P e doamna R. am întâlnit-o în fața casei ei din Roșia Montană, la sfârșitul lunii mai, îngrijind florile pe care i le tot deranjează câinii ce umblă liberi pe ulițele comunei. Era mulțumită că ` „Goldul” pierduse procesul de la Washington și că nu trebuie să le dăm niciun ban despăgubiri. Femeia de 84 de ani ne povestește cum, în anii de glorie ai Roșiei Montană Gold Corporation (RMGC) – sau „Goldul”, printre localnici – când corporația cumpăra proprietate după proprietate în Roșia, ea a refuzat să își vândă casa, fiind o casă cumpărată în urmă cu 60 de ani de răposatul ei soț și în care își crescuseră copiii. Pentru palma aia de pământ și pentru casă a muncit toată viața ei aproape singură, așa cum a putut ea, văduvă fiind timp de patru decenii. În urmă cu vreo două luni, pe doamna R. o abordase o jurnalistă, pentru că toată țara aștepta cu sufletul la gură verdictul de la Curtea Internațională și Roșia era un furnicar de ziariști veniți de la București. Scurtul interviu al doamnei R. a deschis aproape fiecare segment de știri de la Antena 3 CNN,  din ziua de 8 martie. Noi, cei de acasă, puteam vedea o femeie firavă, cu vocea tremurândă, speriată că va rămâne fără casă dacă statul român va pierde procesul cu RMGC.

Doamna R.: Să facă ce-or vrea. Io n-am bani. Numai să rămâi în casă. Casa să nu mi-o ieie de pe mine.

Reporter Antena 3 CNN: Aveți teama că v-ar putea lua casa? Așa cum au fost propunerile când a venit firma canadiană?

Doamna R: Așa am auzit și eu, că o să ia casa de pe noi. Acuma io nu știu. Da’ io nu-s de acord. În casă să mă lase, că io-s ‘bătrânită. Unde mă mai duc bătrână, fără nimic? Rămân pe drumuri? Cea mai mare temere e să nu mă scoată din casă. Să-mi lase casa. Și-apoi, în rest, facă ce-o vrea.^[1]

Retrospectiv, e greu de aflat de unde auzise doamna R. grozăvia că ar putea ajunge pe drumuri dacă România ar fi pierdut cazul ARB/15/31, așa cum figura, încă din anul 2015 pe rolul Curții de Arbitraj a Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții (ICSID) al Băncii Mondiale. Însă, pentru publicul larg, speța a fost numită Gabriel Resources Ltd. Vs. România. Pentru puținii Roșieni care au mai rămas în comunitate, speța a fost, timp de aproape trei decenii, „Goldu’ împotriva tuturor”.

Scurtă istorie a violenței extractive la Roșia Montană

În cei aproape 30 de ani de când Roșia Montană se zbate să supraviețuiască, violența extractivă s-a manifestat pe mai multe paliere, iar rolul de agresor a fost jucat, succesiv sau în tandem, atât de compania minieră, cât și de diferite guverne postdecembriste. Această violență a afectat structura proprietății, prin acaparare (cumpărare) de terenuri, dar și a comunității, prin depopulare. Astăzi, 80% din casele și terenurile din Roșia Montană sunt deținute de compania canadiană. Dacă la începutul anilor 2000, în Roșia Montană locuiau aproape 4000 de oameni,  astăzi mai locuiesc puțin peste 2400. Aproape 1000 dintre aceștia locuiesc în Dăroaia, o zonă precară din Roșia, locuită preponderent de romi a căror situație de sărăcie extremă s-a accentuat odată cu declinul comunei.

Potențialul uman și viitorul comunității au fost aproape anihilate prin deteriorarea sistematică a condițiilor de viață și de muncă, ca urmare a declarării zonei ca fiind mono-industrială. Perfidă a fost și campania îndelungată de negare a alternativelor pentru comunitate, campanie întreținută și finanțată de compania minieră și multiplicată, fără discernământ, de autorități și de mass media. În tot acest timp, vocea Roșienilor care s-au opus proiectului minier a fost denigrată, ridiculizată, distorsionată sau ignorată, aceștia fiind caracterizați ca trădători și descalificați ca subiecți politici care pot decide asupra modului în care să-și trăiască viața. Toate aceste strategii au lăsat urme vizibile și daune emoționale care se resimt și în ziua de azi.

***

Corporația, sub diferite titulaturi și asocieri, a devenit interesată de aurul din cea mai veche exploatare minieră din spațiul românesc, încă de la sfârșitul anilor 90’. Era perioada în care statul român se dezindustrializa masiv sub umbrela tranziției, a privatizărilor și a eficientizării costurilor. În acele vremuri pline de incertitudine și de zvonuri alarmiste, investitorul părea unica salvare pentru mineritul din zonă și pentru continuitatea micii comunități din Apuseni. Câțiva ani mai târziu, la începutul anilor 2000, apar primele tensiuni și rupturi în comunitate, actor central fiind compania Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) care începuse să cumpere proprietăți în zona arondată viitoarei exploatări. Acest proiect ar fi presupus distrugerea totală a masivului Cârnic și crearea, în pitoreasca Vale a Cornei, a celui mai mare rezervor de ape cianurate din Europa.

Localnicii care au refuzat să negocieze cu oamenii Goldului își amintesc și în ziua de azi strategiile prin care compania minieră a încercat să-i convingă să vândă, proces care a durat până în 2008: strategiile au oscilat de la formularea unor promisiuni seducătoare privind confortul financiar al celor care acceptau să vândă, până la intimidări și amenințări, mai mult sau mai puțin voalate, împotriva celor care se opuneau. O rezistență locală s-a conturat încă din anul 2002, când au avut loc primele proteste ale contestatarilor proiectului minier, rezistență ce avea să atingă amploare națională și internațională în următorii zece ani.

Pentru memoria colectivă, mai familiare sunt protestele masive din marile orașe ale României, care au avut loc în toamna anului 2013, când zeci de mii de oameni au protestat împotriva guvernului Ponta care pregătise o lege specială pentru a da undă verde proiectului minier pe motiv de interes ´național´. Abia în vara anului 2014, Parlamentul respinge Legea Roșia Montană, care ar fi permis exploatarea minieră în termenii propuși de RMGC și care ar fi creat un precedent periculos, cum strigau protestatarii, ´Nu Corporația face Legislația.´

Un an mai târziu, în 2015, compania minieră canadiană, Gabriel Resources Ltd. a reclamat statul român la ICSID pentru că, în opinia lor, autoritățile române ar fi încălcat acordurile comerciale internaționale: cu alte cuvinte, că ar fi ´rănit´ (pus ´bețe în roate´) investitorului pentru demararea proiectului minier de la Roșia Montană. Era debutul unei epopei juridice care a durat nouă ani și care s-a derulat în spatele unor uși închise, la Washington, despre care doar câteva firme de avocatură și o mână de oameni citați ca martori aveau cunoștință. Asociația locală din Roșia, Alburnus Maior, s-a implicat în arbitraj prin inițierea procedurii Amicus Curiae (în 2018, 2022 și 2023), singurul canal formal/legal pentru a aduce perspectiva comunității și tema drepturilor omului în discuție.

În septembrie 2023, ICSID a anunțat că închide toate procedurile și se pregătește să comunice un verdict la începutul anului 2024. În România, informația a fost distorsionată și instrumentalizată cinic de o bună parte din mass-media și de politicieni, care, timp de aproape două luni, au validat ideea că țara noastră va pierde procesul și că toți românii vor plăti compensații firmei. Compensațiile variau de la 2 la aproape 7 miliarde de dolari. În discursul dominant, victoria statului român nu părea sa fie o posibilitate.

Soluționarea Litigiilor Investitor-Stat (ISDS), o controversă globală

Începuturile acestei forme de arbitraj se află în anul 1965, când Banca Mondială și-a propus să soluționeze litigii între corporații și statele în care aceste companii aveau interese economice. De regulă, companiile proveneau din zona extractivă, fie de hidrocarburi sau minereuri, dar lista cuprinde și actori din zona producătorilor de energie sau chiar și din industria farmaceutică sau din agricultură. Deseori, statele chemate la procedurile de arbitraj sunt state cu economii fragile, dar nu numai. În 2019, 983 astfel de cazuri erau inițiate împotriva a peste 100 de state. Doar 36% dintre acestea au fost soluționate în favoarea statului. Există o percepție generalizată că, din ce în ce mai des, statele sunt descurajate de la a mai legifera în favoarea drepturilor omului de teama acestor mecanisme de arbitraj (´regulatory chills´). Se pune din ce în ce mai mult atât problema suveranității statului, cât și a incapacității de plată a acestuia, un conflict care se agravează în contextul noilor politici de combatere a schimbărilor climatice.

Un caz devine relevant ca și ISDS doar dacă investitorii străini pot demonstra că interesele economice le-au fost afectate prin exproprieri abuzive, prin blocaje legislative și piedici din partea statelor unde vor să își desfășoare activitatea sau dacă investitorul consideră că statele respective nu întrunesc „standardele minime” din dreptul comercial internațional referitor la investitorii străini.

În ultimii 20 de ani, tot mai multe state din Sudul Global au început să conteste legitimitatea ISDS, pentru că practicile și deciziile acestui mecanism mențin o relație inegală de putere, în care dreptul național este suprimat de acorduri economice bilaterale. Ceva mai recent, problema a devenit spinoasă și pentru state din Nordul Global, precum SUA sau Germania, care au fost și ele ținta unor dispute.

Numeroși cercetători în domeniul dreptului internațional au evidențiat lipsa de transparență și incluziune a acestei forme de arbitraj, deoarece procedurile sunt deseori secretizate și sistemul de acceptare a martorilor sau a probelor este imprevizibil. Astfel, au fost consemnate diferite controverse legate de integritatea arbitrilor. În literatura academică, ba chiar și în propriile ghiduri etice pe care și le-au revizuit între timp, este invocat adesea jocul la  două capete (eng. double-hat system), care descrie o practică comună în instanță, conform căreia un membru al tribunalului poate funcționa în aceeași cauză și ca arbitru și ca jurist pentru una dintre părți. În plus, componența tribunalului ne arată aceeași aproximativ opt bărbați, avocați albi și bogați, care ajung să împartă dreptatea între corporații și state în conflicte legate de resurse naturale. Practic, niște persoane care nu au fost alese în mod democratic ajung să interfereze cu dreptul statelor de a-și planifica politicile (și de a proteja interesul public!) legate de funcționarea societății și  a economiei. Și așa cum am menționat mai sus, ´regulatory chills´ înseamnă că simpla perspectivă a unui caz de arbitraj poate avea efecte profunde asupra procesului democratic al unei țări: guvernele tind să se auto-cenzureze și să devină flexibile în relația cu investitorii, de teamă că vor fi date în judecată și vor trebui să plătească sume exorbitante ca pedeapsă. Cine ar îndrăzni să ´ranească´ investitorii? Deficitul democratic global în raport cu politica comercială devine din ce în ce mai evident.

Verdictul ICSID și perpetuarea violenței extractive

În seara zilei de 31 ianuarie 2024, site-ul de știri digi24.ro publica o știre cu un titlu aparent neutru: „Surse: România pierde procesul cu Gabriel Sources pentru Roșia Montană. Ar trebui să plătim cel puțin două miliarde de dolari”. Știrea neverificată avea să genereze din a doua zi mii de știri și ore întregi de dezbateri agitate pe posturile naționale de televiziune. Doar vestea că România pierde și nu că ar putea pierde procesul de la Washington a generat în spațiul public ´șoc și groază´, iar suma exorbitantă era asemănătoare unui dezastru economic.

Componenta de uimire a fost întărită de răspunsul aproape religios din partea mass-media, a experților, a politicienilor, în care nimeni nu contesta un astfel de verdict. ICSID părea autoritatea supremă și incontestabilă. Guvernanții, în frunte cu premierul țării au stabilit, de la bun început, construcția discursivă a cazului, adoptând poziția de învinși și perdanți. Abia după o săptămână, în plină isterie mediatică și politică, premierul Ciolacu a încercat să tempereze discuția și a îndemnat la răbdare, în așteptarea unui comunicat oficial din partea Curții. Gestul politicianului era tardiv și deloc credibil, pentru că termenii discuției fuseseră deja stabiliți.

Societatea românească începuse deja exercițiul ridicol de stresant de a calcula mental tot felul de modalități de plată a ´greșelii´. În discursul public, termeni și sintagme precum „compensație” sau „pretenții financiare” au fost înlocuiți cu „notă de plată”, „factură” sau „decont”, într-un limbaj al dezastrului economic iminent.

Timp de aproape două luni, subiectul a fost instrumentalizat pentru ca principalul partid de guvernare să-și atace adversarii din opoziție, dar și pentru a simula anchete ad-hoc în platourile televiziunilor pro-guvernamentale, entuziaste să vâneze trădătorii care s-au opus exploatării aurului și din cauza cărora vor fi bune de plată încă două generații. În tot acest spectacol al dezastrului, din dezbateri au lipsit întrebări elementare despre legitimitatea și controversele globale ale acestei forme de arbitraj internațional, ´îngrozitor de legală´, cum ar spune unii avocați.

Comunitatea localnicilor fost din nou exclusă din aceasta conversație, Roșia Montană fiind prezentată ca un loc blestemat să rămână sărac. Progresiștii din 2013 erau văzuți ca vinovați că au blocat legislativ proiectul RMGC; cei din 2021 erau acuzați de conspirație la nivel internațional pentru că au propus introducerea Roșiei Montane în lista zonelor protejate UNESCO. Nimănui nu părea să-i pese de ceea ce s-ar putea numi trauma intergenerațională prin care a trecut aceasta comunitate, și numeroasele pierderi materiale și intangibile pe care le-a suferit. Aceste pierderi au afectat enorm demnitatea acestor oameni, iar rana lor a fost adâncită în contextul acestui arbitraj și al dezbaterilor care puneau accentul doar pe ´datoriile´ de plată:

„când a venit zvonul, cu vreo trei săptămâni înainte ca verdictul sa fie dat la Washington, Ciolacu a venit și a spus „Trebuie să plătim  miliarde de euro. (…) Toată lumea se uita la noi, că noi, activiștii, trebuie să plătim (…) Ne-au văzut ca niște paria…” (Localnic din Roșia, iulie 2024)

Victorie a la Pirus 

În ciuda acestui asamblaj al dezastrului, în data de 8 martie 2024, spre miezul nopții (ora României), Curtea de Arbitraj de la Washington anunța că respinge, cu vot majoritar și o opinie divergentă, pretențiile financiare formulate de Gold Corporation Ltd. Mai mult, nu doar că România nu era ´bună de plată´, dar compania canadiană ar fi trebuit să plătească statului român circa 30 de milioane de lei, echivalentul cheltuielilor juridice acumulate în cei nouă ani de proces.

Pentru politicienii și formatorii de opinie de la București, acest moment pivotal ar fi fost un bun prilej de reflecție și de rectificare. Poate chiar și să mulțumească acelor activiști care au muncit zeci de ani de zile, pe străzi și în instanță, ca să dovedească ilegalitățile Gold-ului și care au sprijinit statul inclusiv în cadrul arbitrajului, mulți eroi invizibili. Dar s-a ratat și acest moment. În context preelectoral, discuțiile au degenerat în atacuri politice și ideologice. Din nou, Roșia Montană era exclusă din dezbaterile publice. Abia după comunicarea victoriei, în spațiul public încep să apară analize mai detaliate despre impactul pe care l-a avut proiectul asupra comunității.

Pentru a înțelege atmosfera la nivel local am vizitat Roșia Montană, unde am discutat cu mai mulți foști și actuali activiști locali care s-au opus proiectului minier, dar și cu antreprenori și localnici. În mod naiv, ne așteptam ca Roșienii să fie fericiți după obținerea victoriei nesperate  de la Washington. Însă aceștia au manifestat o atitudine reticentă, marcată de oboseală, ezitare și de un sentiment profund de neîncredere în guvern și în autoritățile locale și regionale.

Este drept că sosirea noastră din vară a coincis cu o decizie a ICSID de a suspenda temporar punerea în aplicare a hotărârii din 8 martie. Este posibil ca această evoluție să fi contribuit la sentimentul predominant al învingătorilor descurajați care suferă anxietatea justiției suspendate. Din mărturiile localnicilor, putem citi multă neîncredere și traume despre care nimeni nu vorbește în spațiul public:

„Am câștigat războiul, dar sunt multe distrugeri…. oamenii vor să se întâmple ceva …autoritățile nu mișcă un deget …nici o informație despre ce înseamnă UNESCO” (Localnic din Roșia Montană, iulie 2024).

Unii oameni din Roșia au descris atmosfera din comunitate: discursul de la nivel central, care a dat vina pe rezistența civică, a fost asimilat și la nivel local. Practic, unii localnici erau convinși că vor trebui să plătească miliarde de euro daune din cauza ONG-urilor. Exercițiul democratic absolut necesar, realizat de aceștia chiar și în timpul arbitrajului, ca intervenție Amicus Curiae, a fost ignorat din nou. Apelând la Dreptul fundamental de Participare al comunităților la luarea deciziilor sociale și de mediu, intervențiile Amicus au fost transmise de către ONG-uri tribunalului de la Washington.^[2] Deși nu putem ști exact semnificația acestor intervenții în cadrul formal atât de complex al arbitrajului, ele ar trebui înregistrate în memoria colectivă ca fiind acte istorice de democratizare a politicii comerțului global.

Anii de dezbinare au lăsat răni adânci în comunitate. Printre oamenii cu inițiativă care vor să arate că există alternative la minerit, există si o doză de scepticism că firma va pleca cu adevărat. În ciuda victoriei de la Washington, compania canadiană este percepută, în continuare, într-un registru militar, ca ´ocupație´ sau ´stăpânire´ străină, într-un ´război psihologic´ de uzură. Compania deține, totuși, 80% din proprietățile din Roșia Montană. Cât timp sub Roșia va fi un zăcământ de aur, acest loc pare că va fi prizonier al bătăliilor dintre jucătorii din industria extractivă.

 „Roșia Montană nu este în viața lor de zi cu zi, să se streseze. N-au nicio grabă.  Ei au timp suficient. Cinci ani, zece ani, douăzeci de ani.(…) Oarecum, sunt stăpâni aici, prin faptul că au proprietăți.” (Localnic din Roșia Montană, iulie 2024)

Semnele nedreptăților sunt clare: un localnic le-a descris ca fiind ´răni în suflet´. Acum discuția nu mai este despre cianuri, ci despre patrimoniul de valoare mondială. Care va fi simbolul acestui ´tezaur´ recunoscut în contextul noilor presiuni ale tranziției verzi? Care sunt posibilitățile de dezvoltare atâta timp cât Planul urbanistic este blocat? Pe cine include UNESCO, atâta timp cât comunitatea vecină, a romilor din Dăroaia, nici măcar nu apare pe harta victoriei? Viitorul este la fel de incert pentru Roșieni, care așteaptă de la statul român să-și asume responsabilitățile pentru planificarea intereselor publice și dezvoltarea alternativă.

Dacă discuțiile din ultimii nouă ani au fost despre oblojirea pretinselor răni ale investitorului, poate a venit momentul să ne îngrijim și de cicatricele lăsate în fibra comunității. Un punct de pornire ar putea fi chiar luarea în serios a contribuției societății civile la câștigarea procesului și proiectarea unui viitor mai just și mai democratic. Așa cum apare în intervenția Amicus încă din 2018, orice investiție trebuie să primească o ´licență socială´ pentru a funcționa și trebuie să respecte cadrul global privind protejarea părților afectate și remedierea daunelor. RMGC nu a recunoscut niciodată daunele provocate în ultimele decenii, ba dimpotrivă, a încălcat multe drepturi fundamentale. Timp de decenii, asociația locală Alburnus Maior nu a avut de ales decât să se adreseze instanțelor interne competente pentru a obține informații care ar fi trebuit sa fie făcute publice oricum. Aici vorbim despre două generații de oameni care au trăit într-o luptă continuă.

Cazul Roșiei Montane ne arată și mai mult una dintre limitările principale ale arbitrajului internațional, și ca de altfel, ale politicii globale: singurii actori valizi din punct de vedere legal sunt Statul și Companiile. Dar interesele statelor nu coincid întotdeauna cu cele ale comunităților afectate, așa cum, evident, nu pot coincide uneori cu interesele investitorilor. În timp ce pentru drepturile de participare publică sunt încă multe bătălii de luptat, devine clar că o renegociere reală a procesului decizional democratic este iminentă la nivel global.

 

Mulțumiri

Mulțumiri speciale localnicilor din Roșia Montană și altor reprezentanți ai societății civile din România pentru timpul și energia pe care au investit-o în a discuta aceste probleme cu noi. Autorii recunosc, de asemenea, sprijinul din partea următoarelor scheme de finanțare: PNNR-ULBS, 760077/23.05.2023 și FCT-PTDC/GES-AMB/29355/2017.

 

Articolul a fost publicat inițial în limba engleză pe platforma AnthroArt.

 

---

^[1] Extras din știrea ‘Nota de plată pentru Roșia Montană: Cât trebuie să dăm, bugetul în pericol’ / Antena 3, 8 martie 2024.
^[2] Organizațiile sunt Alburnus Maior, Greenpeace și Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu.