Marginalizare, exploatare și extractivism

Într-o mică localitate slovacă recunoscută în trecut pentru exploatarea minereurilor de fier, comunitatea romă a fost relocată în zone poluate care le amenință sănătatea. Aceasta nu este doar o poveste slovacă. Este o situație pe care o regăsim din nou și din nou în orașele post-industriale ale Europei de Est și mai ales în România. Este o poveste care ilustrează procesele instituționale de marginalizare a romilor in general, ne arată cum au continuat să existe camuflat în comunism și cum s-au adâncit în perioada tranziției către capitalism. Ne forțează să ne punem întrebarea: ce putem face, la nivel politic, ca aparatul administrativ să nu mai pună anumite grupuri în calea pericolului?

Daniel Škobla și Richard Filcak investighează de mult timp injustiția spațială și discriminarea romilor din Slovacia. Cercetarea lor în curs din satul Rudňany se folosește de arhive și de metoda etnografică- prin vizite scurte repetate și vizite lungi de câteva luni- pentru a înțelege cum practicile de guvernanță ajung să genereze injustiții ecologice față de romi.

Perspectiva teoretică de la baza muncii lor este justiția de mediu, sau environmental justice theory. Se referă la accesul inegal al oamenilor la resursele de mediu și poate avea două laturi. Justiția procedurală este atunci când toată lumea este implicată în procesul de luare a deciziilor, care ar putea avea ulterior efecte ecologice dăunătoare sau pozitive asupra cuiva. Justiția distributivă se referă la rezultate și efecte, nu la proces. Ne ajută să înțelegem cine a fost afectat negativ sau pozitiv din distribuirea resurselor ecologice – de exemplu cine respiră un aer mai poluat sau bea apă mai contaminată. Autorii se uită de asemenea la modul în care se formează rasismul la nivel sistemic, prin politici, legi și instituții locale, dincolo de prejudecăți individuale. 

În satul Rudňany se exploatează și procesează cupru, aur, argint și mercur de mai bine de patru secole, dar o industrie propriu-zisă se dezvoltă numai după Al Doilea Război Mondial când aparatul de stat centralizat planifică industrializarea rapidă a țării. Minele au nevoie de angajați iar populația satului crește și se diversifică. Începând cu anii ’50, slovaci, ruteni, unguri și romi se mută în Rudňany din regiunile vecine, iar satul se dezvoltă. 

Romii, deși erau angajați în complexul industrial sau agricol local, pornesc la drum cu un dezavantaj istoric- rasismul- care se materializează la nivel spațial în formele de locuire. Inițial locuiau într-o așezare formată din barăci improvizate, care deși era localizată destul de central, era complet deconectată de utilități precum apă sau electricitate, iar fântânile din jurul său erau poluate. La scurt timp a apărut febra tifoidă. 

Autoritățile au decis relocarea gospodăriilor în blocuri și eradicarea așezării. La prima vedere, pare un demers coerent cu promisiunea egalității pe care o propunea statul comunist. Dar în ce măsură era o iluzie a incluziunii construită cu prefabricate? 

Toată lumea a primit o locuință, dar redistribuirea resurselor locative și de mediu a susținut, în mare măsură, status quo-ul vechi și segregarea romilor în marginile nedezirabile și periculoase ale localității. Compania minieră construise blocuri pentru angajați în zona de exploatare a minereurilor, unde deja locuiau oameni. S-a decis să se facă un schimb de populații prin care vechii angajați se mută în blocuri noi, iar familiile rome le iau locul. Noua lor casă era într-o zonă periferică dar funcțională, adică conectată la apă, canalizare și electricitate. Dar se afla fix lângă zona de deșeuri miniere și era intens poluată de metale grele care se infiltrau în apă, pământ și aer. 

De ce considerau decidenții – adică instituțiile statului și actorii economici – că este mai “acceptabil” să expui persoanele rome unui mediu contaminat? Ce ne spune asta despre cetățenie și echitate. Dar mai ales, de ce a continuat și până azi? 

Škobla și Filcak ne sugerează că ar trebui să privim distribuția resurselor printr-o lentilă instituțională și politică. Acest mic sat minier este transformat de procese istorice, economice, de idei despre guvernanță și putere care ajung să repartizeze riscurile, sărăcia, sau accesul la bunăstare în logica unor asimetrii de putere deja existente sau nou create. Declinul subit al complexului industrial a răsunat în tot estul Europei, iar în estul Slovaciei mineritul de minereu s-a închis parțial în 1994 și total până în 2003. Condițiile de trai s-au deteriorat pentru toată populația, dar clivajele existente s-au adâncit și mai mult. 

Odată ce și-au pierdut locurile de muncă la uzină, majoritatea romilor din Rudňany nu au reușit să își găsească altele în noua economie. A crescut sărăcia iar odată cu ea au răsărit din nou barăcile și locuințele informale. Guvernul comunist formulase un plan pentru ecologizarea zonei și decontaminarea apelor,  dar acesta a fost abandonat permanent în perioada tranziției. Astăzi, 2000 de etnici romi locuiesc preponderent în 3 zone ale localității, unde sunt expuși la alunecări de teren și poluare provenită din deșeurile miniere, fie că vorbim de praful de zgură sau de apa mercurizată. 

Politicile centrale nu sunt rasiste pe față, ci structural, spun autorii. Injustiția apare atunci când se restrânge foarte mult capacitatea cetățenilor de a avea agentivitate, de a influența procesele de luare a deciziilor într-un mod în care i-ar avantaja. Romii, mai mult decât oricine, au de navigat structuri instituționale discriminatorii care le lasă un spațiu extrem de subțire pentru participare, iar acest lucru a plasat comunitatea, de repetate ori de-a lungul istoriei, în calea unor pericole ecologice care le deteriorează viața. 

Dacă creșterea producției de somon a favorizat democratizarea accesului la acest pește, cândva considerat un lux, ea a adus cu sine nenumărate provocări și temeri de ordin social, ecologic și sanitar. Catastrofele ecologice recente din Chile, Statele Unite și Norvegia trag un semnal de alarmă privind practicile și efectele pisciculturii industriale. Crescătoriile de somoni și infrastructurile asociate generează mari cantități de deșeuri organice, chimice și industriale, antibiotice, hormoni și alte substanțe și materiale care afectează atât ecosistemele marine, deja fragile, cât și sănătatea oamenilor. Zonele de exploatare sunt considerate a fi zone moarte, sufocate de creșterea excesivă a algelor și de cumularea toxinelor. Somonii de crescătorie care ajung în libertate perturbă diversitatea genetică a populațiilor sălbatice și pot conduce la dispariția altor specii din mediul acvatic. La nivel socio-economic și cultural, impactul industriei somonului este, de asemenea, considerabil. Dependența economiilor locale de această industrie sporește vulnerabilitatea comunităților umane față de practicile companiilor care dețin și gestionează resursa piscicolă. Sectorul oferă promisiuni de prosperitate financiară în spatele cărora se ascund adesea condiții de muncă precare și degradante. Expansiunea crescătoriilor industriale restrânge și pune în pericol accesul la resursele naturale locale, afectând pescuitul la scară mică și acvacultura tradițională, precum și activitățile agricole și turistice din zonă. 

În cercetarea sa de doctorat, Gonzalo Aguirre, student în antropologie la Universitatea Brown, își propune să abordeze acest subiect într-un mod nou și original, evidențiind anumite aspecte mai puțin vizibile și mai puțin studiate ale muncii în crescătoriile de somon. El se concentrează asupra riscurilor și bolilor profesionale asociate meseriei de scafandru, o meserie esențială pentru acest sector de activitate. Lucrarea prezentată la conferința EASA 2024, intitulată „Viața sub presiune. Crescătoriile de somoni și munca de scafandru în nordul Patagoniei, Chile”, expune primele rezultate ale cercetării sale de teren. Este vorba de o cercetare în curs de desfășurare, efectuată într-o localitate insulară de 1400 de locuitori situată în nordul Patagoniei, într-o zonă cunoscută și exploatată turistic pentru frumusețile sale naturale și care concentrează o treime din crescătoriile de somon din Chile. Evoluția acestei regiuni este emblematică pentru modelul de dezvoltare adoptat de industria chiliană a somonului, un model bazat pe extinderea și intensificarea pisciculturii industriale, care a propulsat țara la rangul de lider mondial în producția de somon de crescătorie. Din 1990 și pâna astăzi, numărul crescatoriilor de pe coasta nordică a Patagoniei a sporit cu aproape 3000%, transformând radical modul de viață al locuitorilor. 

Buna funcționare a unei crescătorii de somoni depinde în mare măsură de munca scafandrilor. Aceștia instalează, curaţă și repară plasele și diverse alte echipamente subacvatice. Ei contribuie la monitorizarea și îngrijirea peștilor, la protejarea mediului și la optimizarea operațiunilor. Scufundările frecvente la adâncimi de 20, 30 sau chiar 50 de metri, expun însă scafandrii unui risc ridicat de accidente. Gonzalo Aguirre și-a îndreptat atenția asupra riscurilor aparent invizibile pentru sănătate pe care le prezintă această muncă. Boala de decompresie este unul din ele, o afecțiune complexă, cauzată de formarea de bule de gaz (în principal azot) în sânge şi în țesuturi ca urmare a unei ascensiuni prea rapide la suprafață. Simptomele apar în timp și variază de la un individ la altul: de la dureri articulare și erupții cutanate, pâna la leziuni grave de ordin neurologic şi pulmonar, sau la nivelul urechii interne și al oaselor. Cu cât simptomele sunt mai severe și tratamentul este întârziat, cu atât riscul de complicații iremediabile este mai mare.

Principalul instrument în prevenirea bolii sunt tabelele de decompresie care stabilesc atât un plan de ascensiune ce indică adâncimile și durata opririlor necesare pentru eliminarea treptată a azotului din organism, cât și pauzele între scufundări. Obiectivele de productivitate impuse scafandrilor transformă însa aceste tabele într-un obstacol în calea muncii. „Dacă am respecta cu strictețe regulile, am muri de foame”, declară unul din interlocutorii lui Gonzalo Aguirre. Reducerea costurilor operaționale din crescătoriile de somon chiliene implică presiuni crescute asupra scafandrilor care sunt nevoiți să efectueze mai multe scufundări pe zi, fără să țină seama de riscurile asociate.

Chiar dacă industria și-a ridicat standardele tehnologice în ultimul deceniu, o serie de lucrări subacvatice fiind realizate astăzi de roboți controlați de la distanță, amprenta pe care a lăsat-o expansiunea sa rapidă asupra corpurilor celor care lucrează în crescătoriile de somon este vizibilă. Numărul scafandrilor diagnosticați cu boli de decompresie grave crește. Gonzalo Aguirre analizează acest subiect prin prisma conceptului de „biocapitalism” care se referă la transformarea ființelor vii în forme generatoare de capital. În esență, biocapitalismul trimite la ideea de exploatare intensivă a vieții, atât umane, cât și non-umane, în scopul generării de profit. Deși instrumentalizarea corpurilor vii nu este un fenomen nou, ceea ce caracterizează biocapitalismul contemporan este intensificarea acestor practici. În cazul industriei somonului, se poate spune că dezvoltarea sa rapidă nu ar fi fost posibilă fără exploatarea cărnii, sângelui și oaselor scafandrilor.

Industria cărbunelui este un sector de activitate care cunoaște în ţările europene o curbă de dezvoltare similară, cu două faze opuse de expansiune și de declin, a căror amploare şi impact sunt proporționale cu importanța pe care o au companiile miniere în diversele economii regionale și naționale. Dar dacă evoluțiile bazinelor carbonifere ne pot părea, la prima vedere, asemănătoare și inevitabile, cronologiile și situațiile cu care se confruntă comunitățile miniere sunt foarte diferite. Diversitatea ciclurilor de creștere și prăbușire ridică întrebări cu privire la dependența puternică a mineritului de procesele naturale și de evoluțiile economice, politice, sociale și tehnologice, uneori imprevizibile, dar și cu privire la influența pe care aceste dinamici o au asupra comunităților în cauză. Perioadele de boom și de declin modelează profund sensul vieții minerilor, generând experiențe și viziuni particulare asupra prezentului, trecutului și viitorului.

Într-o lucrare intitulată „Povestea celor două tranziții: minerii estonieni și destrămarea industriei miniere în contextul tranziţiilor postsocialiste și ecologice”, Eeva Kesküla, profesoară în Antropologie socială și culturală la Universitatea din Tallinn, abordează acest subiect din perspectiva conceptelor de „tranziție” și de „modernitate”. Bazându-se pe o experiență de cercetare etnografică îndelungată în Estonia și în Kazahstan, autoarea transformă dezbaterile recente privind viitorul industriei de şisturi bituminoase într-un prilej de reflecție asupra diverselor tranziții care au influențat și continuă să influențeze viața minerilor din Estonia.

Șisturile bituminoase asigurau odinioară mai mult de 90% din producția de energie electrică a Estoniei. Deși ele continuă să reprezinte astăzi o sursă majoră de energie, ponderea lor a scăzut și continuă să scadă sub presiunea politicii de decarbonizare promovate la nivel național și european. Această dinamică de dezvoltare și declin poate fi descrisă ca o serie de tranziții, înţelese aici ca procese complexe, impuse din exterior și asociate unor viziuni teleologice asupra istoriei și modernității. Autoarea distinge grosso modo trei tranziții: cea către o societate de tip sovietic, bazată pe ideea de creare a prosperității prin industrializare și creștere energetică; tranziția postsocialistă, a cărui doctrină presupune eliminarea cât mai rapidă a tot ceea ce încetinește sau blochează implementarea economiei de piață; și în fine, tranziția ecologică ce urmărește transformarea sistemului energetic în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră responsabile pentru dereglările climatice. Curba de evoluție a industriei de șisturi bituminoase reflectă aceste schimbări de paradigmă. Declinul său dă seama de modificarea idealurilor de progres adoptate de societatea estoniană, de trecerea de la o modernitate industrială la una post-industrială, digitală, și ecologică în care cărbunele și combustibilii fosili își pierd legitimitatea. Privită din afară, povestea acestor tranziții se suprapune astfel cu povestea modului în care se construiește valoarea economică, socială, politică și simbolică a resurselor carbonifere și a celor care le exploatează. 

Eeva Kesküla pledează pentru o analiză critică și nuanțată a acestor tranziții, care să ia în considerare experiențele și așteptările minerilor fără să cadă în capcana reprezentărilor idealizate ale muncii la mină. Autoarea subliniază trei idei principale. În primul rând, ea pune în evidență complexitatea, întrepătrunderea și natura contradictorie a tranzițiilor. Mărturie în acest sens stă, de exemplu, răspunsul guvernului estonian la criza provocată de declanșarea războiului din Ucraina. Relansarea producției de șisturi bituminoase și redeschiderea unor șantiere de exploatare închise în trecut arată că procesul de dezindustrializare și tranziția ecologică nu sunt uniforme și liniare. Antropoloaga insistă totodată asupra necesității demitificării muncii la mină. Ea subliniează efectele negative pe care le are activitatea extractivă asupra mediului și muncitorilor, dar și raportul ambivalent al acestora față de mină. 

Observațiile etnografice efectuate de ea în regiunea Ida-Viru, în nord-estul Estoniei, între 2010 și 2022, ilustrează această idee. Practicile și discursurile de reziliență ale foștilor mineri, proiectele lor de mobilitate profesională și geografică, precum și reticența cu care aceștia au întâmpinat recentele planuri de relansare a mineritului, arată că relația muncitorilor cu mina este mai complexă și mai ambiguă decât sugerează paradigma nostalgiei industriale. 

În final, Eeva Kesküla își apleacă atenția asupra conceptului de „tranziție justă”, un termen preluat din mișcarea sindicală și ridicat astăzi la rangul de obiectiv și de instrument de acțiune publică în cadrul politicilor climatice. Va reuși tranziția justă să repare distrugerile provocate de tranzițiile precedente? Poate ea să atenueze impactul extractivismului dar și inegalitățile și suferința socială cauzată de închiderea minelor? În ce măsură poate ea restaura demnitatea muncitorilor și a comunităților afectate de declinul minier? În fața promisiunilor de progres și justiție socială vehiculate de acest nou concept de tranziție, Eeva Kesküla invită la scepticism critic şi empatie, două elemente indispensabile celor care practică științele sociale.

Terenul Imolei Püsök a început recent în satul Geamăna din munții Apuseni, o localitate care este treptat inundată din cauza minei de cupru de suprafață. Cercetarea urmărește cum a fost afectată forma satului dar și viața trăită în el, folosind observații senzoriale și auto-etnografice. Autoarea face deseori apel la conceptul becoming, sau devenire. Originea termenului vine din munca filozofilor Gilles Deleuze și Felix Guattari și ropune o înțelegere fluidă a stărilor și identităților. În viziunea lor, lucrurile nu sunt fixe ci în perpetuă schimbare, sunt fragmentate, incerte, se adună laolaltă să construiască ceva nou, apoi se desprind din nou. Practic, lucrurile sunt într-o continuă devenire,  chiar și atunci când par stabile. 

Un alt termen util este embodiment, sau cunoașterea încorporată. Este o abordare care observă lucrurile trăite în corp și cum putem să experimentăm, asimilăm și înțelegem informații din teren prin experiențe corporale. Este un mod de a analiza cum existăm în lume și în spațiile pe care le ocupăm, oferind atenție experiențelor corporale care au loc în procesul de cercetare. 

Când Imola Püsök a început cercetarea în satul Geamăna, a ezitat o secundă înainte să bea cafeaua pe care i-a oferit-o gazda. Apoi a acceptat și cafeaua, și cârnații, și brânza. Acum, o părticică minusculă din corpul său conține povestea locului. Brânza și carnea vin de la vacile și porcii care au mâncat iarba și grânele cultivate în sat. Animalele au băut din lac sau au fost adăpate chiar din fântâna din care a provenit și apa pentru cafea. Pământul este și el infiltrat de aceleași ape. Apa este contaminată de acizi, steril, și alte elemente toxice provenite din mineritul de cupru.

Istoria satului este una agricolă, beneficiind de o resursă rară în Apuseni: teren de cultivare. Așadar Geamăna mai degrabă alimenta satele miniere din jur cu fructe, legume, carne, și brânză, nu exploata minereuri local. Asta până în anii ’70 când s-a decis deschiderea unei mine de cupru de suprafață și construcția unui baraj pentru un lac de acumulare. Lacul unde se deversau reziduurile mineritului a început să inunde și să mănânce din terenul agricol al satului, înlocuindu-l cu nămoale de steril. Cele mai multe familii și-au părăsit satul și gospodăriile inundate, lăsând în urmă doar câteva case care așteaptă extinderea lacului gri-roșiatic. Dar acele câteva case, între timp, își continuă practicile obișnuite de îngrijire a animalelor și cultivare de subzistență. Cârnații și brânza care poartă în ele tradiția locală împreună cu toxinele la fel de locale, acum ajung la rudele emigrate sau la cercetătoarea care vizitează din Germania, formând un lanț conector întins internațional. În paralel și apa din baraj ajunge în râul Arieș, care curge în Mureș, apoi în Dunăre, apoi mai departe. 

Cu fiecare etapă nouă prin care trece apa în circuitul său de la spălarea reziduurilor miniere la mare, poluarea se diluează. Teoretic apa este neutralizată când iese din baraj, iar apoi se diluează în corpuri de apă mai mari și mai mari. Cei care fac parte dintr-o rețea afectivă de îngrijire cu locuitorii satului (cei care primesc pachețel sau sunt poftiți la cafeluță) și ei capătă tot felul de grade de distanță, încât e probabil ca moleculele toxice care le ajung în corp să fie nesemnificative din punct de vedere chimic. Dar ele spun o poveste simbolică importantă despre o istorie nerezolvată a exploatărilor miniere și neglijarea naturii, despre exil și plecări, despre transformarea unui loc și a tuturor vieților trăite acolo. 

Gazda Imolei îi transmite că nu are de ce să se îngrijoreze, referindu-se mai degrabă la curățenia din casa proprie decât cea din mediul înconjurător. Un vecin discută despre bucuria munților, a pădurii și a aerului din jur. Totuși, local se știe că mostrele din fântâni au dovedit că apa nu este sigură de băut. Alții povestesc cum dimineața simt o peliculă dulce pe dinți, de la substanțele care se evaporă din lac, pe care apoi le respiră. 

Dincolo de a reflecta asupra martorilor transformării și dispariției unui loc, Püsök ridică o întrebare despre cum facem cercetare antropologică, care sunt limitele imersiunii, și cum putem “consuma” informații prin materia unui peisaj fragil. 

În prezentarea sa, “Valuri perturbate: transformarea traiului maritim și reforme statale în orașul post-sovietic Poti”, Esma Berikishvili (doctorandă la Universitatea de Stat Ilia, Georgia) discută felul în care colapsul infrastructurii maritime a generat noi practici economice informale în orașul port Poti din Georgia. Panelul 163, “Revendicarea mării, antropologia mării: mobilități mai mult decât umane, legi fluide și acapararea oceanelor”, care a găzduit această prezentare,  propune o discuție mai largă despre felul în care marea devine scena principală pentru noile forme de expansiune, control și practici de frontieră. Dacă antropologia clasică fost dominată de o privire teracentrică și antropocentrică, una care vedea oamenii și non-oamenii ca subiecți sedentari, „turnura mobilității” din anii 1990 a pus la încercare această paradigmă. Oceanele și mările au început să fie privite ca lumi sociale alcătuite din oameni și creaturi marine în mișcare. Încercările de a reglementa și controla marea, mobilitățile și resursele ei prin guvernare sau ocean grabbing (acapararea oceanelor) ne reamintesc de logica controlului care a stat la baza colonialismului și capitalismului.

Poti, cel mai important port al Georgiei, situat pe coasta de est a Mării Negre, asigură conexiunea și rutele comerciale cu restul Europei. După disoluția URSS, portul georgian Poti a trecut prin transformări importante. Din anii 1990 încoace, foștii pescari, care s-au trezit șomeri în timpul tranziției tumultoase de la o economie socialistă, au încercat diverse strategii de supraviețuire, inclusiv înființarea unor mici întreprinderi de afumat pește. Poti este un loc important în economia georgiană pentru captura și procesarea de anșoa, cea mai mare parte a producției mergând spre exportul către Turcia. Interesant că, deși este un pește relativ ieftin, anșoa nu este consumată în mod deoesebit în Georgia. În plus, alocarea ambiguă a licențelor de pescuit, privatizarea accesului la mare, concurența neloială a echipamentelor de pescuit turcești i-au forțat pe localnici să pescuiască mai mult în lacul Paliastomi, să încerce să supraviețuiască cu resurse mai limitate și să suporte costurile dezechilibrelor ecologice provocate de procesarea anșoa (mirosul pestilențial, poluarea etc.)   

Reformele statale, în încercarea de a reglementa economia maritimă, au produs rezistență din partea comunităților. Concentrându-se pe aceste reforme care vizează negocierea spațiului maritim între companiile private de pescuit și pescarii locali, studiul Esmei Berikishvili examinează modul în care aceste inițiative statale au supus marea și spațiul maritim logicii capitaliste, ducând la privarea comunităților locale de drepturile lor tradiționale privind resursele maritime. „Cine deține dreptul asupra mării?”, „cum poate statul să domesticească marea?” – sunt genul de întrebări care trimit spre analiza consecințelor acestor transformări pentru comunitățile dependente de resursele maritime. În cazul Poti, intervenția guvernamentală a stimulat apariția de noi practici economice informale în rândul comunităților locale (afumătoriile de anchoa), ca răspuns strategic pentru revendicarea drepturilor lor la mare. 

Asemeni altor orașe port care au trecut prin transformări majore (vezi cazul Sulinei românești), Poti trebuie să-și reconcilieze trecutul și importanța istorică, marcată de prosperitate și relevanță geostrategică, cu prezentul mai puțin spectaculos, dar mult mai complicat din punct de vedere economic și socio-politic. 

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Daniel Škobla (Slovak Academy of Science), Richard Filcak (Slovak Academy of Sciences), Gonzalo Aguirre (Brown University), Eeva Kesküla (Tallinn University), Imola Püsök (University of Göttingen) și Esma Berikishvili (Ilia State University). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Maria Voichița Grecu
Este cercetătoare în sociologie și antropologie. A studiat la Universitatea București, la École Normale Spérieure și la École des Hautes Études en Sciences Sociales și a predat în mai multe universități, la Reims, Nantes, Paris și Amiens. Interesele ei principale de studiu țin de anchetele longitudinale, de antropologia economică și politică, precum și de sociologia muncii şi a claselor sociale. În prezent lucrează la Centre d’Études de l’Emploi et du Travail într-un proiect colectiv de cercetare pe tema discontinuităţii muncii. În paralel pregăteşte o sinteză critică a unor studii antropologice privind organizarea economiilor domestice în spaţiul postcomunist şi postsovietic.

Alexandra Lulache
În ultima vreme Alexandra vrea să înțeleagă mai bine cum oamenii își creează și ocupă spații, ce înseamnă dezvoltarea unui oraș și a unei comunități, cine/de ce e exclus din resursele unui loc. Are licența în Antropologie Socială de la London School of Economics și un master în Development Studies de la IDS, Sussex. A lucrat în consultanță, cercetare, ONG-uri și cultură, explorând subiecte diverse dar care aveau ceva în comun: cum demontăm și prevenim inechitatea în societate. Îi place cercetarea cu aplicații în dezvoltare comunitară și să se plimbe prin orașe mici. În paralel, a co-fondat cineclubul feminist F-SIDES și îi place să gătească cu prieteni.

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.