Între experiența prezentului și anticiparea viitorului

Orice proiect începe cu o viziune despre transformarea, în mai mică sau mai mare măsură, a lumii și continuă cu un plan de punere în aplicare a viziunii, care promite ceva nou într-un viitor revendicat de cel care îl imaginează. Proiectele fac atât de mult parte din realitatea noastră, încât pot părea un mod natural de a acționa asupra lumii. Prezentarea cercetătorului Andrew Grann (Universitatea din Helsinki) pornește tocmai de la o scurtă genealogie a proiectului prin care își propune să înscrie această practică într-o perioadă istorică precisă și într-o viziune despre lume precisă și, astfel, să demonstreze că nu este în niciun caz una „naturală”.

Astfel aflăm că primele proiecte datează din secolul al XVI-lea (anii 1560), în timpul domniei reginei Elisabeta I, apariția lor fiind strâns legată de colonialism. Cum bătea vântul prin vistieria regală, iar țara depindea foarte tare de importuri, cel mai apropiat sfătuitor al reginei, și responsabilul cu vistieria, Lordul Cecil a avut ideea foarte inspirată, după cum s-a dovedit, a unor „brevete de monopol” acordate contra unei taxe și a unei părți din profit. Scopul acestui nou instrument juridic era să încurajeze dezvoltarea diferitelor industrii engleze, existente sau noi. Acordarea unui astfel de brevet presupunea depunerea unei propuneri, numită „proiect”, iar cel care o depunea se numea „proiectant” (en, projector). Limbajul șablonizat al acestor propuneri făcea posibilă reprezentarea unui viitor (cum va fi dacă proiectantul primește brevetul) în întregime modelat de oameni și în care deținătorii de capital puteau investi. Mai mult, faptul că pe baza propunerii standardizate proiectantului i se acorda un „brevet de monopol”, un instrument juridic, a făcut posibilă comparația și evaluarea unor proiecte foarte diferite în esență în vederea selecției. Astfel, proiecțiile „învingătoare” căpătau drepturi de monopol asupra unei anumite activități economice, drepturi de monopol invocate apoi pentru a solicita investiții în ceva care nu exista încă. Viitorul nu mai era doar ceva ce oamenii (mai precis, elita) puteau modela după bunul plac, ci și ceva care putea fi împărțit și vândut, argumentează cercetătorul. Cu alte cuvinte, proiectanții își revendicau viitorul. Această formă istorică a proiectului, avansează autorul, poate fi considerată parțial responsabilă pentru nașterea unei economii speculative, strămoașa capitalismului speculativ, așa cum îl cunoaștem azi. Printre exemplele de reprezentări ale viitorului propuse pentru comparație și speculație, în special de la jumătatea secolului al XVII-lea, se remarcă: mașini perpetuum mobile, expediții în vederea comerțului cu sclavi, dar și întemeierea de noi state în Americi și a altor colonii în Guyana, Barbados, Canada etc., dovedind succesul fulminant al acestei noi categorii a proiectului.

Viitorul pe care îl făcea posibil însă proiectul se înscria într-o concepție mai generală despre natură și societate, timp și spațiu și ceea ce înseamnă să fii om. Din punctul acesta de vedere, Andrew Grann consideră că proiectul elisabetan a fost ceea ce sociologul și antropologul francez Marcel Mauss numea un „fapt social total” – cu implicații în același timp sociale, culturale, politice, economice și juridice. În termeni filosofici, proiectul are în centrul său „artificiul” – care presupune capacitatea omului de a crea, de a construi, de a transforma natura în ceva nou. Filosofia din spatele proiectului apare astfel în opoziție cu cea a lui Toma d’Aquino, pentru care agentivitatea nu însemna capacitatea omului de a produce ceva nou, ci de a deschide ochii asupra a ceea ce există deja. Una dintre componentele obligatorii ale propunerii de proiect în secolul al XVII-lea era tocmai să aducă ceva nou, cu alte cuvinte transformarea și implicit „ameliorarea” naturii. „Artificiul” îl regăsim și în economia politică a lui Hobbes, contemporan cu primele proiecte, pentru care starea naturală este numai violență, iar natura trebuie transformată și supusă prin artificiu.

Un alt aspect interesant atins în prezentare este legătura dintre proiect și proprietatea privată, în general, și proprietatea intelectuală, în particular. Dacă în perioada medievală, secretele de fabricație aparțineau unei întregi bresle, forma proiectului face posibilă reclamarea drepturilor individuale de proprietate intelectuală pentru că proiectanții acționau în afara breslelor, sub oblăduirea casei regale.

Cu promisiunea sa de ameliorare continuă și perpetuă a naturii și viziunea sa despre viitor drept unul tranzacționabil și speculabil, proiectul s-a impus ca un mod neutru de a acționa asupra lumii. Această scurtă genealogie, și-a propus autorul ei, chestionează tocmai această premisă, arătând că proiectul ca formă de acțiune exercită de fapt o putere normativă, inclusiv prin excluderea altor forme de a acționa asupra lumii.

Dar care este alternativa la proiectele în care suntem prinși atât de mulți dintre noi încât terenul pentru cercetarea acestui fenomen e practic inepuizabil? Cercetătorul Andrew Grann ne propune anti-proiectul. Acesta se înscrie în tradiția tomistă a „redescrierii” felurilor în care oamenii supraviețuiesc sau prosperă. Autorul ilustrează ideea sa de anti-proiect cu o povestire a Ursulei Le Guin, „She Unames Them”, în care Eva ia rând pe rând tot ceea ce Adam numise și le dez-numește. La sfârșit, descrie sentimentul față de această nouă lume dez-numită:

„Le simțeam mult mai aproape decât atunci când între noi stătuseră numele asemenea unei bariere transparente: atât de aproape încât teama mea de ele și teama lor de mine deveniseră una. Iar atracția pe care multe dintre noi o simțeam, dorința de a ne pipăi, freca sau mângâia solzii, pielea, penele sau blana unele altora, de a ne gusta sângele sau carnea, de a ne ține de cald – acea atracție devenise una cu teama, iar vânătorul nu se mai distingea de cel vânat, nici mâncătorul de cel mâncat”. (Le Guin 1985)

Eva care dez-numește pășește într-o lume nouă, în care nu există sclavi și stăpâni, ierarhii și distincții, obiecte și subiecți, agenți și obiective, o lume a anti-proiectului. Renunțând la a proiecta viitorul ca un orizont al unui progres continuu și la capacitatea noastră de a acționa pentru a-l obține, nu renunțăm la viitor și la acțiune, ci facem loc unei noi configurații de înțelesuri și practici, concentrându-ne pe ceea ce deja există aici și acum.

O altă autoare invocată a fost cercetătoarea feministă Donna Harraway al cărei îndemn de „a trăi cu dificultatea” (staying with the trouble) rezonează cu viziunea Ursulei Le Guin a unei lumi în care suntem viețuitoare printre alte viețuitoare, prinse într-o „multitudine de configurații neterminate de locuri, timpuri, materii, semnificații” (Harraway 2016) și nu avem nevoie de proiecția unui viitor (salvator sau apocaliptic).   

________________

Notă de Ioana Miruna Voiculescu:

* În limba engleză, futurity are o sumedenie de sensuri – de la un timp viitor, o stare sau un eveniment viitor, până la posteritate sau generațiile viitoare, dar și continuarea existenței în viața de apoi. Studiul viitorului și al relației oamenilor cu viitorul nu constituie în mod tradițional obiectul antropologiei, aceasta concentrându-se, dimpotrivă, pe cercetarea prezentului etnografic.     

Referințe

Donna J. Harraway, Staying with the Trouble: Making Kin in the Chthulucene, Duke University Press, Durham, NC, 2016.

Ursula K. Le Guin, „She Unnames Them”, The New Yorker, 21 ianuarie 1985.

Pornind de la ideea că dezastrele naturale (cutremure sau crize medicale) există în spațiul liminal dintre previzibil și imprevizibil – știm că se vor întâmpla, dar nu putem ști exact când –, doctoranda Lara Sarlak (UBC) își propune să exploreze etnografic „moduri de viață care fac față incertitudinii cu inventivitate” aplecându-se asupra infrastructurii reciclării formale și informale de deșeuri din Istanbul. Așa cum au dovedit și cutremurele devastatoare recente din Turcia, și pandemia de COVID-19, reciclatorii informali de deșeuri din Istanbul se află printre grupurile marginalizate care au resimțit cel mai puternic atât efectele dezastrelor propriu-zise, cât și pe ale gestionării dezastruoase a acestora de către statul turc. Bazându-se pe o etnografie de 15 luni în Istanbul printre reciclatorii de deșeuri, autoarea prezentării se întreabă cum pot deșeurile, pe de-o parte ca resursă și, pe de alta, ca produs secundar al dezastrelor, să accentueze vulnerabilitățile reciclatorilor? Ce forme de eforturi colaborative apar pentru a face față crizei produse de devalorizarea bruscă a deșeurilor în siajul unui dezastru? Și cum își gestionează viețile de zi cu zi cei care colectează deșeuri în Istanbul cu teama de iminența unui cutremur care ar pune capăt modului lor de viață?     

Pe 6 februarie 2023, în sudul Turciei, Kurdistan și Siria, a avut loc un cutremur cu magnitudine de 7,8, unul dintre cele mai devastatoarea din ultimii zece ani, făcând mii de victime omenești și lăsând în urmă traumă colectivă, distrugere și neîncredere. Cunoscută drept o țară cu risc seismic mare, marcată încă de cutremurele din 1999, Turcia ar fi trebuit să fie mai bine pregătită pentru un dezastru previzibil în regiune. Dezastrele naturale sunt orice dar nu naturale, argumentează autoarea, ele nu pot fi delimitate de contextul social, politic și istoric. Citând-o pe Judith Schlehe: „termenul de «dezastru natural» n-ar trebui să distragă atenția de la factorii umani care sunt responsabili pentru producerea accidentelor naturale sau le-au influențat” (2008, 275).

Astfel, după cutremurul din februarie 2023, au ieșit la iveală o multitudine de nereguli în privința autorizațiilor de construcție și a verificării calității construcțiilor, ignorarea sistematică a riscului seismic, toate pe fundalul modului dezastruos în care fuseseră gestionate de guvern cutremurele din 1999, iar nemulțumirea populației a atins noi cote. Când, un an mai târziu, președintele Erdogan declara că „cutremurele se află deasupra politicii” (Gazete Duvar 2024), politicul se scutura de orice responsabilitate definindu-l ca pe un act divin sau forța brută și crudă a naturii și ocultând astfel contribuția factorilor umani la cauzele profunde ale dezastrului. De fiecare dată când un dezastru este astfel de depolitizat și, nu fără legătură, gestionat defectuos, grupurile cele mai marginalizate ale societății ajung să suporte consecințele crizelor produse, explică cercetătoarea.   

Deși la prima abordare relația dintre catastrofe și deșeuri pare una clară (primele le produc pe cele din urmă), explorarea etnografică a lumii reciclatorilor de deșeuri din Istanbul în siajul pandemiei de COVID-19 și al cutremurului din 2023 i-a revelat autoarei o ambiguitate, o dualitate neașteptată – o „abundență de incertitudine” care definește viața acestor oameni pe timp de catastrofă. În mod paradoxal, mai mulți patroni ai firmelor de reciclare de deșeuri cu care cercetătoarea a stat de vorbă au caracterizat perioada pandemiei de COVID-19 drept una de abundență (bereket în turcă). Restricțiile impuse asupra importului de bunuri (inclusiv deșeuri reciclabile) au dus la creșterea prețului celor locale pe fondul cererii mari, iar numărul mare de muncitori migranți afgani a susținut activitatea crescută. În cazul reciclatorilor informali, restricțiile asupra circulației persoanelor au însemnat însă incertitudine legată de modul de subzistență.   

În continuarea pandemiei, în februarie 2023, a avut loc cutremurul devastator din sudul Turciei aducând cu el o nouă abundență de incertitudine pentru reciclatorii din Istanbul. Dacă pandemia era evocată cu nostalgie, această nouă catastrofă a adus în prim-plan iminența unui cutremur la Istanbul, dar a și adâncit o criză pe care firmele de reciclare o resimțeau deja de un an, inclusiv a forței de muncă din cauza deportărilor masive ale muncitorilor afgani de către guvernul turc, explică cercetătoarea. Din dărâmăturile provocate de cutremur, un exces de deșeuri cu valoare mare (metal și hârtie) a invadat piața deșeurilor reciclabile cu reverberații până la Istanbul. Patronii de firme de reciclare i s-au plâns autoarei că cererea a scăzut drastic, iar mâna de lucru deja puțină s-a împuținat și mai mult, mulți lucrători kurzi plecând acasă, în zonele afectate de cutremur, să ajute.      

Catastrofele naturale nu afectează fără discriminare, cum ar putea părea la prima vedere și cum ar putea susține cei interesați să le decontextualizeze și să le depolitizeze. Dimpotrivă, măsura impactului asupra unui grup social va fi dată tot de inegalitate, putere și opresiune, iar infrastructura reciclării de deșeuri din Istanbul e un loc privilegiat pentru analizarea acestor dinamici, conchide autoarea.

***

Reluând argumentul că dezastrele nu au nimic natural sau uniformizant, în discuția de la finalul panelului, s-a făcut observația că, în urma unui dezastru, devin vizibile toate straturile Antropocenului: geologic, istoric, cel al inegalităților sociale. Prin urmare, nu mai e cazul să vorbim despre – și să îndemnăm implicit oamenii la – reziliență, mai ales într-o țară predispusă la astfel de calamități, ci despre nevoia urgentă de a lua măsuri de prevenție, de adaptare, în definitiv. În cazul particular al Turciei, administrația președintelui Erdogan a ajuns să fie asociată cu gestionarea dezastruoasă a cutremurelor și, în mod nesurprinzător, o mare parte a populației se aștepta ca ultimul cutremur să îl dea jos de la putere pe Erdogan – ceea ce nu s-a întâmplat însă.

__________________

Referințe

Schlehe, Judith. (2008). „Cultural politics of natural disasters: Discourses on volcanic eruptions in Indonesia”. În Culture and the Changing Environment: Uncertainty, Cognition, and Risk Management in Cross-Cultural Perspective, pp. 275-299.

Notă de Ioana Miruna Voiculescu:

^*Antropocen este numele neoficial al celei mai recente perioade din istoria omenirii în care impactul activităților umane a transformat planeta. Deși compus cu particula -cen, Antropocenul nu se referă la o eră geologică definită strict științific, termenul fiind folosit în special în științele sociale unde a inspirat crearea și altor nume de „ere” (exemplu, „Capitalocen”), inspirând și termenul ironic al Donnei Haraway, „Chtulhucen”, o critică la adresa omniprezentului Antropocen.

Într-un articol din 2013 (1), antropologul Joel Robbins reconstituie istoric modul în care – sub influența a ceea ce numește, citându-l pe Max Weber, „lumina marilor probleme culturale” – antropologia și-a mutat atenția în anii 1980 de la alteritate („Celălalt”, „sălbaticul”) la „subiectul care suferă”, trăiește în sărăcie, violență și oprimare, analizând implicațiile pozitive și mai puțin pozitive ale acestei mutații. Dintr-un punct de vedere, prezentările din panelul Vieți queer și trans* dincolo de criză: perspective din Asia de Sud din cadrul Conferinței EASA 2024 au schițat posibile alternative oferite de perspectivele queer și trans* din Asia de Sud la „subiectul care suferă” ca obiect al antropologiei despre această regiune.

Prezentarea „Cumpărând strap-on-uri în timp ce lumea arde: criza din Sri Lanka” a cercetătorului srilankez Themal Ellawala, doctorand la University of Illinois at Chicago, inclusă în panel, propune două instrumente teoretice alternative pentru studierea crizei, altele decât cele oferite de antropologia violenței sau de antropologia statutului care se ocupă în mod tradițional de acest subiect. Că țara trece prin cea mai gravă criză din istoria sa postcolonială e incontestabil, afirmă autorul prezentării. Cozile interminabile la combustibil din cauza importurilor limitate, creșterea generalizată și galopantă a prețurilor alimentelor, facturile tot mai mari la electricitate, lipsa acută a medicamentelor din spitale alcătuiesc tabloul acestei crize. Cum s-a ajuns aici? Măsurile economice neoliberale (austeritate pentru săraci, plafonarea impozitelor pentru bogați, privatizare masivă, etc.), extractivismul postcolonial, corupția administrației, sunt câteva dintre motivele enumerate de antropolog, care au dus la incapacitatea de plată a guvernului în 2022. În ciuda succesului protestelor de masă din Colombo și alte zone ale țării, soldate cu fuga președintelui și demisia premierului în 2022, criza continuă în Sri Lanka.

Punctul de pornire al prezentării lui Themal Ellawala sunt două viniete etnografice** extrase din cercetarea sa de 15 luni în Sri Lanka, care surprind două reacții aparent paradoxale la această criză. Pe de-o parte, e grupul de bărbați trans* care, în timpul unei excursii împreună cu partenerele lor la care îl invită și pe cercetător – integrându-l, ca bărbat gay, în comunitatea lor –, într-o discuție foarte intimă îl roagă să îi ajute să cumpere dildo-uri și strap-on-uri exprimându-și dorința de a-și satisface sexual partenerele și a se bucura astfel de relații lungi și împlinite. În condițiile crizei care a întrerupt fluxul de importuri și a urcat prețurile la cer, aceste obiecte au devenit imposibil de procurat pentru persoanele cu venituri mici. Pe de altă parte, sunt femeile din grupul de feministe militante din Batticaloa (un oraș cu populație preponderent tamilă și musulmană într-o țară majoritar singhaleză) care, în timpul unei discuții cu activiste din capitala Colombo (preponderent singhaleză) despre condițiile și opțiunile de protest la care a asistat cercetătorul, își afirmă temerile legate de burnout și repercusiuni din partea poliției pentru ele în mod special ca membre ale unor minorități rasiale. O activistă din Colombo, afiliată celui mai important partid de stânga din Sri Lanka, îi dă replica, citându-l pe Fidel Castro, că soarta femeilor este să îndure și să înfrunte orice greutăți. În timp ce țara arde, a acorda prioritate satisfacției sexuale sau odihnei și bucuriei pare departe de imaginea sacrificiului (auto)impus pe timp de criză – sacrificiu al individului în favoarea colectivului, a plăcerii în favoarea austerității, argumentează autorul prezentării. Dacă bărbații trans* refuză să fie victime și caută satisfacția sexuală în relații dincolo de mijloacele reduse pe care li le impune criza, activistele feministe îndrăznesc să privească dincolo de scenariile de rezistență prescrise de criză. Poveștile lor insistă astfel asupra posibilității unui spațiu de manevră în relația cu criza, conchide Themal Ellawala.

Invocând conceptul de mazaa (cuvântul hindu/urdu pentru plăcere, bucurie și, mai general, distracție) din studiile sud-asiatice (2), dar și pe cel de Black ecstasy (extazul negru) din curentul afro-american Black feminism (feminismul negru) (3), autorul argumentează că bucuria, plăcerea și distracția pot coexista și nu sunt incomensurabile cu criza. Mazaa are avantajul că se regăsește în toate țările din Asia de Sud – India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Bhutan și Nepal – ceea ce îi dă potențialul de concept teoretic transnațional. Black ecstasy subliniază legătura dintre plăcere și violență și, în același timp, adaugă o dimensiune temporală care permite, în perioada care a urmat mișcării afro-americane pentru drepturi civile, depășirea antitezei dintre eroismul trecut al negrilor și proiecția unui viitor eliberator, descriind un prezent care, deși în criză, distrus, poate fi trăit prin relații, căutând plăcerea și bucuria. Ceea ce unește cele două instrumente teoretice, argumentează în continuare cercetătorul srilankez, este trăsătura relațională, colectivă în contrast cu o experiență individuală și izolată a crizei. Mai mult, afirmă acesta, criza poate crea condițiile necesare descoperirii bucuriei și distracției ca instrumente de luptă politică, chestionându-le pe cele tradiționale (naționalismul care acționează prin excludere, de exemplu).

Când aleg să se concentreze pe procurarea de strap-on-uri și dildo-uri, interlocutorii trans* ai cercetătorului refuză să își sacrifice împlinirea în relație din prezent de dragul idealurilor mai înalte și al unei eventuale ieșiri viitoare din criză. Când refuză să urmeze „rețeta” de luptă politică prescrisă de activistele singhaleze, respectiv să îndure și să reziste dincolo de limitele lor fizice și psihice, feministele tamile din Batticaloa din vinieta etnografică prioritizează odihna și bucuria în detrimentul austerității. Revendicând satisfacție sexuală și odihnă și bucurie aici și acum, cele două reacții contestă tocmai acea temporalitate a crizei care presupune amânarea plăcerii într-un viitor îndepărtat, în special pentru cei mai marginalizați dintre subiecți, explică autorul prezentării.

Nu întâmplător, continuă Themal Ellawala, criza este ilustrată de mass-media străine, dar și locale prin cadre largi, eventual făcute din aer, cu mulțimi de oameni în care chipurile se confundă unele cu altele, și prin statistici seci și generalizante, iar, atunci când sunt invocate, poveștile individuale deseori doar întăresc narațiunea dominantă despre o istorie care depășește și strivește individul, de obicei deja scrisă. Mazaa și Black ecstasy ne reamintesc, conchide antropologul, că oamenii își păstrează misterul și complexitatea chiar și când totul se prăbușește în jurul lor.

***

În discuția de la finalul panelului, s-a subliniat faptul că reprezentarea minorităților din Asia de Sud (în funcție de clasă, rasă, gen) ca „un subiect colectiv care suferă” este una foarte restrictivă, discursul despre criză tinzând să impună un singur mod de a reda realitatea. Acele moduri de acțiune care nu se lasă reduse la acest discurs și nu se supun opoziției binare dominație-rezistență impusă de acesta pot deveni forme de luptă politică, a fost una dintre concluzii.        

Notă de Ioana Miruna Voiculescu:

** Prima definiție din DEX a cuvântului „vinietă” este: „Ilustrație de mici dimensiuni folosită ca ornament, care precedă sau încheie o pagină de text (tipărit sau manuscris)”. Departe de a avea un rol pur ornamental, în antropologie, „vinieta etnografică” se referă la descrierea unei anumite scene pe care autorul sau autoarea o introduce în textul principal și care îi servește apoi la formularea de concluzii analitice.    

________________________

(1) Joel Robbins, “Beyond the Suffering Subject: Toward an Anthropology of the Good”, The Journal of the Royal Anthropological Institute, vol. 19, nr. 3, 2013, pp. 447–62. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/42001631. Accesat pe 14 noiembrie 2024.

(2) Vezi, Jonathan Shapiro Anjaria și Ulka Anjaria (2020), „Mazaa: Rethinking Fun, Pleasure and Play in South Asia”, South Asia: Journal of South Asian Studies, 43(2), 232–242.

(3) Vezi, Aliyyah I. Abdur-Rahman (2018), „The Black Ecstatic”, GLQ, 24 (2-3): 343–365.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Andrew Graan (University of Helsinki), Lara Sarlak (University of British Columbia) și Themal Ellawala (University of Illinois at Chicago). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Ioana Miruna Voiculescu
Este o traducătoare din România, care lucrează cu limbile engleză și franceză. În șaptesprezece ani de experiență ca freelancer, a avut timp să se aventureze în tot felul de domenii – de la traducerea juridică, financiară sau medicală la traducerea și redactarea literară și academică, plus ceva interpretariat. Cu o diplomă de master în sociologie și antropologie socială de la Central European University, se simte în largul ei traducând și redactând texte de antropologie, pentru că îi dau ocazia să-și folosească competențele lingvistice și să-și hrănească curiozitatea academică în același timp. Este și autoarea traducerii românești a volumului de povestiri al Luciei Berlin, Manual pentru femei de serviciu (Art, 2018). Ca orice traducătoare care se respectă, are și un asistent. Îl cheamă Ninel și este motan. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.