Practici ale îngrijirii

Apa este un subiect puternic politizat între Palestina și Israel. Făcând această constatare, în prezentarea sa „Ecologii ale grijii și precipitațiile: potențial atmosferic, violență politică și Antropocenul palestinian”, antropoloaga Emilie Glazer, care și-a obținut anul trecut diploma de doctor de la University College London, întreabă ce înseamnă grija pentru apă în Palestina/Israel și care sunt consecințele formelor diferite de grijă?

Cel mai bine se vede politizarea apei acum în Gaza unde, în primele zile ale genocidului, oficialii israelieni au întrerupt alimentarea cu apă, transformând-o în armă de război, dar și pe harta infrastructurii de furnizare a apei a companiei naționale israeliene (Mekorot), care nu ține cont de existența teritoriilor palestiniene (vezi https://www.whoprofits.org/publications/report/31), explică Emilie Glazer.

Conform legii israeliene, fiecare strop de apă care cade pe teritoriului Israelului aparține statului, după cum a aflat cercetătoarea de la un angajat al Gihon (distribuitorul privat de apă din Ierusalim). În discursul oficial israelian actual, ploaia devine „irelevantă”, după cum o definește același angajat, pentru că gestionarea apei este complet centralizată și strict controlată. Astfel, ploaia încetează să mai fie o resursă publică, argumentează autoarea.

În trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, anii buni erau socotiți în funcție de cantitatea de precipitații, iar apa de ploaie se colecta și se păstra în cisterne. Locuitorii palestinieni din Silwan/Siloam (în Ierusalimul de Est ocupat și anexat de Israel) i-au povestit cercetătoarei cum arăta zona din jurul izvorului: pe vremea când bunicii și bunicele lor cultivau mangold, livezi de măslini și smochini, Ayn Silwan era plin de pomi și verdeață. Dacă ploua într-un an, oamenii știau că grădinile le vor da recolte bogate și vor fi feriți de bolile cauzate de secetă și de apa stătută din cisterne (malaria). Locuitorii din Silwan continuă să își cultive grădinile în spații mult mai restrânse, pe terase sau mici parcele udate cu apă de ploaie.

Prin interzicerea colectării apei de ploaie în gospodării (pe motiv de risc de îmbolnăvire), dar și prin definirea apei de ploaie însăși ca vector al poluării (în drumul ei aceasta spală toate substanțele poluante din oraș), statul își definește grija pentru cetățenii săi, operând în același timp o ștergere a memoriei legate de apa de ploaie ca resursă publică, explică Emilie Glazer. Mai mult, infrastructura din beton menită să colecteze și să conducă apa de ploaie poluată către râuri produce inundații, cum se întâmplă în Silwan, unde locuiesc preponderent palestinieni. În Ierusalimul de Est, explică în continuare autoarea, la aceasta se adaugă și construirea ilegală de drumuri, locuitorii palestinieni fiind discriminați de autoritățile israeliene când e vorba de emiterea autorizațiilor de construcție.

Inițiative ale autorităților de gestionare a apei din Ierusalim, alături de ONG-uri israeliene de mediu al căror scop declarat este să încurajeze un urbanism ecologic, iau în considerare ploaia și efectele sale, în același timp consolidând însă structurile violenței politice. Așa a ajuns să capete o importanță mare noțiunea urbanistică de „spațiu deschis”, categorie juridică ce definește un spațiu pe care nu se construiește, natura fiind lăsată să își reintre în drepturi. Un exemplu este parcul Gazelle Valley, o fostă zonă agricolă abandonată, unde s-au construit o serie de iazuri care comunică între ele pentru a preveni inundațiile în caz de ploi torențiale. Locul a devenit o oază în proximitatea urbanului aglomerat, încurajând reîntoarcerea gazelelor și a altor specii de plante și animale. Aceeași noțiune de „spațiu deschis” a fost însă invocată și pentru demolarea de case în Bustān, o zonă din Silwan, în numele refacerii grădinii biblice a regelui David de acum aproape o mie de ani. În acest caz, binele comun și etica, pe care astfel de proiecte ecologice le invocă, sunt puse în aplicare prin deposedarea unora în favoarea altora (inclusiv înlocuirea unui trecut cu altul), făcând-o pe autoare să se întrebe al cui este viitorul?

Dacă acestea sunt limitele conceptului de grijă, consideră autoarea în încheiere, poate că ele constituie însuși miezul lui. Astfel, pentru a înțelege adevăratul potențial al inițiativelor menite să repare relațiile ecologice – vezi Gazelle Valley – este important să nu eliminăm politicul din noțiunea de grijă, pledează antropoloaga Emilie Glazer. În cazul palestinienilor, formele pe care le ia grija au legătură cu micile gesturi de refuz și persistența modurilor de viață palestiniene: de exemplu, colectarea apei de ploaie pentru grădinile de pe terase și cultivarea micilor parcele.               

* Notă (de Ioana Miruna Voiculescu)
În contextul antropologic al relației omului cu atmosfera (spațiu al fenomenelor meteo extreme, al poluării de către om direct – prin activitatea sa – sau indirect – prin dezastrele naturale), ecologiile grijii se referă la ansamblul formelor prin care oamenii își manifestă grija față de atmosferă sau al modurilor în care oamenii fac față fenomenelor atmosferice și efectelor violente ale schimbărilor climatice și le combat. Aceste reacții și soluții pot fi individuale, dar de cele mai multe ori sunt colective, uneori trecând granița dintre specii, dar nu pot fi altfel decât exploratorii și experimentale dată fiind scara acestor fenomene și, implicit, controlul foarte limitat pe care îl avem asupra lor. Etimologia cuvântului ecologie ne trimite la oikos și logos care în greaca veche înseamnă „casă”, respectiv „studiu”, ceea ce face din ecologie studiul organismelor la ele acasă.

Cartierul Silwan din Ierusalimul de Est, noiembrie 2019. Credit foto: Emilie Glazer

Încălzirea globală și schimbările pe care le produce în prezent – dar și cele previzibile din viitor – constituie o sursă de anxietate pentru un număr mare de persoane. Și nu doar un singur fel de anxietate: deciziile legate de reproducere, reprezentările despre grijă și îngrijirea generațiilor următoare (imaginarii ale grijii) sunt și ele afectate de orizontul schimbărilor climatice. În prezentarea sa, doctoranda în antropologie Mathilde Krähenbühl (Universitatea din Lausanne) se apleacă asupra modului în care diferite grupuri preocupate de schimbările climatice reimaginează ceea ce înseamnă „parentajul dezirabil” și „condițiile bune” pentru creșterea copiilor în ciuda viitorului incert.     

În ultimii 15 ani, o regiune puțin populată din sud-vestul Franței, aflată la o oră cu mașina de două orașe de dimensiuni mijlocii, a atras un număr tot mai mare de persoane cu vederi de stânga, îngrijorate de schimbările climatice. Acestea se află în căutarea unui mod de viață care să reflecte parțial vederile și preocupările acelor return-to-landers (cei care se întorc la pământ) din anii 1970. Atunci, aflăm de la cercetătoarea elvețiană, a pornit o mișcare descentralizată care își propunea o reclamare a mijloacelor de subzistență în marginea modurilor capitaliste de producție și reproducere (vezi, de exemplu, Hervieu-Léger și Hervieu, 2023).

În contrapartida colegilor de generație care resping cu totul reproducerea din motive ecologiste, neo-ruralii zilelor noastre se mută de obicei de la oraș înainte de nașterea primului copil sau imediat după, urmărind un ideal de creștere a copiilor bazat pe viața comunitară, autonomie alimentară și sustenabilitate. Departe de orașele mari betonate și de noxe, copiii pot să crească în legătură strânsă cu natura, au oricând alternativa activităților în aer liber, iar școala poate lua forme mai flexibile – școlirea copiilor acasă, în școli publice cu mai puțini elevi în clasă sau la școli cu metode alternative de predare, explică autoarea prezentării. Deși la rândul lor îngrijorați de posibilitatea colapsului ecologic și economic, interlocutorii cercetătoarei Mathilde Krähenbühl par să anticipeze viitorul (marcat de dezastre) și să încerce să crească copii adaptați la aceste lumi incerte. Dar practicile lor nu au doar un caracter adaptativ, subliniază autoarea, ci și unul transformativ, cu un potențial impact asupra formelor de grijă și de organizare socială viitoare.

Dar cum exact modelează neo-ruralii din sud-vestul Franței viitorul prin practici ale grijii și îngrijirii? În acest context rural alternativ, grija înseamnă și pune valoare pe activitățile neremunerate care asigură reproducerea gospodăriei și creșterea și îngrijirea copiilor. Date fiind convingerile ecologiste ale interlocutorilor autoarei, aceștia optează, de obicei, pentru un trai cât mai puțin dependent de capitalismul industrial – total independent fiind imposibil. În multe cazuri își schimbă meseriile, reorientându-se spre unele mai „utile” (agricultură, artizanat sau medicină naturistă), își cultivă mâncarea, își reduc consumul de energie sau își construiesc singuri casele din materiale naturale etc. Astfel, conchide autoarea, activitățile domestice care asigură reproducerea gospodăriei ajung să se suprapună cu practici de subzistență (Pruvost, 2021) și nu se limitează la transformarea produselor cumpărate. Cum aceste practici de subzistență necesită timp, neo-ruralii renunță de multe ori la munca cu normă întreagă optând pentru norme parțiale sau munca freelance. O altă opțiune de a câștiga timpul necesar este traiul la comun.

Astfel, autoarea a petrecut o săptămână împreună cu un grup de cinci adulți și patru copii care își organizau viața într-un mod colectiv. Două familii coabitau pe un teren împărțit în două de un pârâu. Una dintre familii locuia într-o casă încă neterminată, din părți detașabile de lemn („casa petalelor”). În timp ce Mana (mama din primul cuplu) făcea lecții cu unul dintre copiii ei, cealaltă fiică a ei își petrecea timpul la casa de peste pârâu, împreună cu copiii de acolo, sub supravegherea lui Virginie (mama din cel de-al doilea cuplu). Toți cei patru copii rămâneau la prânz la Virginie, astfel încât Mana și soțul ei Yanis se puteau ocupa de construcția „casei petalelor”. Pe parcursul săptămânii, cercetătoarea a constatat că cei patru copii ai familiilor petreceau timp când de-o parte, când de cealaltă a pârâului, fără un program exact, în sânul aceluiași „trib” cum se autointitulau. Familia, ca celulă a societății, își pierde astfel caracterul închis tocmai pentru că membrii fiecărei familii consideră că mai mulți adulți asigură o îngrijire mai bună a copiilor și pentru că sunt dispuși să dezvolte relații foarte strânse de rudenie cu copiii celeilalte familii.       

În mod nesurprinzător, subliniază autoarea prezentării, deși practicile efective de parentaj la comun deschid porțile bine ferecate ale familiei nucleare, acest mod de creștere a copiilor poate reafirma împărțirea pe roluri de gen, unde îngrijirea copiilor revine femeii. Dacă în unul dintre cupluri sarcinile domestice se împărțeau aproape egal, în celălalt se împărțeau mult mai inegal. În schimb, după cum a putut constata cercetătoarea, creșterea copiilor la comun era avantajoasă pentru membrii ambelor cupluri: într-un caz le elibera părinților mai mult timp pentru construcția casei, în celălalt, îi permitea femeii altfel copleșite de sarcinile domestice să aibă un mic respiro. Atunci când munca de subzistență și cea de îngrijire sunt valorizate, în loc să fie externalizate, împărțirea muncii pe roluri de gen nu mai este neapărat totuna cu împărțirea inegală a muncii, subliniază Mathilde Krähenbühl. Datorită modelului colectiv, timpul dedicat activităților de subzistență – care aici se suprapun în mare parte cu cele de îngrijire/reproducere a gospodăriei – se împărțeau egal între părinți.   

Autoarea mai susține și că familiile care își cresc copiii la comun, extinzând noțiunea de rudenie (vezi îndemnul Donnei Harraway: „faceți-vă rude, nu copii”/ „make kin, not babies”), dar și pe cea de îngrijire, au șanse mai mari să evite capcana așa-numitei „maternități verzi” în care întreaga povară a protejării copiilor de tot ce e toxic și a asigurării unui consum casnic ecologic cade pe umerii mamei. Astfel, conchide autoarea, adoptarea unui mod de viață mai degrabă orientat spre subzistență are potențialul de a transforma modul în care se cresc copiii în general printr-o redistribuire a timpului și a rolurilor de gen, ducând în final la modificarea relațiilor de putere în cadrul familiei nucleare.      

***

După cum o afirmă și titlul panelului (Făcând și desfăcând temporalități: moduri în care grija modelează viitorul, istoriile și asistența socială), timpul și grija se află într-o relație privilegiată. În cadrul discuțiilor de la finalul prezentărilor din panel, s-a subliniat felul în care criza, un eveniment urgent și un proces de durată de durată în același timp, intervine și impune găsirea unei soluții bazate pe grijă (față de ceilalți, de natură etc.), de unde caracterul spontan și potențial inovator al grijii. „Eterna reîntoarcere a acelorași anxietăți, dar cu tropi diferiți”, formularea unuia dintre participanții la discuție, pune și ea problema navigării între temporalități paradoxale în vederea soluționării unei crize: cu privirea întoarsă spre trecut, neo-ruralii încearcă prin grija față de copii să pregătească și chiar să modeleze viitorul.     

Bibliografie

Hervieu-Léger, D. și Hervieu, B. (2023) Le retour à la nature en vue des temps difficiles: L’utopie néo-rurale en France (Avignon: Editions de l’Aube).

Pruvost, G. (2021) Quotidien politique: féminisme, écologie, subsistance (Paris: La Découverte).

Legea britanică privind căsătoriile forțate adoptată în 2007 se concentrează pe intervenția statului înaintea momentului efectiv al căsătoriei, făcând astfel mai degrabă prevenție decât să ofere soluții pe termen lung în acele cazuri, mult mai frecvente, în care căsătoria a avut loc cu mulți ani în urmă. Mai mult, legiuitorul prevede obligația de a dovedi că s-a folosit forța, definită ca un eveniment de sine stătător, când în realitate experiența trăită a unei astfel de căsătorii se află pe un continuum cu ramificații în trecut și în viitor, explică autoarea prezentării, antropoloaga Perveez Mody (Cambridge University). În mai multe rânduri, interlocutoarele sale care au trăit această experiență i-au împărtășit episoade în care fuseseră victime ale abuzului în trecut, făcând evidentă nevoia unei contextualizări a „căsătoriei forțate” care să țină cont de situații de abuz anterioare sau ulterioare momentului căsătoriei. Date fiind limitările definiției juridice, dar și pentru că nu urmărește să se concentreze doar pe folosirea forței în căsătorie, autoarea alege să pună între ghilimele expresia „căsătorie forțată”, permițând astfel o mai mare complexitate etnografică. În această prezentare, dar și în alte texte ale sale pe acest subiect, își propune să exploreze diversitatea de semnificații pe care această experiență o are pentru femei, semnificația juridică fiind doar una dintre ele.

„Între o căsătorie aranjată și una forțată este o diferență de nuanță”, i-a spus autoarei o avocată britanică care lucrează cu femei căsătorite forțat în Marea Britanie. Căsătoriile aranjate au la bază o condiționare socială care începe mult mai devreme, contrar percepției obișnuite că forța ar fi exercitată doar în momentul căsătoriei. Prin extensie, dacă vrem să înțelegem cum funcționează forța trebuie să investigăm aceste condiționări sociale care fac, printre altele, posibilă existența și perpetuarea relațiilor de rudenie. Constrângerea, presiunea emoțională și șantajul fac parte din repertoriul relațiilor de rudenie de peste tot în lume, nu doar din Asia de Sud. Femeile aflate în astfel de situații deseori nu sunt dispuse să își acuze propria familie într-un mod atât de public, apelând la legea privind căsătoriile forțate, iar multe preferă, pur și simplu, separarea sau divorțul, punându-i pe procurori în imposibilitatea de a aplica legea.

Din experiența autoarei, felul în care oamenii își prezintă părerile și poveștile în contexte cu consecințe juridice este foarte diferit de felul în care o fac în discuțiile private, când interlocutoarele ei i-au împărtășit amintiri foarte personale pentru a o face să înțeleagă mai bine cine sunt, ce așteptări au, cine sunt cei pe care îi iubesc și în al căror viitor merită să își investească energia. Cel puțin în cazul celor două femei cu care cercetătoarea lucrează de mulți ani, discuțiile despre copii au fost contextul în care ele și-au evaluat prezentul și trecutul prin prisma viitorului. Tot în acest context au povestit despre familiile în care au crescut și relația cu propriii părinți, inclusiv despre situațiile de abuz în copilărie, care au precedat „căsătoria forțată” (în unul din cazuri, abuz sexual, în celălalt, abuz violent și pedepse).

Hawwa, o britanică bengaleză născută din părinți care au emigrat din Bangladesh, și-a prefațat povestea propriei „căsătorii forțate” cu cea a căsătoriei părinților ei. La 14 ani, tatăl ei a venit în Marea Britanie, iar la 18-19 ani s-a întors în Bangladesh ca să se însoare, unde părinții îi aleseseră o fată. El a refuzat-o, alegând-o în schimb pe mama ei, fără a fi însă o „căsătorie din dragoste”. Pentru că tatăl ei și-a sfidat părinții, bunica Hawwei nu a acceptat-o niciodată complet pe mama ei, avertizând-o că orice necazuri s-ar abate asupra familiei vor fi din vina ei. Hawwa a crescut într-o casă plină de oameni, inclusiv cu chiriași, fiind nevoită să împartă camera cu alte trei persoane. Când femeile plecau toate la cumpărături, copiii erau lăsați în grija unui bărbat de cincizeci de ani, un om foarte respectat în comunitate. Acesta a început să o molesteze pe Hawwa când ea avea nouă ani. La doisprezece ani, Hawwa și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit mamei ce se întâmpla. Mama ei a acuzat-o că minte, iar mai multe femei din comunitate au amenințat-o că îi bagă ele mințile în cap. După ani de abuz, Hawwa a fost trimisă în Bangladesh unde urma să fie căsătorită cu fiul fratelui cel mai mare al tatălui ei. Acolo ea s-a îndrăgostit de fiul altui unchi, au fugit și s-au căsătorit, au fost prinși, iar ea a ajuns la închisoare în Bangladesh de unde tatăl ei a reușit să o scoată și să o aducă înapoi în Marea Britanie. Hawwa își percepe viața împărțită în mai multe calupuri, etanșe, fiecare urmat de un nou început. Cel mai nou început a venit și cu un nume nou, Hawwa în locul vechiului Nadia: „Pentru mine Nadia este o soră mai mică care a murit. Hawwa înseamnă viață, Hawwa înseamnă tot ce și-a dorit Nadia vreodată să fie”, i-a spus antropoloagei. După ce tatăl băiețelului ei a înșelat-o cu o femeie cu studii superioare, Hawwa a hotărât întâi să meargă la colegiu, apoi a absolvit o facultate, iar acum lucrează în învățământul superior. Privind în urmă la viața ei ca un parcurs de montagnes russes, îi promite fiului ei că îi va fi alături să îl îndrume până când își găsește și el drumul.             

Rudenia face posibile relații – unele dintre ele bazate pe îngrijire și dragoste, altele pe neglijență și abuz. „Căsătoriile forțate”, argumentează cercetătoarea, se întâmplă în momente importante din ciclul vieții, de multe ori cu scopul de a restabili o ordine ori ierarhii de gen în cadrul relațiilor de rudenie. Când tatăl Hawwei a încercat să aranjeze căsătoria cu un văr al ei în Bangladesh a făcut-o pentru a îndeplini dorințele propriei lui mame în legătură cu nepoata ei, dar și pentru a o face pe Hawwa o femeie respectabilă printr-o căsătorie tradițională, după ce ea ridicase în comunitate problema abuzului sexual de către „unchiul” bengalez căruia îi erau lăsați copiii în grijă. Pentru cele două interlocutoare, impunerea unui soț cu forța a fost încă un episod de abuz din partea familiei, cu reverberații în trupurile lor și în timp, un episod care la rândul său a mobilizat noi forme de vindecare și reparație. Experiențele cărora Hawwa și alte femei ca ea le-au supraviețuit devin terenul pe care ele își construiesc proiecte personale pentru a se îngriji de viitorul lor și al copiilor lor, transformând astfel relațiile de rudenie dislocate din trecut.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Emilie Glazer (UCL), Mathilde Krahenbuhl (University of Lausanne) și Perveez Mody (Cambridge University). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Ioana Miruna Voiculescu
Este o traducătoare din România, care lucrează cu limbile engleză și franceză. În șaptesprezece ani de experiență ca freelancer, a avut timp să se aventureze în tot felul de domenii – de la traducerea juridică, financiară sau medicală la traducerea și redactarea literară și academică, plus ceva interpretariat. Cu o diplomă de master în sociologie și antropologie socială de la Central European University, se simte în largul ei traducând și redactând texte de antropologie, pentru că îi dau ocazia să-și folosească competențele lingvistice și să-și hrănească curiozitatea academică în același timp. Este și autoarea traducerii românești a volumului de povestiri al Luciei Berlin, Manual pentru femei de serviciu (Art, 2018). Ca orice traducătoare care se respectă, are și un asistent. Îl cheamă Ninel și este motan. 

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.