Incursiuni metodologie inovative în antropologie

Cum faci să le predai antropologie unor studenți la inginerie într-un mod captivant și accesibil? Cu această întrebare a pornit la drum, în călătoria ei academică în sistemul universitar francez, antropoloaga americană Shukti Chaudhuri-Brill. Odată stabilită în Franța, ea a descoperit că, spre deosebire de societatea americană din care venea, unde departamentele de antropologie erau închise ori subfinanțate, aici, exista un interes mai mare pentru științele sociale, cel puțin în instituțiile de învățământ superior cu profil tehnic. La École Politechnique, poate cea mai bună facultate de inginerie din Franța, crezul este acela că absolventul trebuie să fie la fel de pregătit pentru interacțiunile din viața de zi cu zi pe cât este de bine instruit din punct de vedere profesional. Pentru conducerea acestei universități, științele sociale și în speță antropologia au reprezentat calea introducerii tinerilor în lumea reală, cu toate provocările ei.

În prezent, Shukti Chaudhuri-Brill ține cursuri de antropologie în limba engleză, în cadrul departamentului de Limbă și Cultură, și folosește genul științifico-fantastic (SF) ca metodă alternativă de a preda antropologie. Mai exact, baza ei documentară este Star Trek, celebrul serial de televiziune produs în anii ’60 de Gene Rodenberry (pilot, polițist și scenarist american), ce a inspirat ulterior o serie de produse derivate, precum filme, cărți sau jocuri video. Star Trek este astăzi una dintre cele mai populare și profitabile francize SF din istorie. Dincolo de rating și încasări, a reprezentat un fenomen cultural global, de la fraze care au intrat în limbajul comun (Live long and prosper) până la oameni care și-au ales cariera sub imperiul fascinației pentru acest univers.

Totuși, de ce Star Trek? Pe lângă faptul că ea însăși e fan, antropoloaga americană a descoperit că seria este mai puțin cunoscută în Franța și că poate fi, deci, un mijloc excelent de a preda noțiuni de limbă (engleză) și cultură (americană). De asemenea, serialul a fost dintotdeauna sensibil la realitățile curente. Multe situații și conflicte rezultate din întâlnirea echipajului de pe nava spațială cu civilizațiile non-umane redau de fapt, în manieră alegorică, dilemele sociale, culturale și politice ale vieții cotidiene. Serialul a fost revoluționar implicit prin casting-ul multirasial și prin faptul că a televizat primul sărut interrasial, la sfârșitul anilor ’60, într-o perioadă în care societatea americană se afla în plină mișcare a drepturilor civile. Pe deasupra, unii dintre scenariștii care au scris de-a lungul timpului pentru Star Trek au fost antropologi. De altfel, antropologia și SF-ul sunt legate printr-o relație specială: autorii de SF își pun aceleași întrebări ca antropologii, imaginând lumi noi, cu structuri sociale și culturi noi, pe care le interpretează și le decriptează.

Concret, cursurile bazate pe „metoda Star Trek” implică vizionarea (individuală sau de grup) a unor episoade anume alese pentru a lansa discuții despre rasism, etnocentrism, gen, clasă socială sau relații de putere, fructificate apoi în activități ca jocuri de rol sau dezbateri. În plus, studenții sunt invitați să își scrie propriul episod și să își imagineze potențiale interacțiuni între echipajul uman și speciile extraterestre, laolaltă cu problemele ce ar putea să apară. Antropoloaga mărturisește că această activitate i-a adus cele mai mari surprize. Complet atipic pentru niște studenți în domeniul ingineriei, cărora li se cere foarte rar să își acceseze latura creativă, mulți dintre ei scriu cu zel, uneori până la 10 pagini, în stilul etnografiilor centrate pe detaliu practicate în antropologie.

Shukti Chaudhuri-Brill și-a permis să fie liberă și inventivă atunci când a decis cum anume să predea antropologia. O astfel de decizie, ce se abate de la calea tradițională, naște invariabil și frământări. Una dintre ele a fost cum anume să transmită „adâncimea” specifică disciplinei antropologice, obținută de regulă prin luni și chiar ani de observație, reflecție și muncă de teren, unor studenți cu o educație inginerească și cu un alt mod de a privi lumea? Poate un episod de 50 de minute, destinat maselor și „cosmetizat” conform cerințelor televiziunii, să surprindă cu adevărat complexitatea lumii? Răspunsurile sunt, desigur, complicate. Ce e, însă, remarcabil este că, pe lângă o metodologie „altfel” prin care a înțeles să transmită cunoașterea antropologică, Shukti Chaudhuri-Brill a reușit să creeze și o pedagogie mai rar întâlnită. Pornind de la interesele și predispozițiile studenților (ex: orientarea lor către filosofie, în pofida formării în științele exacte), antropologia devine relevantă pentru ei și pentru viețile lor, iar pedagogul îi întâlnește pe studenți acolo unde ei se află deja.     

Prezentarea documentaristei Willi Sier este centrată pe modul de colaborare între ea și o cercetătoare din China, cu scopul de a produce o serie de filme documentare în co-producție. Mai specific, prezentatoarea descrie procesul de “participatory filmmaking” adică procesul de a realiza un documentar pe o temă, nu doar despre un subiect, ci implicând subiectul activ în toate fazele de producție: găsirea temei, cercetare, scrierea scenariului, filmare, montaj și post-producție.

Acest articol explorează experiențele din spatele realizării documentarului  de scurt  metraj “Baby Stress în China” (2024), realizat în colaborare cu o participantă anonimă din China care a devenit ulterior cercetătoare implicată în proiect. Proiectul s-a desfășurat în vara anului 2023 în Wuhan și Shenzhen și a implicat activ participanții la cercetare în procesul de filmare.

Documentarul a pornit de la o serie de întrebări comune ale participantelor: “Ar trebui să am un copil? Cum? Când?”. Prin colaborare la un proiect vizual, au explorat împreună aceste dileme, oferind o perspectivă nouă asupra factorilor sociali și de gen care influențează rata natalității scăzute din China.

Totuși, această abordare colaborativă a ridicat și o serie de întrebări importante. Cine definește întrebările de cercetare relevante? Cum se manifestă inegalitățile de putere și diferențele de statut în contextul proiectelor de cercetare? Ce aspecte etice trebuie luate în considerare, cum ar fi distribuirea creditului pentru cercetare și protejarea anonimatului participanților?

Acest articol analizează aceste dileme și oferă o perspectivă asupra provocărilor și responsabilităților implicate în realizarea de cercetări colaborative, mai ales când se abordează subiecte sensibile și personale.

Sunt de subliniat anumite aspecte pe care această colaborare le-a pus în lumină:

În primul rând procesul de filmare participativă a presupus un lung schimb de opinii între cele două realizatoare, provenind din culturi diferite, precum și noi moduri de integrare al opiniilor și direcțiilor de cercetare, având în vedere diferențele de perspectivă ale realizatoarelor. Dacă în alte cazuri, unde nu există filmare participativă, acest proces este aproape în totalitate coordonat de către documentatist/a, fiind poate mai simplu și mai rapid, în filmarea participativă, principiile etice și democratice de realizare a documentarului implică mult mai  mult timp și resurse.

În al doilea rând este de menționat latura etică și pragmatică, respectiv oferirea de remunerație cercetătoarei chineze pentru contribuția să, deși este în același timp și subiectul filmului. Remunerarea este echitabilă având în vedere investiția de timp, resurse și idei pe tot parcursul proiectului.

În al treilea rând, aspectul tehnic: filmările s-au făcut în totalitate cu telefonul mobil pentru a fi cât mai puțin intrusive, iar înregistrările audio au fost făcute cu mici microfoane atașate doar cercetătoarei chineze. Subiectele de discuție foarte delicate și personale au fost filmate în totalitate de către cercetătoarea chineză.

La final, concluzia rezultată din reflecțiile diferitelor persoane implicate în acest proiect de film – partenera de colaborare, persoanele filmate pentru proiect și autoarea însăși – este că această lucrare demonstrează cum metodele participative vizuale pot contribui la realizarea unei cercetări antropologice mai echitabile și democratice. De asemenea, aceste metode sporesc capacitatea de mobilizare a disciplinei, făcând accesibile pentru un public larg observațiile colectate.

Această prezentare se bazează pe un proiect de cercetare care a culminat cu publicarea cărții „Tirandoel Corte: Cine Comunitario y Antropología Audiovisual”. Lucrarea analizează rezultatele obținute prin perspectiva copiilor și a tinerilor, concentrându-se pe modul în care aceste grupuri percep și reprezintă teritoriile lor prin intermediul filmelor participative.

La modul practic, autorul a oferit copiilor și tinerilor dintr-o comunitate marginalizată din Chile camere video și toate mijloacele tehnice și logistice pentru a realiza un film despre comunitatea în care trăiesc. Rezultatul a fost un film documentar în care copiii intervievează locuitorii pe teme de curățenie, ecologie, probleme sociale. La sfârșit, unele soluții sunt prezentate sub forma unui cântec rap compus și interpretat în totalitate de către copiii locali.

Copiii și tinerii au fost implicați în toate fazele de realizare: găsirea unei teme de cercetare, realizarea efectivă a interviurilor, montaj și ultima versiune. Astfel lumea copiilor și a tinerilor a  fost reprezentată direct chiar de ei, prin cinematograful comunitar. Impactul a fost în primul rând esențial pentru participanți: le-a oferit un puternic sentiment de putere, fiind în postura de a-și face vocea direct auzită, de a-și împărtăși viziunea și povestea cu publicul larg.

În această prezentare, autorul investighează Cinematograful comunitar ca subiect de studiu în domeniul antropologiei audiovizuale datorită metodologiilor participative implicate și a filmelor produse, care aduc în prim-plan vocile grupurilor marginalizate cu acces redus la auto-reprezentare. Aceste metodologii includ o abordare orizontală, în care facilitatorii și participanții colaborează pentru a crea producții audiovizuale colective. În acest context, nici un rol nu este considerat mai important decât altul, promovând astfel colaborarea și egalitatea. Practicile colective ale acestui tip de cinema consolidează legăturile comunitare și revitalizează țesutul social, abordând în același timp problemele sociale și culturale din Chile (Zirión, 2015).

Din perspectiva limbajelor utilizate, Cinematograful Comunitar funcționează ca un instrument pentru promovarea reflecțiilor critice asupra problemelor care afectează oamenii din diferite teritorii. Astfel, abordarea preocupărilor comune (Common Concerns) (Xiang, 2022) devine foarte relevantă, deoarece, prin realizarea de filme participative, problemele recurente și omniprezente în teritorii sunt documentate și analizate. Această metodologie permite examinarea cinematografiei  comunitare ca o forță ce reprezintă politic colectivități marginalizate, subreprezentate sau ignorate (Gumucio Dragón, 2014).

Ipoteza centrală a proiectului este că Cinematograful Comunitar stimulează reflexivitatea în rândul comunităților participante. Participarea activă în procesul de realizare a filmelor permite comunităților să își exprime direct experiențele si să contribuie la construirea unei narațiuni colective. Astfel, acest tip de cinema nu doar că amplifică vocile celor marginalizați, ci și creează un cadru de învățare reciprocă și colaborativă, în care toți participanții au ocazia să își împărtășească poveștile și să contribuie la o mai bună înțelegere a problemelor comune.

Cinematograful comunitar se distinge prin faptul că folosește metode participative vizuale, transformând cercetarea antropologică într-un proces mai echitabil și mai democratic. Filmele rezultate din aceste procese participative devin nu doar un mijloc de documentare, ci și un catalizator pentru schimbare socială, aducând în discuție și promovând soluții pentru problemele cu care se confruntă comunitățile.

În concluzie, Cinematograful Comunitar oferă o platformă valoroasă pentru auto-reprezentarea comunităților marginalizate, prin utilizarea metodelor participative vizuale. Acest proiect a demonstrat că implicarea directă a comunităților în procesul de realizare a filmelor nu doar că democratizează cercetarea antropologică, dar și îmbunătățește calitatea și autenticitatea reprezentărilor create. Această perspectivă ne permite să analizăm cinemaul comunitar ca o modalitate de a reprezenta politic grupurile marginalizate, subreprezentate sau ignorate (Gumucio Dragón, 2014). Filmele devin o voce puternică ce contestă status quo-ul și promovează schimbarea socială.

Începând cu 2011 când Portugalia a intrat într-un program de „ajustare economică”, din cauza  crizei economice, noi valuri de imigranți au început să se stabilească în Portugalia. Noii rezidenți stimulați de o politică de imigrație relativ laxă, de stimulente fiscale și de un cost al vieții scăzut în comparație cu restul Europei, continuă să sosească și să se stabilească în marile orașe portugheze. Dintr-o țară de emigrare, Portugalia a devenit o țară de imigrare. Noul context a schimbat semnificativ evoluția economică și mai ales cea demografică și socială a țării.

Prezentarea lui Mattew Tristan da Silva cercetează viața cotidiană a noilor rezidenți din Lisabona. Deși cunoscută de câteva decenii deja, metoda de cercetare a acestui proiect, și anume de etnografie senzorială, pune în lumina aspecte importante a vieții cotidiene ale acestor noi rezidenți. Etnografia senzorială se referă la folosirea unor metode alternative de înregistrare a realității, pe lângă descrierea în cuvinte. Astfel fotografia, imaginile video, înregistrarea sunetului în anumite momente reprezintă mărturii valide din punct de vedere antropologic.

Acest proiect de cercetare aprofundează viața de zi cu zi a noilor sosiți la Lisabona, dezvăluind procesele de aclimatizare senzorială și afectivă implicate în dezvoltarea sentimentelor de apartenență și crearea unui nou mod de viață. De asemenea, tensiunile, angoasele și punctele de fricțiune pe care le experimentează la nivel birocratic, social și cultural noii veniți sunt descrise folosind etnografia senzorială.

Studiul se bazează pe observarea directă a vieții de zi cu zi a unor oameni care s-au mutat recent la Lisabona. Cercetătorul a petrecut un an și jumătate alături de ei, discutând și făcând diverse activități împreună. L-a interesat cum se simt în corpul lor, cum își amintesc trecutul și cum se adaptează la noul lor mediu. A dorit  să înțeleagă cum se schimbă percepția lor despre ei înșiși și despre locul lor în oraș, în funcție de experiențele pe care le trăiesc. Folosind unelte precum interviurile, fotografiile, video-ul  și exercițiile creative, au încercat să descifreze cum se modelează identitatea într-un oraș nou. A urmărit cum amintirile, sentimentele și chiar modul în care corpul experimentează spațiul, contribuie la creionarea unui nou “eu” într-un context urban în continuă schimbare.

Prezentarea oferă 3 studii de caz: o tânăra venită din Rusia care își filmează picioarele și sandalele explicând că acasă nu ar fi îndrăznit să poarte pantofi deschiși datorită unei preconcepții însușite de la mama sa potrivit căreia “ o adevărată doamnă nu-și arată degetele de la picioare”, iar în timpul petrecut în Lisabona a început să își expună degetele de la picioare în public, să umble desculță în parc și să-și redefinească relația cu corpul său în noul loc de rezidență. Alt exemplu este al unui rezident venit din America de Sud, căruia i se pare că accentul său diferit îl face să fie perceput negativ în relația cu statul, în special la vizitele la doctor. Al treilea exemplu este relatarea audio susținută de un material vizual cu diferite cadre din oraș, în care rezidenta prezintă cum statutul  de “în trecere” pe care îl are o face să trăiască totul la modul prezent, fără să poată să se proiecteze în viitor, să consolideze relații profunde  atât personale cât și profesionale în Lisabona. Astfel, se află în dilemă, nu știe cum să se raporteze la oraș, cum să abordeze prezentul, în lipsa oricărei viziuni de viitor.

Imagini și sunete au adus la viață poveștile celor care și-au schimbat radical existența. Prin intermediul acestor materiale, am putut să vedem și să auzim cum se desfășoară viața de zi cu zi a noilor veniți. Am descoperit un univers complex, în care se împletesc sentimente de nostalgie, speranță, frică și bucurie. Fotografiile și înregistrările audio ne-au permis să intrăm în intimitatea acestor experiențe și să înțelegem mai bine complexitatea procesului de adaptare. Au fost puse în lumină tensiunile dintre sentimentul de apartenență și cel de înstrăinare, precum și dinamica dintre stabilitate și schimbare în traiectoriile migratorii, arătând simultan modul în care această abordare descoperă complicații și oportunități între „local” și „global”, „noi” și „ei” și „apartenența” și „înstrăinarea” în viețile interlocutorilor.

Răspunzând apelului de a discuta noi feluri în care se poate preda antropologia, dincolo de metodele tradiționale, lucrarea de față prezintă câteva cazuri practice în care antropologia a fost predată grupurilor de elevi și studenți. Provocările lumii contemporane pot fi adresate și în alte moduri decât cele  ale antropologiei predate în cercurile academice, uneori destul de rupte de realitate, iar autorii prezentării, venind din partea a trei entități diferite, dovedesc că se poate colabora și arată ce se poate realiza în astfel de proiecte practice pedagogice.

Printr-un parteneriat strategic în cadrul Asociației Naționale Profesionale de Antropologie din Italia (ANPIA), asociațiile Antropolis APS, A2030 ODV și CREA au inițiat o serie de proiecte de antropologie aplicată cu focus pe domeniul educațional și nu numai.

Aceste asociații au ca scop diseminarea antropologiei în grupurile exterioare lumii academice. Misiunea lor principală este de a promova conștientizarea publică asupra unor probleme sociale importante, de a stimula inovația socială și de a consolida coeziunea socială în comunitate. Publicul țintă căruia se adresează sunt în primul rând elevii și studenții, apoi cetățenii, prin activități de diseminare culturală (conferințe, expoziții, ateliere), și nu în ultimul rând, factorii decidenți politici, adică autoritățile locale, municipalitățile, etc), care prin intervențiile consorțiului au aflat despre avantajul pe care îl oferă antropologia în abordarea și înțelegerea diverselor probeleme ale unui grup social.

 Cum realizează practic aceste obiective de conștientizare, de stimulare a inovației sociale și consolidarea coeziunii sociale? Iată mai jos două dintre activitățile realizate de ei.

1. Cartografierea comunității din cartierul Corvetto din Milano.

Participanți din trei mari categorii (copii, rezidenți expați și studenți antropologi) au fost împărțiți în grupe și sub îndrumarea antropologilor au colaborat pentru a realiza împreună o hartă a comunității cartierului. Pe parcursul a mai multe zile, s-au plimbat, au observat, au discutat cu locuitorii cartierului, au făcut poze și desene pe următoarele teme: mâncare, piețe locale, magazine alimentare, urme lăsate de către migranți, parcuri și locuri verzi ale cartierului. Informațiile culese de către participanți au fost adunate și au fost coroborate într-o hartă “vie” care a  fost oferită  ong-ului care angrenează locuitorii zonei.

2. Călătoria lui Zaher este un proiect desfășurat între anii 2010-2021 și a pornit de la călătoria unui tânăr afgan, minor, care a fugit din Afghanistan neînsoțit. Ajuns în Italia, acesta a suferit un accident și a murit. Proiectul a fost focusat pe creșterea conștientizării asupra interculturalitătii și a migrației, dorind să pună în lumină experiențele celor forțați să migreze, mai ales problemele, soluțiile și adaptările culturale pe care ei le experimentează, pentru a dezvolta un simț empatic și civic al celor din țările gazdă. Antropologii au organizat un atelier imersiv, unde elevii au urmărit proiecții cu fotografii ale mâncării, peisajelor, uneltelor, caselor de rugăciune din Afghanistan, Iran, Turcia, Grecia,țările pe care Zaher le-a traversat singur în căutarea unui adăpost sigur în Europa. Momentul cel mai dificil și mai semnificativ pentru elevi a fost atunci când au trebuit să descifreze mesajele în alte limbi, asemeni lui Zaher, înțelegând astfel prin proprii ochi, dificultățile extreme pe care un minor refugiat le întâmpină în călătoria sa, declanșând un profund sentiment de empatie.

Acestea sunt doar două dintre proiectele consorțiului antropologic care promovează conștientizarea problemelor de mediu în context urban, ale migrației forțate, ale interculturalității pentru o coeziune socială și inovație socială. Aceste ateliere interactive oferă studenților (atât copii cât și adulți) o experiență care să le permită să abordeze mai bine complexitatea și diversitatea lumii contemporane. Colaborarea interdisciplinară precum și angrenarea altor organizații (ong-uri, asociații locale) este de asemenea foarte importantă în dinamica acestor proiecte,  pentru a construi o rețea de actori sociali în Italia și în străinătate.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Shukti Chaudhuri-Brill (NYU Paris), Willy Sier (Utrecht University), Víctor Villegas (Autonom University of Barcelona), Matthew Tristan da Silva (Institute of Social Sciences (ICS), University of Lisbon (UL)), Francesco Bravin (Cultural Association Antropolis), Francesca Grisot (Ca’ Foscari University) și Fabio Malfatti (Centro RicercheEtnoAntropologiche APS). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Oana Ivan
Este antropolog specializat în antropologie vizuală și antropologia mediului (în urma doctoratului obținut în co-tutelă la University of Kent, UK și Universitatea Babeș-Bolyai, România). De asemenea, este regizor și producător de filme documentare antropologice centrate cu precădere pe interacțiunea dintre comunitățile umane și mediul natural. Aria de cercetare cuprinde în special arii naturale protejate din Delta Dunării, Lunca Dunării, Carpații Orientali, Podișul Transilvan și Munții Apuseni. În prezent este lector în cadrul departamentului de Film Documentar al Facultății de Teatru și Film-Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. De asemenea este consultant și colaborator în diverse proiecte de cercetare a: Național Geographic, World Bank, Electric Castle.

Ana-Maria Rențea
Cu un background în științe politice și antropologie, Ana-Maria Rențea este doctorandă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București, cu o teză despre operații estetice. Este interesată de oameni și momentele lor, în special din perspectiva genului și a corpului. În restul timpului, iubitoare de cappuccino, tango și mult soare. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.