant de studiat. Mulți dintre membrii acestui grup sunt albi, pensionari și relativ bogați, ceea ce le-a permis să se mute în Spania în căutarea unei vieți mai bune, pe măsură ce îmbătrânesc. Ei se gândesc adesea la Spania ca la un loc în care pot avea un stil de viață mai relaxat în ultimii ani de viață. Dar, chiar dacă sunt stabili din punct de vedere financiar și familiarizați cu tehnologia, ei se confruntă cu dificultăți în utiliizarea dispozitivelor digitale. Experiențele lor oferă o perspectivă valoroasă asupra modului în care oamenii percep îmbătrânirea și tehnologia din mai multe motive. Acest lucru se datorează faptului că acești pensionari: 

• sunt, în general, familiarizați cu tehnologia, datorită locurilor de muncă anterioare și utilizării personale;
• își pot permite diverse dispozitive digitale;
• vorbesc limba engleză, care este principala limbă utilizată în majoritatea produselor tehnologice;
• folosesc dispozitive digitale pentru a păstra legătura cu familia și prietenii, atât în Spania, cât și în țară. 

În ciuda tuturor acestor avantaje, ei constată, totuși, că dispozitivele digitale nu sunt întotdeauna concepute și în funcție de utilizatorii în vârstă. Aceștia se bazează foarte mult pe telefoanele lor și pe alte dispozitive pentru a rămâne conectați, dar adesea se luptă să țină pasul cu actualizările constante de software sau cu noile caracteristici, care nu au fost concepute ținând cont de nevoile lor. 

Anecdote care arată interacțiunea dintre îmbătrânire și tehnologie 

Pentru a ilustra aceste idei, folosim un exemplu specific, sau „viniete” etnografice, din interviurile noastre. Următoarea anecdotă este una dintre multele altele, similare, înregistrate pe parcursul cercetării noastre, și ilustrează perfect cum arată momentul în care îmbătrânirea și tehnologia digitală intră în contact, evidențiind modul în care tehnologia poate face, în mod neintenționat, ca persoanele în vârstă să se simtă izolate sau lipsite de alte contacte. 

Poveste: Dispozitive vechi și aplicații noi: „A fi depășit”

Într-o vignetă despre Laura și Paige, două britanice pensionate în Spania, vedem cât de repede schimbările tehnologice pot intensifica sentimentele legate de îmbătrânire. După cină, cele două stau de vorbă; Laura, pasionată de tehnologie, menționează că îi place Facebook. Paige recunoaște apoi că a încetat să mai folosească Facebook Messenger pentru că nu mai funcționează pe vechiul ei iPhone 7. În următoarea jumătate de oră, Laura încearcă să o ajute pe Paige să folosească aplicația, în timp ce Paige remarcă în mod repetat că se simte „depășită”. Totuși, este clar pentru un observator că telefonul ei, nu Paige însăși, este cel îmbătrânit. Acest dispozitiv – un iPhone 7 obișnuit – joacă un rol neașteptat, modelând sentimentul de îmbătrânire al lui Paige. Paige și Laura au aproximativ aceeași vârstă, dar pentru că Laura folosește un iPhone X mai nou, ea navighează cu ușurință prin aplicație. Pentru Paige, însă, tehnologia învechită întărește stereotipurile negative despre bătrânețe, în ciuda vieții sale sociale active și a perspectivei moderne. A doua zi, Laura se oferă din nou să o ajute pe Paige, dar aceasta evită interacțiunea. Această reticență face aluzie la un disconfort mai profund legat de tehnologie. Scena evidențiază modul în care obsolescența planificată – proiectarea intenționată a dispozitivelor pentru a îmbătrâni rapid – îi împinge pe oameni, chiar și pe cei cu posibilități financiare precum Paige, să se simtă lăsați în urmă. Vigneta dezvăluie modul în care dispozitivele digitale din Antropocen nu doar că îmbătrânesc rapid ele însele, ci pot afecta sentimentul de adecvare al oamenilor, modelând experiența îmbătrânirii într-o lume digitală. 

Concluzii: reflecție asupra îmbătrânirii și tehnologiei 

Această lucrare evidențiază relația complexă dintre îmbătrânire și dispozitivele digitale, arătând cum tehnologia este adesea concepută cu gândul la utilizatorii mai tineri. Adulții în vârstă, chiar și cei cu resurse și experiență, simt adesea că dispozitivele lor nu sunt cu adevărat destinate lor. Această deconectare nu numai că le afectează capacitatea de a utiliza tehnologia în mod confortabil, dar le afectează și sentimentul de sine pe măsură ce navighează prin viață. Privind îmbătrânirea în acest mod, vedem că aceasta înseamnă mai mult decât a îmbătrâni – este vorba aici și despre modul în care societatea, prin tehnologie și așteptările sociale atașate acesteia, modelează ceea ce înseamnă să fii „bătrân”. Pentru pensionarii britanici din Spania, aceste interacțiuni oferă o fereastră unică pe care se poate privi modul în care oamenii se adaptează la tehnologie și la schimbările rapide care vin odată cu aceasta și ne invită să ne gândim la modul în care dispozitivele digitale pot fi create mai incluzive, mai adaptate pentru persoanele de toate vârstele, valorizând, în același timp, experiențele adulților în vârstă și recunoscând rolul pe care tehnologia îl joacă în modelarea vieții lor. 

Introducere

În timpul crizei sanitare cauzate de pandemia Covid-19, Statul Grec a plasat populația vârstnică în centrul noilor tehnologii de îngrijire bio-digitale globalizate – cum ar fi diagnosticarea, vaccinarea, tracking-ul medical, comunicarea digitală – împreună cu politicile și practicile de prioritizare, rezultând atât experiențe pozitive, cât și negative. În acest context, am dorit să explorăm modul în care formele îmbunătățite de îngrijire și diversele tehnologii au modelat experiențele și viața de zi cu zi a adulților vârstnici în timpul pandemiei. Am vrut să știm cum au influențat aceste schimbări ideile despre îmbătrânire, modurile de acordare a îngrijirii – prin intermediul relațiilor, între generații și cu ajutorul tehnologiei – și în ce măsură acestea au reflectat viziunile locale asupra vieții vârstnicilor, totul în contextul mai larg al schimbărilor globale și al transformărilor practicilor de gestionare a riscurilor, diagnosticării și tehnologiilor terapeutice și moralităților îngrijirii. Am examinat aceste încurcături ale îngrijirii luând în considerare modul în care, în timpul pandemiei, deficiențele adânc înrădăcinate în sistemul public de sănătate din Grecia, deja slăbit de o serie de crize recente suprapuse (financiare, ale refugiaților), au influențat atât posibilitățile, cât și limitele inițiativelor și inovațiilor biomedicale și digitale în materie de îngrijire. Acestea au inclus prioritizarea vaccinurilor, deciziile de îngrijire intensivă și abordările digitale ale vieții de zi cu zi și ale îngrijirii, care, la rândul lor, au generat noi forme de intimitate și/sau excludere. Din punct de vedere empiric, ne-am inspirat din discursurile oficiale privind măsurile de sănătate publică luate pentru combaterea pandemiei, precum și din interviurile cu experți și îngrijitori, în încercarea de a urmări discursurile, practicile de îngrijire și relațiile din sfera publică privind vaccinarea, măsurile de izolare socială și tehnologiile de urmărire, precum și din mediile clinice. Din punct de vedere analitic, am examinat relațiile complexe dintre îngrijire și tehnologie și am explorat diversele moduri în care tehnologia și îmbătrânirea vieții se modelează reciproc. În acest sens, am depășit înțelegerile simpliste ale tehnologiei: văzute, pe de o parte, ca o „soluție” tehnocratică excesiv de optimistă la problemele îmbătrânirii iar, pe de altă parte, ca soluție „rece” și rațională, opusă astfel în mod inerent relațiilor și practicilor de îngrijire. 

Tehnologia ca element central al îngrijirii în cadrul măsurilor guvernamentale 

Am argumentat deja în lucrările anterioare că principalul cadru cultural și baza de acceptare a măsurilor guvernamentale cheie în abordarea pandemiei – cum ar fi prioritizarea vaccinării persoanelor în vârstă, monitorizarea tehnologică a izolării/mișcării, a răspândirii infecției și a vaccinărilor – a avut de-a face cu doi factori cheie: în primul rând, accentul pus pe o vulnerabilitate biomedicală legată de vârstă și, în al doilea rând, o etică preexistentă a îngrijirii persoanelor în vârstă, bazată pe rudenie, care a pus accentul pe un sentiment de obligație. În această prezentare, am extins acest argument pentru a susține în continuare că aceste măsuri au accentuat o bioetică tehnologizată la nivel local ca fiind calea principală de urmat în furnizarea de îngrijire, în special în contexte de criză și urgență. Într-un astfel de cadru cognitiv, tehnologiile au fost răspunsul față de o tactică mai holistică de furnizare a îngrijirii persoanelor în vârstă, care ar aborda multitudinea de vulnerabilități într-o realitate cu lacune evidente în îngrijirea de sus în jos. Programul național grec de vaccinare, organizat digital cu o viteză și o eficiență fără precedent, a fost încadrat ca un succes tehnologic național remarcabil, care, după cum a declarat fostul ministru de stat și al guvernanței digitale, „reflectă adevăratul potențial al țării de a fi în fruntea digitală”. Susținem că accentul pus pe îngrijirea digitalizată și biomedicalizată pentru persoanele de peste 65 de ani – de exemplu, prin prioritizarea vaccinării – a diminuat o abordare mai holistică a îngrijirii acestei populații, evidențiind o lipsă gravă de abordări non-medicale, psihosociale. În plus, față de programul de vaccinare, o atenție semnificativă a fost acordată utilizării monitorizării digitale și urmăririi mișcărilor, răspândirii virusului și a situației vaccinărilor. Această încredere în tehnologie pentru urmărirea și gestionarea datelor a fost prezentată ca o metodă cheie de furnizare a îngrijirii. Cu toate acestea, noi susținem că acest accent pus pe tehnologie a ascuns inițial absența unei îngrijiri mai cuprinzătoare și personalizate. Pe măsură ce pandemia avansa, aceste deficiențe au devenit clare și au fost resimțite direct. Acestea s-au manifestat în sănătatea adulților în vârstă, ducând la decese și la diverse probleme de sănătate, atât mentale cât, și mai generale. Așa cum ne-a informat un geriatru care lucrează în Atena: „Am observat cu 40 % mai puține diagnostice de cancer și boli de inimă în 2020 comparativ cu 2019 în Grecia [aceste cazuri au existat, dar pur și simplu nu au fost niciodată diagnosticate]. Alături de aceasta, au fost ignorate creșterea problemelor legate de suferința psihică și depresie din cauza izolării și a lipsei de comunicare cu copiii și nepoții. O problemă atât de mare!”

Tehnologie și ambiguitate în contextul îngrijirii clinice 

În contextul clinic din timpul pandemiei Covid-19, am constatat că tehnologiile biomedicale, cum ar fi monitoarele pentru pacienți, ventilatoarele și unitățile de terapie intensivă erau foarte moralizate și erau utilizate selectiv, adesea acordându-se prioritate bunăstării pacienților mai tineri. Deficiențele sistemului național de sănătate și starea de urgență, în special după al doilea val, au pus personalul medical în fața unor decizii dificile atunci când, de exemplu, a trebuit să aleagă cine va primi prioritate la terapie intensivă. Lipsa spațiului,  a personalului și a echipamentelor a însemnat, de exemplu, că intubările trebuiau uneori să aibă loc în afara unităților de terapie intensivă. Aceste zone de terapie intensivă au devenit câmpuri de luptă morale în care se luau decizii cu privire la cine va trăi sau va muri, în principal pe baza vârstei și a presupunerii că persoanele în vârstă sunt mai vulnerabile din punct de vedere biologic, prin urmare mai greu de tratat cu succes, și că și-au trăit viața și, prin urmare, ar trebui să fie lăsate ultimele în ceea ce privește îngrijirea. De exemplu, un medic care lucra în timpul pandemiei la Spitalul Universitar din Salonic își amintea: „Am ajuns la un punct în care treizeci de pacienți se aflau în afara secției de terapie intensivă, practic pe moarte. Aveau monitoare, dar nimeni nu îi supraveghea. […] Fără paturi disponibile, pur și simplu nu a fost posibil să-i intubăm pe toți. Așa că au murit… Este ceva mai acceptabil când moare o persoană de 80 sau 90 de ani, dar când este vorba de cineva care are 50 sau 60 de ani, nu este deloc acceptabil”. Cu toate acestea, dintr-un alt unghi, atunci când luăm în considerare alte domenii ale îngrijirii mediate tehnologic în contextul clinic, am observat o poveste diferită. Personalul medical, martor al impactului emoțional al pacienților separați de familiile lor și al lipsei de sprijin intim din partea rudelor, s-a simțit obligat să ajute pacienții în vârstă să se conecteze digital cu cei dragi din afara spitalului. Personalul medical a utilizat diverse forme digitalizate de îngrijire, sprijin și comunicare pentru a ajuta pacienții aflați în dificultate. În acest fel, tehnologiile de comunicare digitală în mediul clinic au ajutat personalul medical să acorde sprijin pacienților și au ameliorat lacunele în furnizarea de îngrijire. Astfel de inițiative au reflectat o etică a îngrijirii înrădăcinată în valorile și relațiile locale legate de rudenie. Un stagiar care a lucrat într-o clinică Covid-19 din Salonic a povestit: „Aceasta a fost în întregime inițiativa noastră, în timpul orelor noastre de lucru – fie folosind propriile noastre smartphone-uri, fie cu ajutorul pacienților mai tineri care le-au oferit de bunăvoie pe ale lor. […] Îmi amintesc bine de o doamnă mai în vârstă. În timp ce treceam pe lângă ea, m-a întrebat: „Pot să-i sun pe cei dragi, vă rog?”. I-am răspuns: „Bineînțeles”. A doua zi dimineață, am auzit că a murit. Nu-mi pot imagina cât de groaznic m-aș fi simțit dacă nu aș fi ajutat-o. Noi, medicii, am devenit familia lor, pe lângă îngrijitorii lor… și ei au devenit ai noștri.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Cristina Douglas (Universitatea din Edinburgh), Cathrine Degnen (Universitatea Newcastle), Shivangi Patel (Indraprastha Institute of Information Technology, Delhi), Joachim Knab (University of Cologne), Miguel Gomez Hernandez (Monash University), Emma Fàbrega (Universitat de Barcelona), Xavier Garcia Curado (Gamma UX), Aglaia Chatjouli (University of the Aegean) și Panos Τigkas (University of the Aegean). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.