Ritualuri și credințe transformate și reinventate

În Marea Britanie, procesiunile cu măști zoo-antropomorfe au fost reînviate. În multe dintre orașele întregii țări, dansatori, cântăreți, oameni mascați, defilează pe străzi în special în ianuarie, pentru a marca începutul anului agrar sau în aprilie-mai, pentru a anunța sosirea primăverii și reînvierea naturii. Prezentarea lui Marco Benoît Carbone se concentrează pe descrierea festivalului „ursul de paie” desfășurat în Whittlesey, Cambridgeshire – un orășel din zona mlăștinoasă a estului Angliei, unde oameni în costume asemănătoare ursului, făcute din paie uscate, se plimbă pe străzi însoțiți de dansatori și o întreagă procesiune.

Prezentarea se bazează pe cercetări etnografice de teren pe parcursul unui an și pe interviuri atât cu localnicii cât și cu organizatorii festivalului. Acest eveniment își are originile în trecutul Angliei, unde în secolul 18 locuitorii îl organizau în luna ianuarie pentru a marca începutul anului agrar. În societatea preindustrială, orășelul Whittlesey era în cea mai mare parte agrar, iar acest festival era un ritual aflat în strânsă legătură cu resursele naturale și modul de viață al locuitorilor. Populația locală folosea paiele de pe câmpuri și le transformau în costume. În contextul în care industrializarea și urbanizarea au mobilizat într-un număr foarte mare populația rurală, și demografia așezărilor agrare s-a schimbat dramatic prin depopulare, aceste tipuri de festivaluri au dispărut. De asemenea, cele două războaie mondiale au contribuit la întreruperea lor. În anii 1980 au existat câteva încercări de revitalizare a lor, dar acestea au fost interzise de stat deoarece degeneraseră în procesiuni de cerșit (cei care defilau cerșeau bani privitorilor) și a beției generalizate.

În anii recenți, un cuplu din afara orașului alături de alții, au început o acțiune de renaștere a festivalului „Ursul de paie”. De fapt poate fi vorba de o reinventare a lui, deoarece nu există decât câteva schițe și o fotografie a vechilor costume, deci ele sunt redate aproximativ. Orașul se bazează acum în totalitate pe comerț și servicii, fără nici o legătură cu agricultură iar localnicii participă la festival, dar nu sunt cei care au păstrat tradiția lui și nici nu au încercat să-l readucă la viață, inițiativa aparținând străinilor.

Această reinventare a tradițiilor este comună orașelor din Marea Britanie în ultimele 2 decenii. Peste tot au loc parade de oameni costumați și dansatori, acesta este elementul comun. Ceea ce este specific, este particularizarea măștilor în funcție de peisajul local. Dacă în Whittlesey sunt paiele, o reminiscență a trecutului său agrar și poate o redescoperire a naturii, a plantelor, în Hastings, un orășel turistic de pe malul mării, specificul este dat de către apă mare și soare.

În Ursul de paie, reinventarea continuă este supusă unor presiuni cel puțin din două direcții: rezidenții sunt în vârstă, tinerii părăsesc orășelul pentru a-și găsi locuri de muncă în marile orașe, și astfel, supraviețuirea acestei „tradiții reinventate” este din nou pusă sub semnul întrebării. În al doilea rând, nu există susținerea politică și economică a festivalului de către consiliul local, care nu oferă fonduri pentru „ursul de paie”, argumentul organizatorilor fiind că acest festival este destul de exclusivist, al tradițiilor clasei de mijloc albe britanice, fără diversitate și actualizare la noile realități sociale. Totuși, autorul arată că această explicație nu este necesar valabilă, având în vedere că la procesiune participă și grupuri ale LGBT+ și persoane de culoare.

Având în vedere că cercetarea nu este deocamdată încheiată, autorul mai subliniază noile moduri în care localnicii relaționează cu acest festival și care ar putea fi viitoarele direcții de cercetare. Colectarea paielor pentru costume este dificilă deoarece nu mai există agricultură în peisajul geografic și plantele s-au schimbat semnificativ în ultimul secol. Totuși, familiile locale se adună și recoltează împreună ceea ce găsesc, se întâlnesc să fabrice costumele, copiii sunt implicați în tot acest proces, și astfel, festivalul este investit cu noi ritualuri și sensuri de către localnici. Cercetarea urmărește mai departe cum acest festival duce la o descoperire a peisajului, a plantelor și o reînnodare a legăturii dintre orășeni cu mediul înconjurător – desigur, nu asemeni celei din trecutul său agrar, ci în alte moduri și în același timp se uită la modul în care prezența autorului, un străin față de oraș, este percepută de către localnici.

Georgia Psarrou, doctorandă la University College London, este autoarea prezentării cu titlul “Cei care devin: ritual, istoricitate și acțiune colectivă în Skyros, Grecia”, în cadrul panelului EASA 128 “Marea, țărmurile și oamenii ei: o antropologie a/în Mediterana”. Cercetarea sa analizează un ritual local din insula grecească Skyros, în Marea Egee, care pune în discuție discursul despre istorie, tradiție și arhaicitate în comunitățile mediteraneene. Apokries este echivalentul grecesc al carnavalului, un festival care celebrează începutul Postului Mare ortodox, și începe cu zece săptămâni înainte de Paște. Apo-kreos înseamnă literalmente “adio carne” (carne vale).

Un obicei iubit de localnici, considerat a fi legat de legenda originii pastorale a comunității, Apokries ia forma unui ritual în care participanții sunt numiți ‘ginomenoi’: ‘those who become’/cei care devin. Bărbați mascați, cu piei de oaie și tălăngi de la turme, amintesc de tradițiile pastorale locale. Ei sunt însoțiți de korelle, bărbați îmbrăcați în femei, și veselia lor se revarsă pe străzile orașului și atrage pe toți trecătorii în iureșul ei. Gălăgia și forfota sunt menite și să celebreze finalul iernii și debutul primăverii. Ritualul a fost catalogat de cei care l-au studiat drept un vestigiu al Greciei antice, iar insula Skyros a fost descrisă drept locusul unei autentice experiențe grecești, un loc neîntinat de către modernitate.

Cu toate acestea, proiectul recent al unor mori de vânt ce urmează să fie construite pe insulă, proiect susținut de statul grec, pune în criză această identitate și continuitate istorică în Skyros. Localnicii își văd amenințat stilul de viață, narațiunea identitară pe care o prezintă turiștilor și propria poziționare în identitatea națională. Cercetarea Georgiei Psarrou se focusează asupra modului în care această amenințare percepută la adresa viitorului insulei, precum și reacția la construcția epistemică a regiunii – frozen in time – îi obligă pe localnici să-și regândească strategiile de acțiune colectivă. Acțiunea colectivă devine un efort înrădăcinat în istoria locală.

În linii mari, istoria acestui ritual trimite la istorii similare ale unor tradiții care ajung să fie transformate sau comodificate sub influența turismului, dar, în același timp, ele sunt prezentate și marketizate drept autentice, tradiționale, cu trimiteri directe la o istorie bogată și veche, din care identitatea prezentă continua să se revendice. Cu atât mai mult un proiect modern, care schimbă peisajul și aerul și destinația insulei, poate avea un efect important asupra comunității locale. Dincolo de specificul acestei cercetări, ne putem întreba, generalizând, care (mai) este rolul tradițiilor și ritualurilor “străbune” în lumea modernă? Pentru cine le performăm, pentru noi sau pentru alții (vizitatori, turiști, migranți etc.)? În ce fel supraviețuirea acestor ritualuri depinde de protejarea unui mod de viață „tradițional” și ce presupune autenticitatea lor, la ce o raportăm? În ce măsură tradițiile și ritualurile pot fi flexibile pentru a acomoda schimbările inerente din viața noastră modernă, de dragul confortului sau al comodității?    

Margaret Neil (doctorandă la Universitatea Oxford) și Sean Wyer (Powys Roberts Postdoctoral Research Fellow la St Hugh’s College, Universitatea Oxford) cercetează un subiect aparent specific unei antropologii tradiționale, un ritual care are loc în comunitățile din Sicilia. Prezentarea lor, în cadrul unui panel de antropologie mediteranistă (EASA, Panel P128: “Marea, țărmurile și oamenii ei: o antropologie a/în Mediterana” [Mediterraneanist Network), se numește “Mesele Sf. Joseph: reinventarea unui ritual sicilian” și examinează ramificațiile unor practici tradiționale în contextual globalizării, migrației și al turismului de masă.

Sean Wyer, cu un doctorat în studii italiene obținut la Universitatea Berkeley, California, este interesat de percepții ale moștenirii islamice și iudaice în Sicilia și explorează idei cosmopolite în retorica politică. În același timp, majoritatea studiilor sale au ca temă recurentă relația dintre mâncare și cultură. Margaret Neil, colaboratoarea sa în această cercetare, este interesată de fenomenul migrației și felul în care el impactează societatea și cultura mediteraneană, dar și relația dintre cultura gazdă și nou-veniți (cu focus pe regiunea Siciliei).

Subiectul cercetării lor de teren, Tavole di San Giuseppe, reprezintă un ritual anual practicat în sudul Italiei, în data de 19 martie, pentru a-l celebra pe Sfântul Iosif, figura paternală prin excelență, prin pregătirea și expunerea unor mese, veritabile altare gastronomice, pline de bucate și produse locale, gata a fi împărtășite cu întreaga comunitate. Simbolistica este cea a abundenței, comuniunii, convivialității, dar și a carității, pentru că în mod tradițional invitați erau copiii familiilor celor mai sărace, străinii sau cei din comunitate care nu-și permiteau un astfel de festin. Dimensiunea estetică nu este mai puțin importantă, pentru că aceste mese îmbelșugate iau forma unor altare, produsele de panificație sunt prezente sub diferite forme cu trimitere biblică, semințele de susan folosite din belșug simbolizează lacrimile, și întreg festinul este o formă de recunoștință la adresa Sfântului Iosif.

În contextual actual, astfel de tradiții au suferit transformări și ajustări mai mult sau mai puțin vizibile. De pildă, în localitatea Salemi din Sicilia, tradiția creștină de a hrăni pe cei nevoiași a fost reinterpretată prin a-i hrăni pe copiii migranților sau azilanților. În alte zone, ritualul și-a pierdut dimensiunea religioasă și a devenit mai degrabă o ocazie de a etala prosperitatea și diversitatea produselor culinare locale, în special în contextul unui interes turistic ridicat pentru regiune. Dintr-o tradiție comunitară, cu un puternic substrat de devoțiune catolică, ritualul a ajuns să fie performat mai mult pentru familie și apropiați.

Tradiționala ospitalitate siciliană, dezbrăcată de dimensiunea ei caritabilă, devine un pretext și un context pentru integrarea străinilor, pentru primirea lor prin împărtășirea resurselor. Se reiterează astfel ideea de “com-panion”, cel cu care împarți pâinea (pane), cu care te însoțești. Și astfel, un ritual străvechi, care își pierde încet valențele religioase, devine un pretext de re-evaluare a comuniunii la prezent, de reinterpretare a aproapelui, cu care ești părtaș la aceeași pâine și la același drum.

Ce se ascunde în adâncul pădurii? Natura sălbatică ne fascinează, dar ne și sperie. Deși oamenii au explorat Planeta din vârful Munților Himalaya până pe fundul oceanelor, încă există locuri necunoscute. Michele Tita, un tânăr cercetător care își termină doctoratul la Universitatea Tartu din Estonia (în Departmentul de folclor estonian si comparativ) este interesat să înțeleagă credințele populare despre sălbăticie. Sălbăticia, spune el, sunt acele locuri cu care oamenii nu intră în contact direct, fie din cauza distanței fizice sau a barierelor geografice.

Una dintre credințele din zona Alpilor este că undeva, în străfundul pădurii, trăiește un om sălbatic– uomo selvatico. Aducând aminte de Yeti, se crede că are formă umană, este bărbat (deși există și variante feminine), dar are caracteristici non-umane, precum blana, o dimensiune neobișnuită și tendința spre izolare. Ce știm despre el este că undeva în negura istoriei, a ieșit din pădure să îi învețe pe oameni să facă brânză. Citându-l pe Massimo Centini^[1], Tita povestește cum Omul sălbatic a avut inițial rolul de erou civilizator. Dar localnicii și-au bătut joc de el și, supărat, acesta s-a retras în pădure și nu le-a mai împărtășit și restul secretelor, cum ar fi să facă ceară din lapte.

Îl întâlnim în mitologia europeană încă din Evul Mediu și pe o arie geografică largă. Răspândirea și impactul legendei se poate vedea prin faptul că Omul sălbatic apare pe steme heraldice din Germania până în sec. 16. Originea mitului pare a fi destul de veche și poate este inspirată și de faunii din epoca romană (creaturi jumătate om, jumătate țapi), sau de zeul Silvanus.

Este interesant însă că povești despre omul pădurii apar și în alte spații geografice. Aplicând o metodă comparativă care mi-a adus aminte de James George Frazer (1854-1941) și volumul lui emblematic Creanga de aur (1890), lucrare de mitologie comparată, Tita a ajuns pe urmele Omului pădurii până în partea opusă a lumii. Karbi sunt o comunitate indigenă din zona Assam, din NV Indiei. Ei trăiesc într-o zonă acoperită de păduri dense și au stabilit o relație specială cu mediul înconjurător, imaginându-l populat de diverse spirite. Unul dintre ele este “Kenglong-Po”. Legenda spune că el s-a născut printre oameni, dar s-a îmbolnăvit și a fost exilat în pădure. La fel ca omul pădurii, este acoperit de păr și pielea sa este închisă la culoare. Este interesant, notează Tita, că deși superstițiile despre el au supraviețuit până astăzi, ele încep să își piardă impactul în relație directă cu diminuarea zonei împădurite din regiune. Unul dintre martorii care susțin că au văzut urme ale creaturii povestește într-un articol publicat de Michele Tita și Kareng Ronghangpi că:

”Acum nu știu dacă creatura este acolo sau nu, dar când lucram acolo, el era acolo. Unul s-a arătat, a venit noaptea. Dimineața am văzut-o în jurul mendu [o construcție de odihnă pe câmp] și am văzut urmele pașilor. K: Cum au apărut urmașii lui Kenglong-po? L: Toți sunt născuți fără membre. Au devenit entități ale pădurii dese.”^[2][3]

Atât uomo selvatico cât și Kenglong-po ne arată cum dualitatea civilizație-sălbăticie încă supraviețuiește în contemporaneitate. Imaginația oamenilor a populat încă din cele mai vechi timpuri natura nepătrunsă cu ființe și entități sălbatice, în jurul cărora există legende și superstiții. Când capătă o formă, pustietatea poate fi mai ușor înțeleasă. Însă, în ambele studii de caz, cele doua ființe traversează granița dintre natură și cultură, iar întâlnirea ajunge să îi marcheze iremediabil pe localnici.

^[1] The Wild Man. From the “Sylvan Creature” of Alpine Myths to the Nepalese Yeti , Mondadori, 1992

^[2] Michele Tita și Kareng Ronghangpi 2023. The Relationship Between the Karbi and the Dense Forest Environment: The Role of the Kenglong-Po and Other Entities. Journal of Ethnology and Folkloristics 17 (2).

^[3] “Now I don’t know whether the creature is there or not, but when I used to work there, he was there. One showed itself, he came in the night. In the morning I saw it around the mendu [a house to rest in the field] and I saw the footprints. K: How did the offspring of Kenglong-po evolve? L: They are all born without limbs. They became entities of the dense forest [ingnam-api]. (FM: K. R., 2022a)”

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Marco Benoit Carbone (Cagliari State University), Georgia Psarrou (University College London), Margaret Neil (University of Oxford) și Sean Wyer (University of Oxford), Michele Tita (University of Tartu). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Oana Ivan
Este antropolog specializat în antropologie vizuală și antropologia mediului (în urma doctoratului obținut în co-tutelă la University of Kent, UK și Universitatea Babeș-Bolyai, România). De asemenea, este regizor și producător de filme documentare antropologice centrate cu precădere pe interacțiunea dintre comunitățile umane și mediul natural. Aria de cercetare cuprinde în special arii naturale protejate din Delta Dunării, Lunca Dunării, Carpații Orientali, Podișul Transilvan și Munții Apuseni. În prezent este lector în cadrul departamentului de Film Documentar al Facultății de Teatru și Film-Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. De asemenea este consultant și colaborator în diverse proiecte de cercetare a: Național Geographic, World Bank, Electric Castle.

Alexandra Ion
(Osteo)arheolog și antropolog care spune povești despre fragmentarea și manipularea corpului uman postmortem, de la practici funerare neolitice la expunerea și colecționarea osemintelor în muzee. A publicat volumul Regi, sfinți si anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România (2019).

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.