Trăind împreună cu alte specii

Emma Cyr (Universitatea din Stockholm) cercetează invazia crabului albastru, o specie neindigenă în apele Mediteranei, în prezentarea cu titlul „’Monstrul e aici’: crabii albaștri în strâmtoarea Siciliei”, în cadrul panelului EASA P163: „Revendicarea mării, antropologia marină: mobilități mai mult decât umane, legi fluide și confiscarea oceanelor”. Crabii albaștri (Callinectes sapidus) sunt obiectul unei dileme discursive (dar și practice): sunt considerați un monstru invaziv, dar și o potențială resursă. Cercetarea Emmei Cyr examinează această dublă reprezentare pentru a vedea ce se întâmplă atunci când “monștrii” sunt comodificați ca resursă.

Sosirea relativ recentă a unei noi specii marine – crabul albastru – în apele de coastă ale Siciliei preocupă atât comunitățile de pescari, cât și conservaționiștii. Efecte nedorite ale infrastructurilor de transport maritim, crabii ajung în Mediterana cu vasele care transportă balast (nisip și apă pe care le deversează, dimpreună cu vietățile aferente, în noua locație). Fără dușmani naturali în apele Siciliei, ei devorează populațiile de scoici și pun în pericol supremația Italiei ca exportator de moluște și fructe de mare. Renumiți pentru voracitatea lor, crabii albaștri sunt reprezentați în imaginarul monstruos, ca extratereștri invazivi, mașini de război sau canibali. Se reproduc rapid în condiții favorabile (cum sunt apele călduțe ale Mediteranei); femelele depun milioane de ouă, gestația este scurtă (30-50 de zile), iar progeniturile mâncă tot, inclusiv proprii semeni, ceea ce adaugă la ideea de monstruozitate.

Așadar, ce poți face cu o specie monstruoasă, care devorează tot ce găsește în cale și distruge plasele de pescuit cu cleștii săi puternici? Soluția practică: transformarea monștrilor antipatici într-o mâncare delicioasă! Mulți chefi locali se străduiesc să introducă în meniul meditarean acest crustaceu ca pe o delicatesă, dar acest lucru se dovedește dificil pentru că localnicii se lasă greu convinși să îl accepte. Dar, până la urmă, schimbarea obiceiurilor și preferințelor alimentare este un răspuns la schimbările climatice și provocările ecologice contemporane. Cu toate acestea, trebuie găsit un echilibru între protecția speciilor native și supra-exploatarea speciilor invazive.

Dincolo de specificul acestei situații concrete și de subtilitățile semantice și analitice (ce este și cum arată un monstru, și mai ales ce putem face cu el), ne putem gândi că astfel de invazii vor fi tot mai frecvente și mai devastatoare în lumea în care trăim, iar soluțiile de adaptare sau rezolvare vor fi, în mod necesar, tot mai creative și mai flexibile. În fond, ce este o specie invazivă? Una care se regăsește într-un habitat diferit decât cel original, printr-o migrație fortuită sau intenționată, și care dă peste cap ecosistemul local. Ce anume o face monstruoasă? Prezența nedorită? Înfățișarea? Interacțiunile cu mediul nou? Crabul albastru este nu doar o mâncare delicioasă, ci și, iată, food for thought.

Comunitățile Inuvialuite din nord-vestul Canadei, în special cele din jurul sistemului de lacuri Imaryuk („Lacurile Husky”), se confruntă cu o provocare din ce în ce mai mare: creșterea populației de castori. Acest fenomen afectează în mod direct activitățile de pescuit, o verigă esențială în cultura și economia locală. Proiectul BARIN, printr-o abordare multidisciplinară-cercetătorii, în colaborare cu pescarii inuvialuite-caută să înțeleagă dinamica acestor schimbări și să dezvolte strategii de co-management adaptate la contextul local. “Febra castorului” sau “ciuma castorului” sunt doar două dintre poreclele găsite de către comunitățile Inuvialuite pentru a arăta gravitatea situației.

Lucrarea lui Callum Pearce aduce în discuție marile cauze care au declanșat această situație de invazie a castorilor, într-un teritoriu în care în ultimele decenii nu a existat această specie. Iată mai jos atât cauze istorice ce țin de politici de mediu și economice, cât și de schimbări climatice:

-populația adultă a comunității Inuvialuite spune că acești castori nu au existat până acum aici, dar seniorii comunităților își aduc aminte că în anii 1950, au existat politici ale guvernului de populare cu castori pentru ajutarea vânătorilor non-indigeni. Cum comerțul cu blană de castor a trecut printr-un declin datorită contextului internațional, aceștia nu au mai fost vânați iar numărul lor a crescut;

-schimbarea climatică, cu veri mai lungi și mai călduroase a dus la schimbarea vegetației, astfel încât acest teritoriu neatractiv pentru castori în trecut, a devenit un habitat bun pentru dezvoltarea lor;

-tot schimbările climatice, care au declanșat numeroase incendii de pădure, au dus la distrugerea habitatelor din alte părți;

-urbanizarea accentuată din ultimele decenii, construirea în spații care înainte nu erau locuite, a împins populația de castori să găsească noi teritorii sălbatice, ca și cele din jurul sistemului de lacuri Imaryuk;

-exploatarea forestieră accentuată a dus de asemenea la distrugerea habitatelor castorilor din alte regiuni iar aceștia s-au refugiat în zona lacurilor Imaryuk.

Această invazie de castori produce perturbări puternice în modul de viață tradițional al comunităților de indigeni din nord-vestul Canadei. Folosind ca metode de cercetare interviurile și cartografiere participativă, cercetătorul a aflat de la deținătorii de cunoștințe inuvialuit cum influențează direct modul lor de viață această numită „ciumă a castorului”:

Expansiunea populației de castori în Cercul Arctic a dus la perturbări semnificative ale ciclurilor de migrație ale somonului, un aspect crucial pentru ecosistem și pentru comunitățile locale dependente de pescuit. Construcția de baraje a fragmentat habitatul somonului, îngreunând accesul la zonele de reproducere și hrănire. În plus, scăderea nivelului apei în pârâurile cheie de pescuit, cauzată de barajele construite de către castori, a limitat semnificativ accesul pescarilor la zonele tradiționale de pescuit, afectând atât cantitatea, cât și calitatea capturilor. Traseele tradiționale  folosite pentru recoltare vara, sunt legate de istoria și tradițiile comunităților, iar blocarea acestora reprezintă o pierdere semnificativă. Aceste modificări au implicații directe asupra securității alimentare și a bunăstării comunităților inuvialuite, care se bazează în mod tradițional pe resursele acvatice.

În concluzie, autorul arata cum castorul a devenit o metaforă a complexelor provocări cu care se confruntă guvernarea inuvialuită. Prezența sa tot mai răspândită simbolizează atât interferența deciziilor guvernamentale, cât și vulnerabilitatea terenurilor inuvialuite în fața schimbărilor climatice. Expansiunea populației de castori a scos la iveală dificultățile de a concilia perspective diferite asupra gestionării terenurilor și a apei, evidențiind necesitatea unor mecanisme mai eficiente de colaborare între comunitățile inuvialuite și guvern.

Franz Krause (Universitatea din Koln) este un antropolog interesat, în general, de antropologia mediului și rolul apei în cultură și societate, cu o cercetare de teren intensivă, începând din 2017, în delta Mackenzie. Prezentarea sa intitulată “Vânătoarea de balene ca împărtășire: respectarea animalelor din apele Inuvialuit” a avut loc în cadrul panelului EASA P039: „Lumi acvatice: integrarea relațiilor om-mediu în gestionarea resurselor maritime și de apă dulce” și aduce în discuție un subiect de antropologie clasică (vânătoarea și împărtășirea resurselor într-o comunitate), discutându-l dintr-o perspectivă contemporană, cea a crizei ecologice și de resurse.

Inuvialuiții din zona arctică din vestul Canadei sunt vânători pricepuți, ghidându-se după un set de cunoștințe ecologice tradiționale (TEK – traditional ecological knowledge), iar vânătoarea anuală de balene beluga (Delphinapterus leucas) constituie un moment cheie în activitățile tradiționale de subzistență. Vânătoarea și prepararea balenelor reprezintă un eveniment colectiv, cu participarea întregii comunități. La un astfel de eveniment a asistat și Franz Krause în vara anului 2022, la Shingle Point – sau Tapqaq în idiomul local – pe țărmul mării Beaufort. În acea zi de iulie, după mai multe eșecuri, vânătorii de balene s-au întors victorioși cu captura, două beluga uriașe pe care le-au tranșat pe mal împreună cu toți membrii comunității. A fost un prilej de comuniune, de bucurie, de împărtășire a resurselor – fiecare a venit cu uneltele proprii să taie bucăți de carne, piele și grăsime sau mult apreciatul muktuk – o delicatesă locală. Carcasa și resturile au fost apoi restituite mării și devorate de animale și păsări.

Analiza lui Franz Krause militează pentru înțelegerea vânătorii de balene (sau alte animale) în limbajul local al împărtășirii (sharing). Conform unui obicei larg răspândit în rândul grupurilor de vânători-culegători din întreaga lume, oamenii sunt obligați să împărtășească unii cu alții, dar și cu mediul non-uman, cel care le asigură resursele. Vânătoarea de balene, pentru comunitatea inuvialuit, este o formă de respectare a animalelor, în care uciderea este o parte integrantă a susținerii vieții, mai degrabă decât finalul său violent. Viața, în această înțelegere, nu rezidă atât de mult în corpurile individuale, cât în ​​rețeaua mai mare a vieții, care nu poate fi bazată pe antagonism, ci este ferm întemeiată pe reciprocitate.

În contextul unor întâlniri între reprezentanți ai comunității și specialiști în conservare veniți în aria protejată (Marine Protected Area) cu scopul de a urmări migrația balenelor cu ajutorul unor dispozitive de tip GPS fixate pe ele, au ieșit la iveală o serie de disensiuni care trimit, în ultimă instanță, la divergențe esențiale cu privire la relația om-natură. Vânătorii de balene, cei care le ucid pentru a le consuma înpreună cu comunitatea, s-au arătat, oarecum paradoxal, îngrijorați că eforturile conservaționiștilor ar putea deranja balenele. În accepțiunea indigenă, balenele sunt parte a unui univers bazat pe împărtășire, în care, dacă sunt tratate cu respect, animalele se oferă singure oamenilor pentru rațiuni de subzistență. Dar orice fel de exploatare și ucidere a lor înafara acestui scop și a acestei viziuni despre lume este o lipsă de respect față de animal și o sfidare a legilor firii. Aici este, în fine, sursa tensiunii dintre conservaționiști (care vor să protejeze animalele și habitatul lor și să le încurajeze înmulțirea) și populațiile care depind de resursele mediului înconjurător pentru supraviețuire și care văd în sacrificarea animalelor pentru binele omului o formă de respect reciproc și de împărtășire pentru binele suprem: VIAȚA. Susținerea vieții reprezintă continuarea acestor relații reciproce (care includ sacrificarea), spre deosebire de viziunea conservaționistă care militează pentru adâncirea distanței dintre om si animal, pentru protejarea celui din urmă. Această analiză este deosebit de valoroasă pentru o înțelegere mai nuanțată a diversității de experiențe om-natură și o includere mai atentă a cunoașterii comunităților locale, în dialog cu cunoașterea științifică.

Dacă ne gândim la plantele din mediul urban drept cetățeni, oare am putea să le protejăm mai bine? Pornind de la perspectiva că orașele nu sunt ocupate doar de oameni ci de tot felul de viețuitoare, putem să observăm că plantele au agentivitate în oraș, aduc contribuții, și prin urmare ar putea să aibă și drepturi care sunt protejate politic. Anna Zadrożna și-a ales ca studii de caz orașele Gdansk și Istanbul. Prin observații etnografice și analiza politicilor urbane, ne provoacă să regândim ierarhia dintre ființe vii, cine merită reprezentare și protecție, ca să ne re-conturăm posibilitatea unui viitor mai sustenabil.

Textul face apel la câteva concepte teoretice de bază. De exemplu, antropocen, face referire la era în care ne aflăm astăzi, o epocă marcată de efectul oamenilor asupra ecosistemelor. Agentivitate, mai comun întâlnită prin termenul din engleză agency, este abilitatea de a lua decizii și de a acționa pentru a-ți influența mediul înconjurător. Baza teoretică de la care a pornit autoarea este studiul posibilităților, o perspectivă care investighează cum ne imaginăm viitorul și de ce transformări avem nevoie ca să realizăm acest potențial. Practic, cum ne imaginăm o altă lume, de exemplu una în care oamenii nu domină restul viețuitoarelor.

Orașul polonez Gdansk a început să formuleze o Cartă a copacilor pentru a îi putea proteja de tăieri sau tunderi excesive și pentru a crește acoperirea de arbori din oraș. În timpul pandemiei COVID-19, când oamenii și-au încetinit activitatea și au mai lăsat mediul înconjurător în pace, plantele urbane din Gdansk, Istanbul, dar și din restul lumii au reușit să funcționeze după o logică proprie. Au reapărut specii vechi, poienițe sălbatice urbane, plante înfloreau prin piatra trotuarelor. Odată ce acești actori vechi dar noi s-au arătat în spațiul public, administrațiile locale poloneze au ales să-și schimbe practicile de amenajare precedente încât să restricționeze mai puțin posibilitatea plantelor de a crește și de a se răspândi pe cont propriu. Primăria Gdansk a decis să încurajeze sălbăticia. A tăiat, asfaltat și sistematizat mult mai puțin ca înainte. Pe de o parte au făcut asta pentru că este mai ieftin. Dar perioada în care administrația a acționat mai puțin le-a reamintit că plantele pot realiza multe prin propria agentivitate.

Logica de intervenție antropocentrică asupra naturii urmărește anumite ierarhii: oamenii și posesiunile lor au prioritate în fața plantelor, iar plantele “frumoase” sau “utile” în ochii oamenilor au prioritate în fața celor care nu intră în această categorie. Dar atunci când natura are mai mult spațiu de decizie ea își reprezintă propria logică de nevoi. Așa apar mai des buruienile care sparg cimentul, crengile care zgârie fațadele, sau speciile invazive care le amenință pe cele locale. Plantele nu sunt omogene, unele sunt mai primitoare sau mai bine-primite în oraș ca altele.

Întrebarea este cine rămâne exclus din legislație, planificări urbane și studii? Cum se gestionează conflictul dintre diverse tipuri de plante? În conceptul de cetățenie umană, avem și drepturi și obligații atunci când participăm la viața comună. Pentru plante creăm categorii administrative care le dau dreptul de a trăi și înflori, sau nu. Buruienile nu sunt o categorie organică, biologică, ci una construită social în care încadrăm plantele care amenință drepturile unora, iar prin urmare le curmăm dreptul de a crește. Dacă ne descleștăm pumnul cu care ținem rigid guvernată viața organică a metropolei, înseamnă să lăsăm această negociere de drepturi și obligații să aibă loc într-un mod mai flexibil, bazat pe reguli care nu sunt neapărat ale noastre.

Ne construim fantezia că plantele ne vor supraviețui – după apocalipsă, după dezastrul climatic, noi poate vom dispărea dar ele își vor reveni. Zadrożna în schimb investighează cum plantele sunt deja active în politică, fie prin felul în care deja se manifestă material în oraș, fie reprezentate de către oameni, și nu trebuie să aștepte un viitor distopic ca să poată recăpăta niște agentivitate și putere. Vedem asta prin grupul de cetățeni, ONG-uri și autorități care s-au adunat la Gdansk să gândească un document care conferă mai multe drepturi copacilor, sau prin poienițele care cresc de la sine unde înainte era gazon.

O mențiune importantă este că Zadrożna nu pretinde că astăzi deja există acea lume în care plantele sunt reprezentate politic. Ea observă mecanismele de azi ca să identifice posibilitățile ca această lume să înceapă să existe. În anumite practici de guvernanță actuale, apar frânturi de posibilitate.

Prezentările rezumate în acest material au fost susținute în cadrul Conferinței Asociației Europene de Antropologie Socială (EASA) de către Emma Cyr (Stockholm University), Callum Pearce (Anglia Ruskin University),  Franz Krause (University of Cologne) și Anna Zadrożna (Institute of Anthropology, University of Gdańsk). Conferința EASA are loc bianual și este un eveniment unic în Europa, cel mai mare de acest gen. Ediția cu numărul 18, din care fac parte aceste prezentări, a avut loc în 2024. Sub tema Doing and Undoing with Anthropology a adus împreună peste 2500 de participanți, cercetători din domeniul antropologiei și științelor sociale conexe din Europa și restul lumii.

Oana Ivan
Este antropolog specializat în antropologie vizuală și antropologia mediului (în urma doctoratului obținut în co-tutelă la University of Kent, UK și Universitatea Babeș-Bolyai, România). De asemenea, este regizor și producător de filme documentare antropologice centrate cu precădere pe interacțiunea dintre comunitățile umane și mediul natural. Aria de cercetare cuprinde în special arii naturale protejate din Delta Dunării, Lunca Dunării, Carpații Orientali, Podișul Transilvan și Munții Apuseni. În prezent este lector în cadrul departamentului de Film Documentar al Facultății de Teatru și Film-Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. De asemenea este consultant și colaborator în diverse proiecte de cercetare a: Național Geographic, World Bank, Electric Castle.

Alexandra Lulache
În ultima vreme Alexandra vrea să înțeleagă mai bine cum oamenii își creează și ocupă spații, ce înseamnă dezvoltarea unui oraș și a unei comunități, cine/de ce e exclus din resursele unui loc. Are licența în Antropologie Socială de la London School of Economics și un master în Development Studies de la IDS, Sussex. A lucrat în consultanță, cercetare, ONG-uri și cultură, explorând subiecte diverse dar care aveau ceva în comun: cum demontăm și prevenim inechitatea în societate. Îi place cercetarea cu aplicații în dezvoltare comunitară și să se plimbe prin orașe mici. În paralel, a co-fondat cineclubul feminist F-SIDES și îi place să gătească cu prieteni.

Petruța Teampău
Este doctor în antropologie culturală al Universității Babeș-Bolyai (2008) și lector în catedra de Științe Politice a Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, UBB (din 2009), unde predă cursuri de metodologia cercetării calitative, etică aplicată, sociologie politică. Între 2005 și 2021 a făcut cercetare de teren în Delta Dunării pe teme de istorie orală si antropologie urbană. De asemenea, cercetează și publică pe subiecte legate de viața femeilor din România înainte și după 1989, antropologia corpului, gen, educație, participare politică. Publicații recente: “Trouble in paradise: Competing discourses and complex governance in the Romanian Danube delta”,Marine Policy, vol. 112 (2020), Local cosmopolitanism. Imagining and (Re)-making Privileged Places (cu Kristof van Assche), Springer Books, 2015; “Pirates, fish and tourists. The life of post-communist Sulina” (cu Kristof Van Assche), în Constantin Iordachi și Kristof van Assche (ed.) The Biopolitics of the Danube Delta: Nature, History, Policies, London: Lexington Books, 2014, pp. 183-194.

Roxana Alexa
Născută în anul 1990 la Timișoara, este actriță de film și teatru, are experiență în radio și televiziune, prezintă și organizează evenimente sportive și cultural-artistice. A studiat actoria la Școala de Film din București și conservare-restaurarea la Academia de Arte din Zagreb și la Universitatea de Vest din Timișoara. Este pasionată de biciclete vechi și de tehnica de poleire cu aur pe mai multe tipuri de suport și materiale și îi place mult să înregistreze voce pentru podcast și cărți audio. Mai multe despre activitate ei, aici: alexaroxana.ro.

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.