Noile tehnologii și transformările cotidianului

Acum 10-15 ani, telefoanele nu influențau atât de puternic felul în care ne identificăm ca fiind tineri sau bătrâni. Astăzi, ele pot să accentueze stereotipurile și experiența îmbătrânirii. O persoană pensionară simte că devine out of touch și disfuncțională la fel de rapid ca vechiul său iphone. Sau poate chiar din pricina vechiului său iphone? Pe Costa del Sol a Spaniei, vârstnici britanici își navighează anii de pensie folosindu-se de mijloace digitale care nu îi iau neapărat în calcul ca și utilizatori atunci când sunt create, sau care sunt înlocuite cu un nou model mai rapid decât pot ei ține pasul. Într-o lume consumeristă în care telefoanele sunt produse încă din fabrică cu intenția de a nu rezista mult timp, senzația de a rămâne în urmă este atât o realitate a experiențelor digitale ale pensionarilor, cât și o metaforă pentru stările pe care le resimt pe măsură ce îmbătrânesc.

Cercetarea autorilor Anna Emma Fàbrega și Xavier Garcia Curado aduce împreună domeniul UX (experiența utilizatorului) care se uită la cum tehnologia are sau nu un design potrivit pentru utilizatori vârstnici, cu metode etnografice care analizează experiența îmbătrânirii pentru expatriați britanici în Costa del Sol, Spania. Cercetarea se bazează pe conceptul ANT – actor-network theory– care propune că atât oamenii cât și actorii non-umani (tehnologie, infrastructură, etc.) creează relații care modifică o situație, creează noi interacțiuni și generează diverse efecte. Pe scurt, noi suntem transformați de către relațiile noastre cu mediul înconjurător.

Paige este pensionară iar prietena ei Laura – care are aceeași vârstă- a petrecut jumătate de oră încercând să o ajute să instaleze aplicația Facebook Messenger pe telefon. În tot acest timp Paige spunea că se simte out of touch, că nu se pricepe, că e bătrână și are nevoie de un update. Dar nu ea era neapărat cea care avea nevoie de un update, ci telefonul ei. Între 2016 și 2017, Apple a scos 4 modele noi de Iphone iar Laura- deținătoare a ultimului model- se simțea mult mai încrezătoare în abilitățile ei digitale. Încrederea nu se aplica doar abilităților tehnologice ci se extindea într-o senzație generală că știe să funcționeze în lume și să învețe skill-uri noi. Pensionarii se identificau cu tehnologia sau cu (in)abilitatea lor de a o face să funcționeze pentru ei, iar asta crea o narațiune despre cât de îmbătrâniți sau tineri sunt.

Este foarte ușor să simți că nu mai ții pasul cu tehnologia, iar asta spune mai puține despre disponibilitatea individuală la adaptare și mai multe despre economia în care ne aflăm. Compania Apple există într-un context istoric specific: capitalismul târziu și modelul consumerist care creează produse cu intenția de a se strica rapid, pentru a fi înlocuite cu altele noi. Termenul pentru asta este planned obsolescence sau uzură planificată. Acest model are un impact negativ semnificativ asupra mediului înconjurător, consumând și aruncând la gunoi resurse într-un ritm mult mai alert decât ar fi necesar. Dar are un rol și în situații cotidiene, infiltrând percepțiile personale despre sine: oare sunt eu o resursă utilă, sau sunt bună de aruncat la gunoi? În relația noastră cu tehnologia, toată lumea- fie om sau ne-om- poate să devină outdated într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Autorii încearcă să înțeleagă de ce facem o legătură între experiențele de îmbătrânire și relația cu tehnologia. Pentru asta este utilă teoria lui Bruno Latour despre agenți și rețele prin care putem să înțelegem tehnologia nu drept ceva pasiv, ci un actor activ care este influențat și la rândul său influențează contextul social în care există. Asta mai ales într-o lume consumeristă în care aparatura digitală ajunge să facă parte din viața noastră domestică, intimă, ne mediază relații sociale și devine un simbol de statut.

Poate în contextul pensionarilor britanici de pe Costa del Sol tehnologia este chiar mai înrădăcinată față de viața altor vârstnici. Aceștia fac parte dintr-o clasă privilegiată, mulți au avut job-uri unde au avut nevoie să fie alfabetizați digital, au suficienți bani să își permită device-uri noi, iar ca expați în altă țară, se folosesc de tehnologie pentru a naviga locul nou în care se află sau a ține legătura cu cei de acasă. În paralel, stereotipurile culturale despre îmbătrânire ne avertizează că cei care trec prin ea devin intoleranți și nu mai învață lucruri noi, iar o bătrânețe bună este una abilă, productivă și adaptată la schimbare.

Îmbătrânirea înseamnă schimbare. Schimbarea este materială, cea care are loc în corp, dar și socială, pe măsură ce navigăm o lume în transformare. Tehnologia din jurul nostru a accelerat ritmul schimbării, iar vârstnicii trebuie să gestioneze toate aceste adaptări. Când apar fracturi între ei și infrastructura digitală pe care o folosesc, când lucrurile nu merg și nu știu cum să le repare, când utilizează “greșit”, o funcțiune a unei aplicații, simt un eșec individual pe care îl iau drept dovadă a eroziunii cauzate de vârstă. Se simt ne la locul lor, fără a lua în considerare că tehnologia se află într-un update constant pentru a genera capital, iar adaptarea este o provocare pentru toată lumea. Autorii ne lasă cu întrebarea: cum putem să cream o experiență mai umanizată a tehnologiei?

În familia tradițională indiană, îmbătrânirea venea la pachet cu anumite norme despre grijă. Tipic, mai multe generații locuiau în aceeași casă, unde copii își îngrijeau părinții în vârstă. Odată cu urbanizarea rapidă și intensificarea migrației interne și internaționale, mai mulți pensionari trec prin tranziția vârstei a 4-a separați de familia lor extinsă. Experiența îmbătrânirii este mediată de noi tehnologii și servicii private prin care îngrijirea poate continua de la distanță, dar care schimbă inclusiv valorile morale despre cum ar trebui să arate o bătrânețe bună. Vedem că pe măsură ce economia privată intră în relațiile interumane de îngrijire, și bătrânirea este măsurată în indici de performanță productivi, și de success.

Patel ne prezintă o etnografie multi-situată în regiunea Dehli care a implicat vizite de teren în mai multe centre private și instituții care oferă servicii de îngrijire a vârstnicilor. De asemenea a realizat o analiză de conținut pe rețele online care discutau noile servicii și produse din această economie de îngrijire emergentă. Economia îngrijirii este un concept teoretic care se referă la un sector de muncă, fie ea plătită sau neplătită, care oferă grijă altor oameni sau chiar mediului înconjurător, pentru a putea continua să existe.

Ne aflăm în mijlocul unei revoluții a longevității. Avansurile în medicină și creșterea calității vieții ne permit să trăim mai mulți ani, iar modurile în care ne petrecem bătrânețea s-au schimbat semnificativ în jurul lumii. În India, unitatea principal responsabilă pentru îngrijirea vârstnicilor era, și rămâne, familia. Dar familiile în sine s-au schimbat. Copiii deveniți adulți au migrat în orașe mari sau în alte țări, iar casele care pe vremuri găzduiau 3 generații între aceiași pereți acum sunt locuite de un cuplu vârstnic sau o singură persoană văduvită. Pentru a permite familiilor să continue să aibă grijă de bătrânii lor, s-a format o economie a îngrijirii unde apar actori noi: piața privată și tehnologia.

Cineva se duce la o programare la doctor iar fiica sa o acompaniază pe tot parcursul consultației, dar de pe Skype. Altă persoană recreează una dintre rețetele familiei ghidată de către mama sa, prezentă tot prin intermediul Skype. Una dintre aplicațiile nou apărute în Dehli le permite vârstnicilor să își comande cumpărături sau să li se aducă medicamente cu livrare la domiciliu. Nu în ultimul rând, o gamă diversă de cămine de bătrâni private promit un nou ideal al îmbătrânirii. Conform promisiunii, acolo, înaintarea în vârstă nu o să fie pasivă și letargică, ci un proces de învățare, de achiziție de skill-uri noi, de creat conexiuni. Bătrânețea va fi activă și smart.

Obligația filială morală de a avea grijă de părinți mai târziu în viață persistă, dar acum are loc de la distanță, mediată de platforme sau transferuri de bani către entități private care să practice grija în locul copiilor. Patel propune că nu toate transformările sunt rele, ci că medierea tehnologică duce la un alt fel de co-prezență în familie care chiar poate face îmbătrânirea mai activă. Comunicarea între membrii familiei are loc des prin convorbiri zilnice sau activități făcute împreună de la distanță. Bunicii devin mai implicați ca înainte, spune Patel, în a continua să ofere grijă față de nepoți prin mediul virtual și să devină “bunici proactivi”. O relație unidirecțională între cel ce îngrijește și cel ce primește grijă a devenit acum un dialog.

În același timp, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă o dată cu penetrarea forțelor pieței private în relațiile domestice, calitatea îmbătrânirii nu este măsurată prin indicii de performanță ai capitalismului. Măsoară de exemplu cât de mult poți să oferi, nu doar să primești; cum îți menții productivitatea, cum devii mai smart și performant? În cazul ăsta, care sunt efectele ascunse ale distanței în interiorul unei familii?

Doar oamenii comunică într-o casă? Doar ei creează relații? Iar relațiile se formează doar cu ființe vii? Radchenko analizează formulele de limbaj din gospodării care dezvăluie un întreg strat non-uman de relaționare. Noi oamenii ne comportăm cu unele tehnologii din casă ca și cum ar fi animale de companie, iar animalele noastre se comportă cu tehnologia de parcă ar fi parteneri de joacă sau musafiri intruzivi. Luând în considerare pseudo-membrii familiei care nu sunt oameni, putem înțelege mai bine procesele prin care detectăm emoțiile celorlalți, felurile în care construim categorii și ierarhii în relații, sau dacă e posibil ca oamenii să nu fie singurii care fac asta.

Daria Radchencko a realizat o etnografie digitală pe platforme de socializare și site-uri de recenzii de produse din Rusia. Într-un an a analizat 4500 de texte de pe 83 de platforme, susținute de interviuri și ego-documente. Ego-documentele sunt texte în care oamenii vorbesc despre ei înșiși, cum ar fi blogurile sau comentariile de pe platforme. Cercetarea ei are o componentă lingvistică, concentrându-se pe formele de comunicare și povestire care poziționează tot felul de entități (animale, plante sau roboți) în relațiile din spațiul domestic.

Pentru a înțelege perspectiva teoretică a autoarei, este foarte important termenul de actori non-umani sau mai-mult-decât-umani. Este un concept care vine din ANT (actor-network theory) și se referă la lucruri, obiecte, animale, plante, fenomene, structuri materiale, aproape orice fenomen cu care interacționăm sau care ne construiește universul social, înafară de oameni. Autoarea are de asemenea o abordare multi-specie – o perspectivă care ia în considerare încrengăturile dintre oameni și alte specii (animale, plante, fungi, microbi) și caută să nu mai vadă omul drept centrul lumii pe care o ocupăm, ci un element parte.

Se pare că dacă ceva se mișcă, ne face să dorim să comunicăm, chiar dacă vorbim de o bucată de tehnologie automatizată cum sunt aspiratoarele inteligente. Atunci când sunt dinamice, când fac sunete, când pare că au succese și eșecuri – pe scurt, când pare că aparatele nu sunt sută la sută în controlul nostru ci că au un fel de independență imprevizibilă, vrem să comunicăm cu ele. Nu ca și cum ar fi în viață, dar pentru că dau… impresia unui fel de viață.

Mai mult, ne vine să le dăm nume. Roboții ajung să intre într-o categorie destul de intimă de entități cu care relaționăm în interiorul casei, de care ne îngrijim, cărora le traducem un fel de personalitate și în care citim diverse semnale. Ca să poată curge comunicarea, un nume apare destul de organic.

Deși numele de aspiratoare tind să aibă un iz amuzant sau afectuos, majoritatea aparțin unei categorii pe care un om crede că poate să o domine, sau și-ar dori să o domine. Un exemplu mai fericit este o glumiță care răstoarnă pe dos vechi frustrări, cum e aspiratorul Valera. Una dintre persoanele intervievate povestește “aveam un șef pe care îl chema Valera și era un nenorocit”. Acel șef acum îi curăță pe jos. Exemple mai nefericite sunt numele de sclavi sau servitori din telenovelele mexicane populare în Rusia. Dar cele mai comune sunt numele de câini și pisici, care setează tonul pentru personalitatea asociată aspiratorului. De exemplu, cineva spune despre aspiratorul său că “vine și mă pupă pe picioare, cred că își dorește atenție”, sau:

Simt o plăcere perversă când musafirii mei scapă ceva pe jos și le zic „nu-ți face griji, o să îl lingă Victor”.

De fapt, oamenii creează o categorie asemănătoare pentru animalele de companie, aspiratoarele și copiii mici – aceea de ființe care ocupă podeaua. În acel spațiu cu toții au preocupări asemănătoare (să se plimbe și să mănânce chestii de pe jos), iar oamenii traduc în comportamentele lor personalități și limbaje asemănătoare. Dar comunicarea este un dialog. În afară de a traduce semnalele și sunetele aspiratorului în stări interioare – precum “frustrare” când se blochează sau “mulțumire” când bâzâie prin casă neobstrucționat – oamenii își construiesc un limbaj și comportament propriu în relație cu ele.

“Nu își găsește cuibul și se plimbă enervat până îl iau în brațe și îl duc undeva unde are ce să culeagă” sau “Tata folosește fix aceeași voce cu aspiratorul pe care o folosește și cu pisica” povestește cineva.

 Oamenii casei creează roboțeilor spații comode, le organizează casa încât să funcționeze mai bine și au grijă să nu „mănânce” bucățele de lego sau nasturi. Se grăbesc să îi ajute când se blochează iar atunci când o fac, le vorbesc ca și unui copil mic. Radchenko a vrut să arate cum ne formăm limbaje domestice și relații cu non-umanii din jurul nostru. Chiar dacă rațional probabil nu credem că comunicăm în mod real cu un obiect inanimat, jucăm acel joc până când granița realului devine ignorată și nu foarte semnificativă. Dar scopul principal al cercetătoarei este să descentreze oamenii din narațiunile domestice și să ne arate cum și alte ființe din casă dezvoltă relații de comunicare. Într-un review la aspiratoare inteligente, cineva povestește:

„Pisica mea crede că robotul se joacă cu ea și îi aduce jucării- să-i vezi fața când aspiratorul i le mănâncă.”

Site-urile de recenzii pentru electrocasnice sunt pline de comentarii referitoare la (perceputele) păreri ale animalelor de companie – câini care schimbă setările aspiratorului cu nasul, pisici care le conduc triumfător, care urăsc sau iubesc aparatele. La fel ca și noi, se pare că prietenii blănoși interacționează cu lucruri care se mișcă și care pot da iluzia de sentiență. Deci obiecte care generează o nevoie de comunicare – de exemplu de a mieuna, lătra, mușca sau ataca cu lăbuța – pentru a încerca să le influențezi acțiunile. Animalele de companie nu mimează comunicarea stăpânilor lor cu aspiratoarele ci relaționează direct și neintermediat.

Cercetarea arată cum obiecte tehnologice sunt introduse în relațiile familiale și li se atribuie markere de dialog sau apropiere, nu doar de către actorii umani ci și cei non-umani. Perspectiva pe care o propune Radchenko este să ne uităm la casele noastre dincolo de oameni ca actori principali pentru a putea observa o rețea bogată de agenți și relaționări – între entități umane și non-umane, biologice sau tehnologice, antropomorfizate sau tehnomorfizate.

Livia Garofalo, cercetătoare la Data and Society Research Institute, discută despre transformările prin care trece procesul terapeutic, grație noilor tehnologii, dar și contextelor sociale și politice post-pandemice, în lucrarea sa intitulată “Terapeutul ca freelancer și subiect digital: psihoterapia online și viitorul muncii terapeutice”. În mod tradițional, psihoterapia presupune întâlnirea personală, față în față, a terapeutului și a pacientului, într-o perioadă determinată, în care se realizează o anume intimitate terapeutică. Dar perioada pandemiei, care a întors pe dos o lume întreagă, a creat și contextul pentru tele-terapie sau terapie online, care eluda co-prezența fizică, și asta se întâmpla concomitent cu o creștere uriașă a cererii pentru servicii terpeutice. Aceasta a dus în SUA la dezvoltarea unor platforme dedicate, care promiteau să conecteze pacienții cu terapeuți care să răspundă nevoilor lor, să îi ușureze pe terapeuți de multe corvoade administrative și să le furnizeze acestora din urmă o bază solidă de clienți.

Realitatea însă s-a conturat sub forma unor “text therapy” – terapie prin sms – plătită per cuvânt ca în telegramele de pe vremuri, promisiunea unor “matches” perfecte între cerere și ofertă, care au dus, în fapt, la o transformare de substanță a muncii terapeutice în acest nou context clinic și pe o piață a muncii în schimbare. Calendare fracturate, rotația constantă a clienților și structuri de plată imprevizibile au făcut ca pentru mulți terapeuți angajați în munca online această transformare să fie resimțită ca o exploatare a muncii și expertizei lor. Pe de altă parte, într-un fel, flexibilizarea și accesul larg la servicii terapeutice au putut fi benefice pentru numeroși oameni. Mulți pacienți au beneficiat de acest context care le permitea să apeleze la un specialist oricând, din confortul casei lor, dar, în același timp, mulți au abordat lucrurile superficial, pentru câteva ședințe, fără să se angajeze într-un proces terapeutic de rezolvare a problemelor pe termen lung. Cercetarea Liviei Garofalo este bazată pe interviuri și sesiuni de grup cu terapeuți angajați în tele-terapie pe diverse platforme digitale din SUA, și urmărește să înțeleagă felul în care practicienii “își fac munca” și își percep propria expertiză în noile condiții. Au fost intervievați 51 de profesioniști din domeniu, în interviuri online, pe zoom, care, în mod ironic, reproduceau contextual de muncă al tele-terapiei. Între altele, intervievații și-au exprimat îndoiala cu privire la succesul terepiei oferite de programe de AI, pentru că, spuneau ei, e nevoie de emoție umană pentru a putea gestiona emoțiile altor oameni.

Așadar, cum se transformă așa numita “privire terapeutică” prin intermediul tehnologiei? Ce efecte are această scalare/“scaling-up” a serviciilor terapeutice asupra practicii? Autoarea sugerează că aceste transformări redefinesc sensul terapiei ca “tehnologie a sinelui” și restructurează sănătatea mentală ca aparat psiho-socio-tehnologic. Premisele implicite sunt că terapia poate fi făcută oricând, planificată instant, mediată de niște algoritmi sau chiar reductibilă la anumite forme de suport emoțional, ocazional. Toate acestea impactează profund natura procesului terapeutic, a muncii terapeuților și felul în care aceștia își reconsideră expertiza*.

*Raportul pe care s-a bazat prezentarea a fost publicat în această formă: Garofalo, Livia, “Doing The Work”: Therapeutic Labor, Teletherapy, and the Platformization of Mental Health Care. Data & Society Research Institute. http://dx.doi. org/10.2139/ssrn.4779005

 „Pot să-ți ofer o băutură?” este replica pe care o auzim frecvent pe piața locală de dating, adresată de obicei de un el către o ea. Nu și în Olanda, însă. Cercetătoarea canadiană Erinne Paisley demonstrează că gestul de a cumpăra prima băutură, ce deschide scenariul (hetero)sexual în dating-ul modern, a fost „confiscat” de aplicații digitale ce încorporează sisteme de localizare și de plată. În contextul socio-urban al dating-ului olandez, el și ea plătesc prima băutură în regim fifty-fifty, iar aceasta înainte de a ieși la întâlnire și de a se cunoaște propriu-zis.

 Marketată ca o aplicație de dating „simplă, sigură și serioasă”, Breeze a fost creată de un grup de tineri, în 2020, în ton cu dinamica de gen pe care aceștia au experimentat-o personal în Amsterdam și în alte orașe olandeze, unde plata este egalizată la întâlnirile romantice. Pentru a se distinge pe piața aplicațiilor de dating, Breeze promovează o formă offline a dating-ului online. Pe același mecanism de swipe left/right, utilizatorii își aleg potențialii parteneri. Dacă ei se aleg reciproc (match), pot decide să iasă la o întâlnire, dar fără a avea posibilitatea de a conversa înainte (strategia skip the chat). Utilizatorii nu pot vorbi între ei decât cu o oră înainte de întâlnire, atunci când li se comunică locația, și doar în cazuri urgente (ex: unul dintre ei întârzie). După match, ambele părți plătesc 9 euro prin intermediul aplicației, bani ce sunt folosiți pentru achitarea primei băuturi. În momentul de față, acest prototip local de aplicație se extinde la nivel european, inclusiv în țări în care normele sociale îi impun bărbatului (nu și femeii) asumarea cheltuielilor la prima întâlnire.

În Olanda, există două curente sociale care se ciocnesc la ora actuală. Pe de o parte, atitudinea pesimistă cu privire la dating-ul de factură heterosexuală și la aplicațiile aferente, precum și la iubirea romantică în genere, despre care se afirmă că a devenit tot mai complicată, ba chiar că „a murit”. Acest heteropesimism nu e tipic olandez, ci se întâlnește într-un context vest-european mai larg. Pe de altă parte, aplicațiile digitale peer-to-peer (ce permit transferul de bani rapid și ușor către o altă persoană, folosind doar e-mailul sau numărul de telefon), sunt tot mai prezente în viața socială olandeză. Una dintre cele mai populare platforme autohtone este Tikkie, al cărei nume a ajuns să fie folosit ca verb (cu sensul că o anumită plată urmează să fie gestionată de participanții la interacțiunea socială; ex: o masă în oraș). Notabil este că Breeze folosește unul dintre cele două curente sociale (plata integrată în aplicația de dating) pentru a-l întâmpina și chiar soluționa pe celălalt (heteropesimismul), ceea ce o face să fie mai mult decât o aplicație de dating, și anume un vector de schimbare socială.

Prin metoda walkthrough (testarea personală a aplicației), interviuri cu oficiali de la Breeze și cu utilizatori (doar femei) și analiza documentelor financiare, studiul relevă că o aplicație precum cea analizată schimbă felul în care relațiile intime se construiesc, prin integrarea sistemului de plată. În scenariul convențional de dating, bărbatul îi oferă femeii prima băutură și, odată cu aceasta, protecția și promisiunea unei viitoare intimități. Ce face Breeze este să preia, însă, momentul primei băuturi, fundamental în începerea unei potențiale relații, și să îl integreze în circuitul digital. Aplicația rechiziționează, deci, gestul fondator al cuplului. În plus, platforma externalizează relațiile tehno-sociale. Pe lângă faptul că mediază plata băuturii și intimitatea dintre cele două persoane, aplicația introduce și un terț: chelnerul. În Olanda, fiecare oraș are o locație Breeze, adică un bar partener, unde se desfășoară întâlnirile romantice. Atunci când utilizatorul ajunge la bar, el trebuie să îi comunice chelnerului că se află la o întâlnire, pentru a-l ajuta să găsească (sau chiar să schimbe) partenerul și să primească băutura „gratis” (plătită anterior prin aplicație). Totodată, platforma în sine devine un agent antropomorfizat care mediază întreaga interacțiune și care este învestit cu încredere, întocmai ca un prieten ce aranjează o întâlnire. În ultimă instanță, aplicația schimbă temporalitatea primei întâlniri. Prin comparație cu celelalte aplicații de dating (Hinge, Bumble sau Grindr), unde activitatea se desfășoară ciclic, neîntrerupt, Breeze temporizează ciclicitatea, prin două sesiuni zilnice, programate la 7 dimineața și la 7 seara, în care utilizatorul primește sugestii cu profiluri dintre care poate alege, în funcție de preferințele exprimate anterior.

În septembrie 2022, la mai puțin de doi ani de la lansare, Breeze avea peste 100 000 de utilizatori, fiind a treia aplicație de dating cel mai des descărcată în Olanda, după Tinder și Bumble. Fără a fi o opțiune valabilă pentru toți cei interesați să aibă o viață romantică activă, Breeze anunță, totuși, mutații notabile în modul de a construi intimitatea. Aceasta este clădită cu ajutorul unor elemente non-intime: cadrul public în care are loc întâlnirea – în baruri special destinate, unde motivul prezenței este bine cunoscut de ceilalți, sub „supravegherea” chelnerului, și sistemul de tranzacție financiară. Cu elemente digitale de joc integrate (swipe, match, plată și întâlnire/recompensă), Breeze participă la gamificarea procesului de dating (gamification dating) și la articularea unei intimități digitalizate (digitized intimacy). În același timp, Breeze „umanizează” experiența dating-ului, transferând-o din mediul online in viața reală, și rescrie tiparele sociale de articulare a intimității și a iubirii moderne.

Uși care se încuie singure atunci când le uiți deschise, frigidere care îți semnalează data de expirare a alimentelor sau termostate care ajustează temperatura automat. Acestea sunt doar câteva dintre device-urile ce populează astăzi tot mai multe case, etichetate drept „inteligente” (smart homes). Generic, acest tip de locuință desemnează spații domestice în care aparaturile electronice sunt conectate într-o rețea unică (smart home system/hub) ce poate fi controlată din exterior, dar care are totodată capacitatea de a se auto-reglementa și de a anticipa nevoile proprietarului.

Înțesate cu numeroase tehnologii, locuințele inteligente sunt văzute ele însele ca tehnologii în sine, ce prezintă caracteristici precum noutatea, dezvoltarea rapidă, coerența (tehnologii derivate din și armonizate cu alte tehnologii), nesiguranța și ambiguitatea (mai ales în contextul avântului inteligenței artificiale). Potrivit lui Bartosz Hamarowski și Sandrei Frydrysiak, cercetători într-un proiect internațional ce analizează influențadigitalizării asupra spațiului domestic, locuințele de tip smart sunt, însă, mult mai mult decât niște tehnologii. Atunci când se referă la case, noțiunea de „inteligență” nu desemnează doar o infrastructură materială, ci un asamblaj complex, situat la intersecția dintre tehnologie, mediu ambiental locuit și societate. Ca atare, casele smart devin „laboratoare” în care multiple scenarii material-discursive ale vieții casnice sunt imaginate și acționate, în baza unei „inteligențe” determinate istorico- geografic. Prin interviuri cu artiști internaționali ce propun – ideatic și aplicat – diverse prototipuri de locuințe inteligente, cei doi cercetători polonezi explorează semnificațiile caselor inteligente – în special în relație cu tehnologiile – în viziunea acestor artiști.

Pentru Jeff Wilson, antreprenor și profesor universitar american, locuințele inteligente au dezavantajul de a nu fi pe deplin unitare și adaptabile. Inspirat de un episod din viața personală în care a fost nevoit să locuiască într-un tomberon, el a lansat în 2015 Kasita, un model de (micro)casă inteligentă, prefabricată și portabilă, ce poate fi strânsă și asamblată în orice spațiu, în mai puțin de o săptămână. Proiectată ca o structură rectangulară de 30 de metri pătrați și construită din metal și sticlă, Kasita întruchipează varianta ideală pentru oamenii cu un stil de viață mobil.

Hyperliving studio reprezintă un alt model de clădire inteligentă (smart building), imaginată de arhitectul și designerul polonez Kuba Jekiel, în 2020. Adaptat „hiperrealității” curente, acest tip de zgârie-nori, „citește” și răspunde nevoilor utilizatorilor, atât individual, cât și comunal, și oferă o alternativă de reamenajare a spațiului public urban. La fel ca Jeff Wilson, artistul polonez îmbrățișează perspectiva acceleraționistă, potrivit căreia tehnologia nu trebuie încetinită, reglementată sau restricționată, ci, din contră, accelerată și integrată în viața socială.

În filmul perfomativ Not to be known, lansat în 2015, artista irlandeză Aideen Barry se filmează într-o scenă ce surprinde tensiunea dintre realitate și aspirație. În timp ce „tentaculele” din părul ei à la Medusa îndeplinesc treburile casnice – aspirând, gătind și călcând hainele, toate în același timp – ea stă la masa din bucătărie, bându-și ceaiul și dând scroll printre imagini cu bucătăria de vis – curată, unde totul se face singur – pe smartphone-ul ei. La un moment dat, părul este depășit de sarcini, așa că acesta „trage” corpul protagonistei la etaj, pentru a face patul, sugestia fiind aceea că munca domestică e mai importantă decât orice. În final, Barry își taie părul, pentru a-și regăși liniștea și chiar viața, în afara spațiului domestic sufocant. Cu o privire feministă și intersecțională, artista irlandeză apreciază beneficiile pe care tehnologia le aduce în viață și în artă, dar rămâne totuși sceptică față de lipsa de reglementare a tehnologiei și de inegalitatea socială ce derivă din aceasta. E suficient să ne uităm la locurile din care provin nichelul, litiumul sau alte materii prime din care sunt confecționate tehnologiile inteligente din casele inteligente, pentru a realiza că noi toți, utlilizatorii de tehnologii, alimentăm o formă de sclavie, opinează ea.

În fine, pentru Rowan Elselmy, designer computațional de origine egipteană și co-fondatoarea We are DESCO, o competiție de arhitectură și design, „inteligența” caselor înseamnă libertate de creație. „Portalurile” digitale pe care propria casă le accesează prin dispozitivele tehnologice sunt un mod de a transcende granițele fizice ale posibilității, granițe ce pot îngrădi, uneori, creativitatea.

Cei patru artiști intervievați pendulează între două poziționări opuse, de altfel general valabile atunci când vine vorba despre raportarea indivizilor la tehnologii: pe de o parte, perspectiva acceleraționistă încurajează progresul tehnologic și alinierea la acesta, iar pe de altă parte, tehnoscepticismul propune mai multă moderație și mai multă atenție la problemele pe care tehnologia le creează sau le potențează. Unul dintre aspectele chestionabile este încălcarea dreptului la viață privată. Pentru a-și cunoaște cât mai bine utilizatorii și a răspunde nevoilor lor, tehnologiile inteligente adună în permanență date despre ei, ce pot fi folosite ulterior pentru a li se vinde alte produse. Aceasta este o formă particulară de abuz „inteligent” (smart abuse). În același timp, locuințele smart ridică întrebări despre venit și clasă socială. De regulă, ele sunt deținute de oameni din clase sociale privilegiate, care își permit achiziția unor device-uri pe cât de sofisticate, pe atât de costisitoare. Totodată, casele inteligente afectează și relațiile de gen. Potrivit strategiilor de marketing, acest tip de locuințe contribuie la împuternicirea femeilor, prin eliberarea de munca din spațiul domestic, ce le revine în mod tradițional. Viața de familie arată, însă, că, uneori, pe lângă treburile casnice obișnuite, femeile sunt încărcate și cu munca domestică digitală (digital house work), de programare și de monitorizare a tehnologiilor. Dincolo de nuanțele pesimiste sau optimiste, locuințele inteligente (smart homes) sunt o realitate evidentă a societății orientate tehnologic în care trăim (tehnosocietate) și anunță direcția în care ne îndreptăm, aceea a unei vieți și mai puternic tehnologizate, ghidată de inteligența artificială.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Anna Emma Fàbrega (Universitat de Barcelona), Xavier Garcia Curado (Gamma UX), Shivangi Patel (Indraprastha Institute of Information Technology, Delhi), Daria Radchenko (RANEPA), Livia Garofalo (Data and Society Research Institute), Erinne Paisley (University of Amsterdam), Bartosz Hamarowski (Nicolaus Copernicus University, University of Lodz) și Sandra Frydrysiak (University of Lodz). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Alexandra Lulache
În ultima vreme Alexandra vrea să înțeleagă mai bine cum oamenii își creează și ocupă spații, ce înseamnă dezvoltarea unui oraș și a unei comunități, cine/de ce e exclus din resursele unui loc. Are licența în Antropologie Socială de la London School of Economics și un master în Development Studies de la IDS, Sussex. A lucrat în consultanță, cercetare, ONG-uri și cultură, explorând subiecte diverse dar care aveau ceva în comun: cum demontăm și prevenim inechitatea în societate. Îi place cercetarea cu aplicații în dezvoltare comunitară și să se plimbe prin orașe mici. În paralel, a co-fondat cineclubul feminist F-SIDES și îi place să gătească cu prieteni.

Ana-Maria Rențea
Cu un background în științe politice și antropologie, Ana-Maria Rențea este doctorandă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București, cu o teză despre operații estetice. Este interesată de oameni și momentele lor, în special din perspectiva genului și a corpului. În restul timpului, iubitoare de cappuccino, tango și mult soare. 

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.