Î n 1998, Parlamentul islandez a adoptat o hotărâre prin care autoriza construirea unei baze de date biomedicale la scara națiunii. Firma care s-a ocupat de acest proiect a fost deCODE genetics și așa a început o aventură ambițioasă: crearea profilului genetic al unei întregi națiuni. Baza de date adună informații genealogice din registrele islandeze care coboară până în evul mediu, documente medicale și date despre genetica populației contemporane din Islanda. Până în prezent platforma a adunat peste 200.000 de utilizatori, un număr semnificativ din populația Islandei alegând să doneze probe ADN. Islanda era ținta ideală pentru un asemenea studiu, în viziunea creatorilor săi, datorită istoriei ei aparte: o rată mică de imigrare de-a lungul istoriei a dus la o populație aparent omogenă și accesul la informații genealogice detaliate pe aproape 1000 ani. În timp au apărut proiecte similare în alte țări din jurul lumii: Australia, Canada, Marea Britanie, sau Norvegia.

Acest fenomen despre care a scris antropologul Gisli Palsson în volumul Anthropology and the New Genetics (Antropologia și noua genetică, 2007) ridică însă întrebări de natură etică: poate o corporație să dețină date atât de personale despre un individ și să le folosească în scop comercial? Ar trebui ca utilizatorii să fie anunțați în cazul în care se descoperă date de rudenie diferite de cele pe care le știu? Sau predispoziția la anumite boli genetice? În plus, cum schimbă asemenea proiecte perspectiva asupra identității individuale și de grup? Cum schimbă limbajul geneticii felul în care ne raportăm la propria poveste a originii noastre? Cine sunt eu în raport cu ceilalți și cărei comunități îi aparțin? După cum povestește unul dintre islandezii care au accesat baza de date genealogice care cuprinde 95% dintre islandezii născuți din sec. 17 și până astăzi: “Conform documentației nu am părinți! Sunt o clonă?…Mă distrez să le spun prietenilor că sunt o clonă compusă din ceea ce are mai bun de oferit umanitatea… Dar totuși ar fi bine să puteți repara eroarea să mă pot convinge că totuși exist.” (Gisli Palsson 2007).

Identitatea poate însemna multe lucruri – sexul tău, identitatea de gen, dacă ai ochi albaștri sau ochii întunecați, culoarea pielii tale, din ce familie vii sau din ce etnie sau religie faci parte. Unele sunt caracteristici fizice, altele se construiesc prin relația noastră cu ceilalți. În plus, de-a lungul timpului identitatea fiecăruia se poate schimba, având o natură dinamică de-a lungul vieții: devenim adulți, soți, părinți, ne schimbăm religia sau țara, culoarea părului sau jobul.

În comunitățile tradiționale și pentru o perioadă lungă din istoria umanității ceea ce ne lega de ceilalți erau relațiile de rudenie, codificate cultural – cine e rudă cu cine și din ce comunitate face parte. Relațiile de rudenie iau forme diverse în jurul lumii și nu este obligatoriu ca ele să se bazeze pe relații de sânge, așa cum suntem obișnuiți în societatea noastră. Antropologul Lewis Henry Morgan a identificat în lucrarea sa de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family (Sisteme de consangvinitate și afinitate ale familiei umane, 1871), șase mari tipuri de relații de rudenie la care subscriu societățile din jurul lumii. Alte criterii împart grupurile umane pe baza regulilor de descendență în societăți matriliniare (moștenire pe linia maternă, a femeii) sau patriliniare (moștenire pe linia paternă, a tatălui). Și acesta este doar începutul unor rețele complexe de relații interumane care în cele din urmă au rolul să ne împartă în “noi” și „ceilalți”.

Ce se întâmplă însă când genetica intervine în definirea identității? Ea sparge aceste definiții și comunități imaginate tradițional și rescrie noțiunea de ancestry (descendență), creionând o geografie extinsă a relațiilor de rudenie. În ultimii 30 ani, dar mai ales în ultimii zece ani, se observă un fenomen al căutătorilor de origini după cum îi numește cercetătoarea Alondra Nelson. Genetica, făcând salturi mari în posibilitățile tehnologice, a ajuns să joace un rol esențial în rescrierea istoriilor personale și de grup detronând alte discipline precum arheologia, istoria, antropologia. În 1997 Svante Pääbo și colegii reușeau să secvențieze ADNul unui neanderthalian, iar în anii 2000 echipe multi-disciplinare trasau migrațiile materialului genetic în mai multe zone geografice de pe Glob: primii fermieri ajunși din Orientul Apropiat până în sud-estul Europei și în Europa Centrală în neolitic, extinderea culturii Bell-Beaker de pe continent în Marea Britanie în epoca bronzului, sau marile migrații din evul mediu.

Separat, în anii 2010, în diferite poduri, parcări sau în alte locuri inedite s-au descoperit rămășițe ale unor regi celebri medievali, precum Henry IV al Franței, Richard III al Angliei sau Vladislav I al Valahiei, rămășițe care au fost testate ADN pentru a li se creiona profilul genetic. În aceste cazuri analiza genetică avea implicații politice sau istorice importante. În cazul domnitorului roman, Vladislav Vlaicu a existat un proiect dedicat care își propunea să răspundă prin mijloacele geneticii la o dezbatere veche de un secol în istoriografia românească despre originea etnică a primilor domnitori români- și anume dacă domnitorul era cuman sau român (Raport științific 2014).

Cu timpul aceste analize despre originea genetică s-au democratizat odata cu apariția firmelor comerciale care oferă teste de ancestry. O astfel de companie, 23andMe a fost plasată de revista Time pe locul 1 la inovațiile anului 2008. După spusele lor, astfel de companii îți oferă ocazia de a îți descoperi originea etnică sau de a identifica rude îndepărtate. Utilizatorul primește un kit ADN cu un tub în care depune salivă, îl trimite înapoi companiei, care extrage ADN-ul și apoi compară rezultatele cu cele din bazele de date la care au acces și în care sunt stocate profiluri genetice ale indivizilor din diverse regiuni geografice. Pe baza comparațiilor cu aceste date de referință, utilizatorul primește un raport prin care se găsesc legături cu un anumit grup de oameni. Conform unui articol din Vox (2019), compania 23andMe care susține că “ADN-ul tău spune povestea despre cine ești și cum ești conectat cu populațiile din întreaga lume” a făcut chiar un parteneriat cu AirBnb pentru a oferi clienților opțiunea de a plănui vacanțe unde au trăit strămoșii lor.

Însă astfel de teste și studiile de genetică în sens mai larg au adus cu ele o iluzie – că putem documenta pe baze științifice cine suntem noi ca indivizi, o istorie înscrisă la propriu în oase ca un certificat de naștere. Geneticienii folosesc concepte precum istorie și populație, dar care au altă semnificație decât pentru istorici sau antropologi. Populația se referă la grupuri de indivizi care împărtășesc unele afinități genetice. În cazul studiilor de arheogenetică (studiul genetic al rămășițelor arheologice), acestea vorbesc despre grupuri culturale din trecut ca fiind entități clar delimitate etnic, cultural sau biologic. În realitate povestea este mult mai complexă.

Însă această încercare de a clasifica indivizii și grupurile umane și de a stabili  legături între ele nu e nouă. Începând cu secolul 18 și mai ales în secolul al 19-lea și în prima jumătate a secolului 20, anatomiști și antropologi fizici au măsurat corpurile umane, în special craniul, în speranța că fiecare individ poate fi încadrat într-un tip antropologic sau rasial. În secolul al 18-lea apăreau studii care încearcau să ordoneze variabilitatea umană, cum ar fi Tratatul lui Carl Linnaeus Systema Naturae unde specia umană era împărțită în câteva tipuri precum: Homo europaeus, asiaticus, americanus, asser, ferus, și monstrosus. Secolul 19 și începutul secolului 20 au adus creația marilor colecții craniologice. Patologul Rudolf Virchow (1821-1902), părintele fondator al antropologiei fizice germane, a construit o colecție de zece mii de cranii și schelete la Institutul de Patologie al Universității din Berlin. În Austria, medicul Felix von Luschan (1854-1924), care a studiat cu antropologul francez Paul Broca (1824-1880), a adunat și el mii de cranii. În Ungaria, Aurel Török (1842-1912), director al Departamentului și Muzeului de Antropologie la Facultatea de Științe Umaniste a Universității, a construit o colecție de cranii pentru a studia rămășițele scheletice ale oamenilor istorici și preistorici din Ungaria. În România interbelică, antropologul Francisc I. Rainer (1874-1944) a adunat o colecție de mii de cranii care să documenteze „tipul roman”. Tipurile de populații erau circumscrise anumitor regiuni geografice, existând o legătură strânsă între constituțiile biologice, cadrul geografic și cultură în viziunea cercetătorilor.

Pe baza unor asemenea colecții au apărut studii care încercau să compare și să clasifice indivizii și populațiile. Ca exemplu, pentru spațiul României cercetătorii au ncercat să stabilească caracteristicile rasiale ale românilor și ale altor grupuri etnice care trăiesc în țară.  În 1919 și 1927 antropologul elvețian Eugene Pittard publica “Recherches anthropologiques sur les Roumains de Transylvanie” (Cercetări antropologice asupra românilor din Transilvania) și “Etude sur l’indice cephalique en Roumanie” (Cercetări asupra indicelui cefalic în România), în 1935 sociologul Ion Chelcea a publicat studiul “Tipuri de cranii românesti din Ardeal (Cercetare antropologică)”, sau Petru Râmneanțu și Petru David au semnat “Cercetări asupra originii etnice a populației din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziției serologice a sângelui” (Marius Turda 2007).

Studii contemporane precum cele semnate de Maria Bucur sau Marius Turda au re-evaluat fundamentele și premisele teoretice ale acestor lucrări, arătând limitele lor și legătura intrinsecă dintre afirmarea statului național, dezvoltarea teoriilor antropologice și chiar a unor idei eugenice (set de idei care încercau îmbunătățirea calității materialului genetic al unei populații). Căutările acelor ani au eșuat tocmai pentru că identitatea nu este o trăsătură determinată biologic, cât este rezultatul unui complex de factori genetici, culturali și de mediu. În acest sens încă de la 1911 antropologul Franz Boas demonstra efectul mediului asupra morfologiei corpului. Printr-un studiu extins, antropologul a arătat că descendenții migranților din SUA au alte dimensiuni ale corpului față de părinții lor. De asemenea, cercetări ulterioare au demonstrat că nu există tipuri antropologice pure și clasificări simple ale indivizilor din punct de vedere morfologic, datorită dinamicii populaționale de-a lungul istoriei. În plus, de la aceste tipologii artificial create și ierarhii a fost doar un pas până la politicile rasiale sau eugeniste cu consecințe catastrofale în perioada interbelică si în timpul celui de-al doilea război mondial, iar Germania nazistă este un astfel de exemplu.

Revenind în zilele noastre, întrebarea “cine sunt eu” devine parcă tot mai importantă într-o lume globală și în permanentă mișcare. Este tentant să apelăm la teste genetice care să ne arate de unde venim. Însă genetica populațiilor și categoriile ei operează la scara sutelor sau miilor de ani și pe spații geografice largi. Ceea ce înțelegem însă noi în cotidianul nostru ca identitate e circumscrisă la scara micro a interacțiunilor umane, coborând cel mult câteva generații în urmă. Este acea identitate definită de memorie, povestea pe care ne-o spunem despre Cine suntem pe baza amintirilor și anecdotelor de familie, a fotografiilor sau bibelourilor rămase, sau a trăsăturilor moștenite de la părinți sau rude. Este o relație afectivă, trăită, la scara vieții noastre.

Referințe

Gisli Palsson 2007. Anthropology and the New Genetics. Cambridge: Cambridge University Press.

Raport științific 2014. Raport științific privind rezultatele obținute în cadrul proiectului PCCA_1153b(contract229/2013). http://www.ibiol.ro/proiecte/PNII/GENESIS/rezultate.htm

Turda, M. 2007. The Nation as Object: Race, Blood, and Biopolitics in Interwar Romania. Slavic Review, 66(3), 413-441. doi:10.2307/20060295.

Vox 2019. The limits of ancestry DNA tests, explained. https://www.vox.com/science-and-health/2019/1/28/18194560/ancestry-dna-23-me-myheritage-science-explainer