Context
P entru a înțelege cum se schimbă cultura ca urmare a apariției turismului, este util să recunoaștem că tradițiile sunt creații ale prezentului, construite social într-un proces continuu. După cum precizează Wood,[1]întrebările centrale care trebuie puse sunt legate de proces și de modurile complexe în care turismul intră și devine parte a unui proces deja în curs de însușire simbolică. Asta sună complicat, dar nu este. Afirmarea identității locale și crearea identității etnice devin mărfuri turistice consumabile. Prin înțelegerea etniei ca „un set de relații sociale și procese prin care sunt comunicate diferențele culturale”[2], etnia poate fi înțeleasă ca o resursă care trebuie mobilizată. Turismul are astfel consecințe importante pentru modul în care localnicii își percep propria identitate și apartenența la o anumită etnie. Anumite elemente culturale pot fi comodificate prin turism, care poate oferi astfel comunităților marginalizate capital de imagine, economic și chiar politic.
În deltă, tradițiile s-au păstrat cu greu în perioada comunistă. Generația născută în comunism a creat de fapt un gol între bunicii care erau bilingvi din naștere și nepoții lor, care acum învață de la bunici și de la școală/comunitate cea de-a doua limbă, fie ea rusă, ucraineană, turcă, bulgară sau greacă. Pe lângă învățarea limbii, copiii sunt încurajați să se înscrie în corurile și ansamblurile de dans tradițional specifice grupului etnic al familiilor acestora. Sărbători precum ziua brânzei și ziua babei, lăzărelul sau bairamul, toate “se țin” acum și sunt chiar încurajate de autoritățile locale, ceea ce nu era cazul în timpul comunismului, când sărbătorile erau cel mult tolerate. Oamenii povestesc că principiul de la care se pleca era că suntem cu toții români și vorbim limba română.

Sursa: captura de ecran după pagina de facebook a muzeului
Festivaluri, turism și schimbare socială
Numărul festivalurilor și evenimentelor culturale a crescut exponențial în ultimii ani și au apărut muzee, ateliere și șezători create de localnici, deoarece satele din deltă au încercat să concureze pentru piețele în creștere ale turiștilor care caută o alternativă la turismul orientat exclusiv către natură în interiorul rezervației. Reprezentațiile live, cum ar fi festivalurile, concertele pe navele de croazieră sau pe pontoane, pot să devină un factor semnificativ în dezvoltarea economică; au capacitatea de a crește venituri, de a stabiliza piața muncii și de a produce moștenirea culturală a zonei.
Există un număr constant de grupuri, coruri și ansambluri folclorice care se plimbă prin județul Tulcea, prin Dobrogea și, mai rar, prin țară. Dacă în urmă cu 15-20 de ani existau maxim 3-4 grupuri în toată regiunea, astăzi vorbim despre minim un grup/localitate în cazul comunelor unde există turism. Pentru cântat, lipovenii, ucrainenii și bulgarii au coruri polifonice de femei, uneori acompaniate de către un bărbat cu harmușca (un acordeon cu alt tip de armonii). Majoritatea femeilor care fac parte din aceste coruri vin din corurile bisericești, unde implicarea lor nu era remunerată. Nici în cazul corului “comercial” nu există mereu remunerare, însă majoritatea se bucură de recunoaștere la nivelul comunității, în media locală sau pe rețelele de socializare.
Festivalurile nu numai că pot oferi o oportunitate pentru sărbătorirea identității locale, dar pot, de asemenea, să aducă comunitatea împreună, sporind ceea ce am putea numi “empowerment la nivel comunitar”, cel puțin în teorie. Multe inițiative locale au dus în timp la nașterea unor festivaluri ale borșului pescăresc (la Sulina, Mila 23, Jurilovca etc.) sau festivaluri gastronomice și muzicale, unde se cântă și se gătește în aer liber. Aceste evenimente sunt menite să anime comunitățile locale și să aducă turiști deopotrivă.
În cazul Serbării Borșului pescăresc de la Jurilovca, localnicii se bucură să vadă mulți turiști care apreciază satul și merg să profite de muzică și dans, însă, după primele 2 ediții, mulți spun că satul se umple de mașini, curentul pică de la supraîncărcarea rețelei și că, în afară de imaginea satului, nu beneficiază decât un grup foarte restrâns de oameni de pe urma evenimentului. Din acest punct de vedere, nu există diferențe între Jurilovca,în perioada sărbătorii borșului, Sfântu Gheorghe, în perioada Festivalului Anonimul, Avignon, în perioada festivalului internațional de teatru OFF sau Bonțida, în perioada Electric Castle. Sentimentul de apartenență la loc este suspendat temporar, pe perioada unui eveniment în care oamenii nu se simt incluși, ci mai degrabă ocupați cu forța, pentru binele unui grup restrâns de consăteni și investitori.
În “Festivals, Tourism and Social Change: Remaking Worlds”, Mike Robinson și David Picard explorează legăturile dintre turism și festivaluri și diferitele moduri în care fiecare îl mobilizează pe celălalt pentru a da semnificație realității sociale. Turismul revizitează noțiunile de ritual și tradiție, modelează spații noi și creează și reînnoiește relațiile dintre participanți și observatori. Turiștii nu mai pot fi priviți pur și simplu ca niște consumatori de spectacol, și nici turismul ca o forță comercială inevitabilă. Turismul dezvoltă treptat o relație de complicitate cu localnicii, iar acest lucru poate fi observat în procesele de reinventare și de formare a noilor modele de existență socială prin festivaluri.
Spuneam mai devreme că, acolo unde istoric nu au existat în comunitate sărbători și tradiții, ele au fost fabricate. Un exemplu relevant este proiectul asociației Sfitilina “Serbarea câmpenească a Vișinei”, un “eveniment multietnic menit să creeze legături la nivel de comunitate”, așa cum precizează Bianca, organizatoarea evenimentului. Dacă la prima ediție totul se petrecea în curtea casei sale, renovată în stil tradițional, anul acesta, la cea de-a patra, primăria a pus la dispoziție materiale și spațiu, iar oamenii își invită familiile de la oraș, dar și turiștii să petreacă împreună timp de o zi.
Nu putem vorbi despre festivaluri fără să vorbim despre muzică. Muzica este o parte esențială a tot ceea ce înseamnă performance sau punere în scenă a patrimoniului imaterial vandabil pentru localnicii din DeltaDunării. Patrimoniul muzical al unui grup etnic încifrează vechi structuri ale mentalității, active sau latente, dar și relaționări cu natura, reflexii ale istoriei și ale conviețuirii într-un anumit spațiu. Având în vedere trecutul etniilor ce compun mozaicul dobrogean, nu este deloc surprinzător să descoperim în cântecele acestora stări conflictuale interetnice sau interstatale, amintiri despre război, evenimente de viață mai mult sau mai puțin fericite, eforturi de afirmare a etnicității sau chiar de revendicare a unui teritoriu. Forma devine mai importantă decât conținutul,pentru că dialectul în care se cântă este cunoscut doar de localnici și atunci selecția melodiilor cântate se bazează pe criterii orientate spre nevoile turistului: Ce succes a avut la public în trecut? S-a aplaudat la final? Se poate dansa pe ea? Putem să o cântam și când nu e corul complet? Etc. Aceste criterii de selecție au făcut să dispară din memoria colectivă cântecele de jale sau de adormit copiii, prea lente ca să poată fi cântate în cor pe scenă. Dacă vreți să aflați totuși cum sună acestea, puteți să o faceți pe contul SoundCloud Dobruja Remixed.
La un festival, serbare sau sărbătoare, corurile încearcă să nu cânte aceeași piesă ca și alte coruri, ceea ce uneori poate fi complicat, ținând cont că cei care vorbesc același dialect (de exemplu lipovenii din Jurilovca și Sarichioi) împart adesea și același patrimoniu muzical. De exemplu în februarie 2017 am asistat la sărbătoarea Masleniței (sărbătoare ce marchează trecerea de la iarnă la primăvară) în Jurilovca. Au cântat atunci la căminul cultural din comună 6 coruri și 3 soliști. Există melodii pe care soliștii le cântă la astfel de sărbători care nu au nicio legătură nici cu dialectul lipovenesc, nici cu cultura locală. Este vorba despre ceea ce ei numesc “șlagăre rusești”. Deși fenomenul este specific mai degrabă soliștilor, există și coruri care includ în repertoriul lor câte 1-2 piese de acest fel pentru diversitate și pentru că “dau bine” la public. Este un fenomen tolerat, pentru că repertoriile, deși infuzate cu muzica pop rusească din anii ‘80, au inclus și cântece rusești tradiționale dedicate Masleniței.
Costumul popular – varianta “modernă”
Găsirea unei identități înseamnă multe lucruri. Înseamnă istorie, atât generală, cât și foarte personală; înseamnă locuri, vechi și noi, reale și imaginate; continuitate și schimbări în cadrul unei construcții cunoscute sub numele de identitate etnică, influențată de amintiri și realități noi, de sprijin și desconsiderare, afecțiune și resentimente. Astăzi, un obiect are dimensiuni simbolice, sociale, tehnice, estetice și economice, și chiar dimensiuni politice. După revoluție, nevoia de modernitate se exprimă și prin vestimentație, mai ales a celei festive, singura care grupează în rândul rușilor lipoveni elemente identitare specifice.
Aspirațiile simbolice și etnice iau forma costumului, iar în cazul lipovenilor și a bulgarilor din zona Jurilovca – Vișina, costumul este un indicator al unei realități imaginate acolo unde memoria comunității nu poate umple golurile din construcția identitară.
Costumul popular al grupului Juraveli din Jurilovca, captura de ecran de pe pagina de fb a Digi24
Costumul tradițional devine un obiect festiv, dar “upgradat” la nevoile și realitatea lumii moderne. Precum interiorul locuinței, costumul festiv reprezintă într-un mod asumat ostentativ o ruptură faţă de trecutul şi localul “ţărănesc și modest”: materialele vechi dispar pentru a face loc unui costum declarativ modern şi adaptat lumii “bune”, la care, în sfârşit, au acces.


În imaginile de mai sus se află costumul popular lipovenesc, așa cum este el construit și imaginat în 1941, respectiv 2017. Prima fotografie este realizată de Grund în 1941 la Chilia Veche. Aici nu este vorba despre un costum tradițional, cu funcție festivă sau evenimențială, ci de portul specific pentru mers la biserică, distincția între ținute fiind făcută în termeni de laic și religios, pentru că lipovenii nu lucrau niciodată îmbrăcați în hainele de duminică. Cea de-a doua fotografie este realizată în 2017 și ilustrează doi tineri dintr-un ansamblu folcloric lipovenesc. Diferențele sunt evidente, de la creolizarea anumitor elemente identitare ale altor culturi locale (pantalonul de tip șalvari în cizmă, specific turcilor dobrogeni și cazacilor – la el, kokoshnik și panglici din Rusia – la ea).


Fată cu kokoșnic, Mila 23 (sursa arhiva personală Alex. Chiselev) Kokoșnic realizat de Valentina Koker, meșter popular Jurilovca
În imaginile de mai sus putem vedea un element decorativ care poartă numele de kokoșnic. Acesta nu este specific lipovenilor din deltă, nu a fost niciodată; cu toate acestea, apare din ce în ce mai des ca parte din costumul popular festiv “tradițional” al lipovencelor. Primele care au adus kokoșnicul în portul popular sunt reprezentantele ansamblului din Mila 23 (“eu în 2011-2012 le-am văzut astfel îmbrăcate la un hram” – Alexandru Chiselev)[3]. Despre femeile din corul Mila 23 am aflat ulterior că și-au comandat costumele din Rusia. Din ce în ce mai popular printre lipovence, kokoșnicul rămâne un element pe care până acum îl regăsim doar la Mila 23 și Jurilovca, nu întâmplător, comunitățile lipovenești cele mai dezvoltate din punct de vedere turistic. Nu-l putem considera element al costumului tradițional, dar kokoșnicul este o etapă în evoluția costumului de scenă și o expresie a unor strategii identitare. Astfel de tendințe apar și la alte etnii. De exemplu, costumul ucrainenilor folosit pe scenă este oglinda celui folosit în Ucraina (perioada căzăcească și kieveană), deși, istoric vorbind, el nu a fost niciodată purtat în Dobrogea. Din fotografiile de arhivă se observă o mare asemănare cu cel purtat de lipoveni (era confecționat din materiale industriale; cațaveica apărea la ambele etnii, la fel și fusta dublă lungă). Poate că la un moment dat a apărut necesitatea diferențierii, determinată de desele confuzii între cele două grupuri slave.
Popularitatea kokoșnicului este sancționată atât în viața reală, cât și pe Facebook.


Captura de ecran de pe grupul de facebook “Indrăgostiți de Delta Dunării” care ilustrează o femeie în port “tradițional” din corul Rebalka din Crișan la Târgul de Turism al României. În imagine se observă coroana de flori cu panglici, specific rusească, dar fără legătură cu zona geografică de unde au migrat rușii lipoveni din Rusia spre Dobrogea.
Concluzii
Proliferarea festivalurilor populare stimulează treptat dezvoltarea popularității costumelor regionale. Potrivit lui Tessier[4], este necesar să se înmulțească sărbătorile locale pentru a multiplica ocaziile pentru a crea “pitorescul” care îi atrage pe turiști.
Acest proces de adaptare nu este întâlnit doar în Delta Dunării. Nevoia de a crea un patrimoniu imaterial vandabil există peste tot în lume și chiar de secole în anumite cazuri. El poate lua forme extrem de diferite deseori puternic influențate de interesul turiștilor. De exemplu, în Etiopia trebuie să plătești dacă vrei să ai dreptul de a face o fotografie cu un reprezentant al tribului Mursi, pentru că localnicii se săturaseră să fie văzuți ca niște obiecte de divertisment, dar au acceptat să fie fotografiați când au realizat că această practică poate fi o sursă de venit. În Paris, Turnul Eiffel este simbolul orașului, vânzarea lui ca parte din patrimoniul parizian aduce beneficii multora, de la municipalitate și până la celebrii vânzători ambulanți care vând brelocuri metalice cu “la damme de fer”. Când turnul Eiffel a fost construit însă, localnicii și mass-media l-au respins cu fermitate, numindu-l “la grande asperge” – marele sparanghel. Mare, greoi și inutil în prima fază, este etichetat de antropologi și istorici ca fiind ceea ce John Darlington numește “fake heritage”. Cam așa și cu costumele populare, cu muzica și cu festivalurile din deltă. Contestate, controversate, autentice istoric sau nu, ele reprezintă o formă de adaptare la noua realitate economică și socială a locuirii într-o rezervație a biosferei. Și vor deveni, cu timpul, parte din patrimoniul imaterial deltaic, cel de care ne vom aminti, pe care îl vom descrie ca fiind “autentic”.
Bibliografie
Cohen, E, A phenomenology of tourist experiences. Sociology 13 (2), 1979. https://doi.org/10.1177/003803857901300203
Dalsgaard, Steffen. The Ethnographic Use of Facebook în Everyday Life, Anthropological Forum, 26:1, 2016. 10.1080/00664677.2016.1148011
Hitchcock, M. și Teague, K. Souvenirs: The Material Culture of Tourism. Aldershot: Ashgate 2000
Michaud, Jean. Anthropologie, tourisme et sociétés locales au fil des textes” Anthropologie et Sociétés 25, no. 2. 2001. https://doi.org/10.7202/000231ar
Robinson, Mike și Picard, David. Festivals, Tourism and Social Change: Remaking Worlds, Channel View Publications, Bristol 2006.
Tessier, Albert,: Rapport sur le tourisme. Ministère des affaires municipales, de l’industrie et du commerce, province de Québec, 1939
Wood, R. Ethnic tourism, the state and cultural change in Southeast Asia. Annals of Tourism Research 11, 1984
[1] Wood, R. Ethnic tourism, the state and cultural change in Southeast Asia. Annals of Tourism Research 11, 1984, p. 353 – 374
[2] Hitchcock, M. and Teague, K. Souvenirs: The Material Culture of Tourism. Aldershot: Ashgate 2000
[3] Interviu Alexandru Chiselev, 2017
[4] Tessier, A.: Rapport sur le tourisme. Ministère des affaires municipales, de l’industrie et du commerce, province de Québec, 1939, p.41