Ecologie și beton

de ADRIAN DEOANCĂ

Abstract

Puține lucruri sunt mai sinonime cu Antropocenul decât betonul, a doua cea mai folosită substanță din lume după apă. Omenirea a turnat deja îndeajuns de mult cât să poată înveli planeta cu un strat de doi milimetri și nici nu sunt semne că betonarea ar încetini. Se estimează dublarea consumului global de beton și ciment în următoarele două decenii. Materialul e atât de popular pentru că are o existență metafizică pe lângă cea fizică. Nu e doar un element ce facilitează transformarea mediului înconjurător, ci și un mediu ce canalizează ideologii, aspirații, și angoase. Pe cât e de ubicuu, pe atât e de ambivalent însă. Versatil, durabil, ieftin, și ușor de folosit, banalul amestec de nisip, piatră, apă și ciment facilitează locuirea și mobilitatea în societățile urbanizate. E însă la fel de distructiv pe cât e constructiv, și asta în special din cauza cimentului. Producția liantului sintetic implică coacerea calcarului la temperaturi înalte, un proces chimic și mecanic energofag responsabil de 8% din totalul emisiilor globale de dioxid de carbon. În acest material, bazat pe cercetarea mea din proiectul Transitions: Pathways to a Post-Carbon Future sponsorizat de Fundația Nomis din Elveția și coordonat de antropologul american Stuart Kirsch, vă povestesc despre viața socio-materială a betonului ca mediu al ideologiilor moderne și despre eforturile de a-i reduce amprenta de carbon.

Podcast Sfertul Academic

Adrian Deoancă

Autor

Adrian Deoancă e cercetător la Institutul de Antropologie ‘Francisc I. Rainer’ al Academiei Române și predă cursuri de teorie socială la Universitatea București și la SNSPA. Și-a obținut doctoratul în antropologie socioculturală la University of Michigan (Ann Arbor, S.U.A) în 2020, cu o dizertație despre stricăciune și reparații la căile ferate. Când nu are treburi mai serioase, circulă cu trenul de plăcere, se învinețește la box și îl aleargă pe șoricarul Titi.

Ioana Ocnărescu

Ilustratoare

Ioana a făcut studii de inginerie și matematică până când a găsit design-ul, care a devenit o pasiune. După un doctorat în Franța este cercetătoare într-o școală de design de lângă Paris. În timpul liber îi place  danseze, psihoterapia existenţială și ficțiunea feministă. De câțiva ani desenează prin muzee, cu copiii și după poezii; desenul este pentru ea un fel de terapie și partaj de bucurii. Câteva proiecte pe aici: https://cargocollective.com/ioanao și apoi alte explorări pe aici https://www.instagram.com/ioanaocnarescu/.

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

Betonul merită titlul de material arhetipal al Antropocenului. E cea mai la îndemână unealtă cu care oamenii îmblânzesc natura și transformă ecosistemele. Cu ajutorul lui stăvilim ape, străpungem munți, extindem țărmuri și obținem pământuri noi. E materialul care ne mediază experiența individuală și organizarea colectivă a vieții moderne contemporane. Ne naștem, locuim, și muncim în rocă artificială, iar o parte din noi vom sfârși în gropi de beton după ce murim. Ne oferă structura materială pentru industrie, mobilitate, educație și energie. Nu e de mirare că betonul e a doua cea mai folosită substanță de pe Pământ, după apă. Am turnat îndeajuns de mult cât să căptușim planeta cu un strat gros de doi milimetri și nu sunt semne că betonarea globală va încetini.

Pentru că e banal și ubicuu, tindem să-i trecem cu vederea efectele nocive asupra sănătății umane, naturii înconjurătoare, și viitorului planetei. Mai puțin cunoscut e faptul că betonul e o sursă enormă de gaze cu efect de seră care alimentează schimbările climatice globale. Reducerea emisiilor de carbon din economie, inclusiv din industrii greu de decarbonizat ca cele ale materialelor, e în prezent cea mai urgentă provocare a speciei umane în încercarea de a evita efectele cele mai catastrofice ale încălzirii climatice. Ce e de făcut ca să putem continua să ne bucurăm de avantajele betonului, restrângându-i în același timp impactul dezastruos? De la această întrebare pleacă cercetarea mea postdoctorală din proiectul Transitions: Pathways to a Post-Carbon Future despre care vă povestesc în acest material. Coordonat de antropologul american Stuart Kirsch de la University of Michigan, proiectul examinează transformările tehnologice și sociale puse în mișcare de încercările de a limita schimbările climatice. În cele ce urmează reflectez critic asupra fizicii și metafizicii betonului și asupra posibilităților de a-i reduce amprenta de carbon.

Fizica și metafizica betonului

Popularitatea universală a materialului derivă, în mare măsură, dintr-o serie de calități fizice care-l fac durabil, versatil, ieftin și ușor de folosit. Betonul simplu e un amestec de ingrediente naturale disponibile abundent oriunde în lume: apă, nisip, pietriș. Acestea sunt legate alchimic cu ciment hidraulic produs industrial din elemente la fel de omniprezente: calcar, marnă, gips. Odată uscat, se întărește în forma în care a fost turnat, rezistă la compresie și la ardere și se degradează foarte lent. Prin ranforsare cu bare din metal, capătă și rezistență la încovoiere, o calitate importantă în cazul lucrărilor publice, cum sunt infrastructurile de transport și locuire, și în zone cu risc seismic crescut, cum e Bucureștiul. Betonul armat e simultan și mai rezistent la încovoiere, dar și mai vulnerabil pe termen lung. Coroziunea inevitabilă a scheletului metalic duce eventual la compromiterea învelișului din piatră sintetică, ceea ce conferă clădirilor din betonul armat o durată de viață mai scurtă decât a construcțiilor fără armătură.

Într-o formă simplă similară, betonul e cunoscut și folosit încă din Antichitate. Romanii l-au utilizat la construcția unor edificii de o longevitate spectaculoasă, cum e acoperișul în cupolă a Panteonului din Roma. Dacă în epoca medievală betonul bazat pe ciment și-a pierdut popularitatea, interesul s-a reînnoit în secolul al 19-lea, grație inventării cimentului Portland modern obținut prin arderea unui amestec de calcar și argilă, a betonului armat și apariției primelor metode și norme naționale de calcul ale rezistenței. Aceste dezvoltări materiale, teoretice și legislative au transformat betonul armat în materialul structural preferat în Europa în perioada interbelică și au condus, mai apoi, la dominația lui absolută după Al Doilea Război Mondial. Boom-ul postbelic al betonului în cifre: între 1950 și 2019, producția anuală globală s-a multiplicat de 22 de ori, de la 200 de milioane de tone la 4,4 miliarde de tone.

Calitățile fizice nu sunt însă îndeajuns să explice hegemonia acestui material și asocierea lui cu însăși ideea de dezvoltare. Betonul funcționează și ca un mediu ce canalizează ideologii politice, relații de putere, aspirații sociale și angoase culturale. Are, în cuvintele istoricului britanic al arhitecturii Adrian Forty, ‘o existență în minte paralelă cu existența lui în lume.’ (2010: 8)

Maleabilitatea materială a betonului e izomorfă cu versatilitatea lui ideologică. Abilitatea acestui material de a transforma natura și de a o așeza în forme geometrice distincte a inspirat multe mișcări politice moderne ce căutau să orânduiască rațional societatea. L-au îmbrățișat cu patimă futuriștii fasciști ca Marinetti, constructorii naziști ai autostrăzilor germane – mult admiratele Autobahn –, arhitecți moderniști radicali ca Le Corbusier, dar și comunismul estic și capitalismul vestic. Filozoful german Anselm Jappe vede un izomorfism perfect între calitățile uniformizante ale betonului și logica abstractă a valorii de piață din capitalism (fie el privat sau de stat). Betonul armat, susține el, ‘a transformat în mod definitiv construcția în marfă.’ (2021: 181)

Potrivit lui Cor Wagenaar, un istoric olandez al arhitecturii moderne, ‘idealurile politice, economice și sociale au fost turnate direct în beton’ (2004: 8) mai ales în Europa de Est. Din punct de vedere economic, betonul prefabricat era menit să amelioreze criza locuirii postbelice în condițiile unei forțe de muncă slab pregătite și subțiate de război. Din perspectivă ideologică, betonul armat trebuia să revoluționeze societatea în sensul coagulării unei conștiințe colective. Lenin, de pildă, vedea natura sintetică a betonului drept o expresie a unității indisolubile a proletariatului, iar socialismul, aidoma cimentului, trebuia să creeze legături puternice într-o masă de particule disparate. Betonul armat a făcut posibilă materializarea unei părți din aceste idealuri, permițând, printre altele, construcții masive și încăpătoare care să aducă împreună participanți din toate clasele sociale.

Betonul poate fi văzut drept un material social nu doar din prisma asocierii cu proiectele dezvoltaționiste din comunism, ci și pentru că rămâne, până în ziua de azi, cel mai democratic material de construcție. Pentru că e ieftin și nu cere procesare industrială, betonul se pune docil în formă nu doar în edificii grandioase, ci și în mâinile constructorilor vernaculari din favelele braziliene până în satele sărace din Călărași.

Asocierea dintre beton, dezvoltare și transformare socială are și un revers al medaliei. Ca orice semn material, betonul este polisemic. Antropoloaga Krisztina Fehérváry (2013: 145) observa, de exemplu, că materiale ca betonul sau plasticul, odată văzute ca agenți ai emancipării, au început încă din anii ’70, să fie privite din ce în ce mai mult ca agenți ai opresiunii politice, economice și sociale. Lingvista Rodica Zafiu (2020) a surprins această ambivalență simbolică și afectivă a betonului într-o pastilă recentă din Dilema în care discută schizofrenia semantică a cuvântului în limba română. La singular, adjectivul invariabil ‘beton’ are conotații metaforice superlative inspirate de calitățile fizice ale materialului: o tipă beton, o defensivă beton armat în fotbal etc. La plural, capătă însă note depresive. Expresii precum ‘crescut printre betoane’ sau ‘viață între betoane,’ au mai ales valențe ideologice și afective și trimit la alienarea de natură și la angoasele vieții moderne.

Planeta de beton

Așa cum sugerează analiza de mai sus a profesoarei Zafiu, dar și lucrări ca volumul filozofului german Anselm Jappe, Betonul: Armă de Construire Masivă a Capitalismului (2021), criticile aduse betonului vizează în primul rând asocierile lui metaforice. Deconstrucția ideologică, oricât de sofisticată și binevenită, tinde să uite de efectele nocive ale poftei insațiabile de piatră sintetică. Costurile de mediu ale betonului, indiferent că îl toarnă capitaliștii, fasciștii sau comuniștii, derivă atât din producția betonului, cât și din consumul său și din deșeurile pe care degradarea lui le generează. Aceste consecințe, cu excepția prafului de pe șantiere și a noxelor evacuate pe coșurile fabricilor de ciment, tind să fie invizibile.

Deși rezistente la compresie, încovoiere și foc, structurile din beton armat au o durată medie de viață de 50 de ani, incomparabil mai scurtă decât a Panteonului din Roma. Asta înseamnă că industria construcțiilor e mereu flămândă. Betonul consumă aproximativ 8 miliarde de tone de resurse (apă, nisip, pietriș, piatră concasată, gips, și alți aditivi) în fiecare an.  Foamea insațiabilă de resurse nici măcar nu e cea mai gravă problemă. Amenințarea principală vine mai ales din partea gazelor cu efect de seră eliberate în atmosferă în producția cimentului Portland, cel mai popular dintre tipurile de ciment.

La nivel global, industria cimentului e responsabilă pentru 2,8 miliarde de tone de dioxid de carbon anual, cam 8% din totalul emisiilor globale. Jumătate din volumul de CO2 emis de fabricile de ciment vine dintr-o reacție chimică inevitabilă și nereformabilă. Aceasta presupune obținerea oxidului de calciu prin extragerea CO2 din calcarul de carieră la temperaturi de peste 1400 de grade Celsius, în cuptoare industriale. Rezultă clincherul, un material intermediar sub forma unor bulgărași duri și gri, care apoi e măcinat și amestecat cu alte materiale de adaos ca să devină ciment. Restul emisiilor de carbon din producția cimentului vin din combustibilii arși pentru încălzirea kilnurilor fabricilor (în jur de 40%) și pentru extragerea și transportul materiilor prime și a produsului finit (aproximativ 10%).

Efectele nocive nu se limitează la extracția resurselor, la reacțiile chimice implicate în producția liantului cimentos și la consumul de combustibili. Scriitorul italian Roberto Saviano subliniază, de pildă, legătura dintre beton, industria construcțiilor și criminalitatea organizată din Peninsulă și din Europa întreagă în volumul său Gomorra (2006). El arată cum face bani Camorra din ciment. În regiunea Campania, fabricile de ciment sunt adesea deținute de asociați camoriști, care își permit să vândă ieftin pentru că producția materialului de construcție se intersectează, printre altele, cu afacerile oneroase cu deșeuri sau cu traficul de armament. Astfel, reușesc să penetreze piața construcțiilor publice prin firme asociate ce obțin contracte mai mult sau mai puțin legal. Cimentul de origine dubioasă ajunge să sprijine construcții cu aparență de legalitate, iar odată turnat, betonul ascunde originea și natura banilor pe care îi înghite (Saviano 2006: 166). Anselm Jappe subliniază la rândul lui că‚ acolo unde este beton, există și corupție, lobby și capitalism sălbatic’ (2021: 93; despre legătura dintre beton și corupție, vezi și Elinoff  2017). Filozoful german amintește în plus de contribuția betonului la sterilizarea solurilor, secarea râurilor, defrișarea pădurilor și amplificarea unor fenomene naturale (2021: 85). Când vă veți veșteji de cald în oraș, așa cum mi s-a întâmplat mie în iulie în București în timp ce am scris acest material, aflați că vina o poartă, în parte, efectul de insulă de căldură al betonului din jur.

În final, betonul rămâne dăunător și după ce i se încheie ciclul de viață. ‘Betonul are durată de viață scurtă și urmări aproape veșnice,’ notează Jappe (101). Aproape jumătate din totalul deșeurilor solide municipale produse în Europa provin din materiale de construcții. Dintre acestea mai bine de 65% ajung în gropi de gunoi legale sau ilegale. Asta pentru că betonul e unul dintre cele mai puțin refolosibile materiale. Piața pentru material reciclat e limitată, iar transformarea blocurilor de beton în agregate de construcție prin măcinare e energofagă, deci foarte scumpă.

Beton verde, oximoron corporatist

Până cu câțiva ani în urmă, producătorii de beton și ciment au fost adăpostiți de dezbaterile publice despre schimbările climatice, în mare parte pentru că rolul lor e prea puțin evident. Dacă veți vizita o fabrică de ciment, responsabilii or să vă arate cu mândrie panourile digitale ce arată că emisiile de particule de praf și alți poluanți chimici sunt în parametri legali. Se vor lăuda cu calitatea aerului din localitatea unde activează, vă vor arăta copaci sănătoși și acoperișurile caselor care nu mai sunt albe de praf ca înainte de instalarea filtrelor industriale pe coș. Dioxidul de carbon însă nu se vede.

Țintele ambițioase ale Green Deal-ului european și creșterea valorii creditelor de carbon pe piața europeană încep să îi preseze însă pe marii producători. Reprezentanții industriei s-au îndepărtat treptat de negaționism climatic și, mai nou, au început să-și etaleze cu mândrie roadmap-urile către neutralitate de carbon de-a lungul întregului lanț de valori al betonului și cimentului. Astfel de documente, cum e cel publicat de CEMBUREAU, asociația europeană a cimentiștilor, caută să împace și capra creșterii economice și varza sustenabilității, deși cele două sunt mai degrabă ireconciliabile și formează contradicția centrală a capitalismului târziu.

Unele dintre soluțiile propuse, cum sunt tehnologiile de captare și stocare a dioxidului de carbon aflate încă în faze experimentale, se încadrează în categoria fantasmelor tehno-optimiste, cum le-ar numi antropoloaga britanică Dinah Rajak (2020: 474). Alte soluții, mai pământene, implică promovarea unor cimenturi cu conținut redus de clincher, care însă nu se potrivesc în zone seismice ca Bucureștiul, reducerea cantităților de ciment din beton prin încorporarea unor deșeuri postindustriale ca zgura de termocentrale, pe care dezindustrializarea a făcut-o mai rară și mai scumpă, sau mixarea în ciment a unor materiale alternative ca tuful vulcanic sau argila calcinată, care nu sunt însă accesibile peste tot în lume. În prezent, mai multe companii americane și canadiene experimentează metode de-a injecta dioxid de carbon direct în beton, însă o fac la scară mică.

Cea mai populară metodă la îndemână de a reduce rapid emisiile e însă și cea mai controversată. E vorba de înlocuirea cu deșeuri nereciclabile a cărbunelui și cocsului din petrol folosite la încălzirea cuptoarelor fabricilor de ciment. Recomandările europene preferă arderea deșeurilor municipale și a cauciucurilor uzate în fabrici de ciment, unde arderea la temperaturi deosebit de înalte distruge, teoretic, compușii organici patogeni, aruncării la groapa de gunoi și combustiei în incineratoare dedicate. Arderea acestor combustibili alternativi ajută producătorii de ciment să-și reducă cheltuielile cu combustibilul. În același timp, fabricile de ciment capătă venituri extra pentru că își taxează furnizorii de deșeuri ca să îi scape de gunoi. Unii din marii producători își valorizează economic și simbolic contribuția la decarbonizare și la reducerea volumelor de aruncare a gunoaielor la groapă etichetându-și produsele cu conținut de deșeuri drept cimenturi și betoane ‘verzi.’ ‘Chiar e o soluție magică, de tipul win-win,’ mi-a explicat un reprezentant al cimentiștilor din UE într-un interviu.

Mult mai puțin entuziasmați de această practică sunt rezidenții din localitățile în care se află fabrici de ciment alimentate parțial cu deșeuri. Alin, vecinul unei fabrici de ciment din România, mi-a trimis acum câțiva ani un videoclip al unui grătar pe care l-a organizat în curtea sa. În centrul atenției era un nor dens de fum ce se ridica din coșurile fabricii. În timp ce imaginea pendula între gazele evacuate, pervazurile prăfuite ale casei și plantele ofilite din grădină, Alin și companionii lui se întrebau, nervoși, ce se ascundea în norul ce trona deasupra lor. Să fi fost doar particule de praf de calcar și dioxid de carbon care evadaseră pe lângă filtrele industriale prea permisive? Sau conținea fumul ceva mult mai insidios, ca dioxina produsă prin arderea deșeurilor de plastic, importate de fabrică din Europa de Vest să-și hrănească cuptoarele insațiabile ?

Incinerarea deșeurilor venite adesea din import alimentează fricile locale legate de corupție și de sănătate publică și contribuie la adâncirea inegalităților regionale. Fabricile de ciment au nevoie de volume mari de deșeuri de bună calitate care sunt arareori disponibile local. Asta înseamnă că se întâmplă să ardă deșeuri venite din alte municipalități sau chiar din țări mai bogate. Cum prețurile practicate de cimentiștii din Est sunt și de 20 de ori mai mici decât cele din Vest, țările de la periferia răsăriteană a Uniunii Europene au devenit destinații preferate pentru exportatorii de deșeuri în căutare de profit.

Toate acestea sugerează că noțiunea de beton ‘verde’ e mai degrabă ceea ce s-ar numi oximoron corporatist. Antropologii Peter Benson și Stuart Kirsch (2010: 45-6) folosesc această sintagmă ca să descrie strategiile utilizate de corporații pentru a neutraliza criticile ce le sunt aduse. ‘Betonul verde’ poate fi pus în aceeași categorie a tacticilor discursive corporatiste ce lipesc unui produs dăunător un atribut pozitiv, cum sunt ‘cărbune curat’ sau ‘țigări sănătoase.’

Betonul e ambivalent. Un material versatil fizic și un mediu ideologic, e și dur și fragil și poate fi asociat la fel de ușor cu emanciparea și opresiunea, dar și cu dezvoltarea și cu distrugerea. Ne place, nu ne place, nu vom scăpa prea curând de el. Industria globală a construcțiilor toarnă anual aproape același volum de beton pe care l-au turnat chinezii în cei doisprezece ani de construcție a giganticului Baraj al celor Trei Defilee. Potrivit estimărilor, consumul global de beton și ciment se va dubla până în 2050. N-avem decât să presăm industria să-și restrângă impactul cât mai urgent prin reformarea materialului în sine și a tehnologiilor de producție.

Bibliografie

Benson, Peter și Stuart Kirsch. 2010. ‘Corporate oxymorons.’ Dialectical Anthropology 34:45-48;

Elinoff, Eli. 2017. ‚Concrete and Corruption: Materialising power and politics in the Thai capital.’ City. 21(5): 587-596;

Fehérváry, Krisztina. 2013. Politics in Color and Concrete: Socialist Materialities and the Middle Class in Hungary. Bloomington: Indiana University Press;

Forty, Adrian. 2019. Concrete and Culture: A Material History. Londra: Reaktion Books;

Jappe, Anselm. 2021. Betonul: Armă de construire în masă a capitalismului. București: Eikon;

Rajak, Dinah. 2020. ‘Waiting for a deus ex machina: <Sustainable extractives> in a 2C    world.’ Critique of Anthropology. 40(4): 471-489;

Saviano, Roberto. 2006. Gomorra: Viaggio Nell’impero Economico E Nel Sogno di Dominio Della Camorra. Roma & New York: Mondadori;

Wagenaar, Cor. 2004. ‘Ode to the European City: the example of Central and Eastern Europe’ în Jörn Düwel et. Al. (Eds.) Ideals in Concrete: Exploring Central and            Eastern Europe. Rotterdam: nai010 publishers

Zafiu, Rodica. 2020. ‘Printre betoane.’ Dilema Veche. Nr. 849 (16-22 iulie).  https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/printre-betoane- 630741.html

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.