D eseori când oamenii află cu ce mă ocup și anume cu antropologia morții, nu vor să afle mai multe detalii. Asta deoarece moartea încă este un subiect tabu în societatea noastră, iar cei mai mulți nu știu că noi, ca antropologi, nu investigăm morbidul. Din contră, noi avem șansa extraordinară de a intra în contact, în modul cel mai intim, cu oamenii trecutului: ce poate fi mai uman decât să descoperi gesturile celor dragi fațăde cel dispărut? Prin studierea urmelor funerare trecute sau prezente ni se relevă o întreagă lume a celor vii, bogată în semnificații culturale, spirituale sau personale.
Ce ne definește ca oameni? Ce ne deosebește ca Homo sapiens de alte specii? De-a lungul timpului au fost propuse numeroase răspunsuri la această întrebare. Iar unul dintre cele mai importante este felul în care oamenii gestionează moartea – ritualurile funerare. Nu suntem singura specie care are grijă față de cei morți – și alți hominizi aveau morminte, de exemplu neanderthalienii, iar dintre speciile de animale ne putem gândi la elefanți sau delfini. Însă pentru oameni obligația față de morți ocupă un loc principal în viața comunității; alături de ceremoniile care marchează alte momente importante ale vieții unui individ, precum nașterea sau nunta, obiceiurile funerare asigură buna funcționare a ordinii sociale.
Unul dintre primii antropologi care au observat importanța acestor ritualuri funerare a fost Arnold van Gennep. La începutul secolului XX, van Gennep constata că orice societate umană are o sumă de obiceiuri esențiale pentru buna ei funcționare, ceremonii organizate în ceea ce el a numit rituri de trecere. Acestea sunt rituri care marchează și fac vizibilă întregii comunități trecerea unui individ de la un statut la altul– nașterea, inițierea într-un grup, trecerea de la copilărie la statutul de adult, de la a fi singur la a fi căsătorit. În timp, literatura pe tema antropologiei morții a devenit extrem de bogată, cercetătorii arătând cum ritualurile asociate înmormântării sunt necesare societății deoarece: ele restabilesc ordinea după dispariția unui membru al grupului prin aducerea împreună a rudelor și a comunității, canalizează emoțiile asociate morții cuiva drag, dar îl și asistă pe cel mort, îi asigură buna trecere către o nouă existență sau regenerare.
De-a lungul timpului, societățile umane au găsit moduri variate de a asigura tranziția de la individ la strămoș. Una dintre cele mai vechi mărturii din Europa care ni s-a păstrat este o descoperire spectaculoasă din cuprinsul câmpiei întinse din estul Moscovei (în Rusia), la Sunghir. După cum povestesc Erik Trinkaus și Alexandra Buzhilova în articolul lor din 2018, la Sunghir, acum aproximativ 30.000 ani, un grup de vânători-culegători din Paleoliticul Superior au lăsat în urma lor câteva morminte impresionante. Primul este mormântul unui bărbat adult, care a suferit o moarte violentă la vârsta de 35-45 de ani, dar al cărui corp a fost acoperit de 3.000 mărgele de fildeș de mamut, canini de vulpe, brățări de fildeș și ocru roșu. Știm că ocrul roșu este un simbol asociat forței vitale și regenerării, ceea ce ne trimite cu gândul că acești vânători-culegători credeau și ei că cei morți vor continua să trăiască în altă formă. Însă chiar mai impresionant decât mormântul acestui bărbat este un mormânt dublu în care au fost depuși, cap la cap, un copil și un adolescent. Aceștia erau însoțiți, pe lângă mărgele, bijuterii și ocru, de sulițe din fildeș de mamut și coarne de cerb.
Sursa imagine: Bader, O.N. et al The Sungir Late Paleolithic Settlement (Moscow, Scientific World 1998), evolution-of-man.info/sungir.htm
Trebuie să reținem că astfel de morminte bogate rămân o excepție în peisajul funerar al epocii, însă ele ne vorbesc despre câteva caracteristici universale ale modului în care culturile tratează moartea: în primul rând, așa cum se întâmplă și în timpul vieții, nu toți oamenii sunt egali în moarte– cei trei indivizi de la Sunghir au fost văzuți de comunitate ca având un status aparte, ceea ce se reflectă prin grija față de ei și bogăția depunerilor. Prin contrast, majoritatea vânătorilor-culegători nu au rămas amintiți prin morminte. În al doilea rând, mormântul vorbește în aceeași măsură despre individ, dar și despre grupul din care face parte. În acest caz, poate selecția de obiecte reflectă rolurile jucate de indivizi în timpul vieții. Însă bogăția de obiecte, felul în care au fost lucrate, proveniența lor și întreaga dispunere spun mai multe despre grup decât despre cel dispărut. După cum a observat arheologul Mike Parker Pearson printr-o frază iconică: morții nu se îngroapă singuri. Nu în ultimul rând, inventarul și ocrul roșu ne duc cu gândul la una dintre dimensiunile esențiale ale practicilor funerare – credința într-o viață de după, regenerarea sau tranziția către o altă existență.
Societățile umane au ales să exprime aceste dimensiuni ale ritualului funerar în feluri diverse de-a lungul timpului și spațiului. Unul dintre exemplele preferate dintre cele întâlnite de-a lungul timpului este mormântul cu lebădă de la Vedbæk, din Danemarca. În acest mormânt, acum 7.000 ani, a fost depusă o femeie tânără, bogat împodobită. Lângă ea a fost depus un copil nou născut, așezat pe vârful unei aripi de lebădă. Ambii au fost acoperiți cu ocru roșu, care să le asigure transcenderea către o nouă existență. În romanul său grafic Mezolith, Ben Hagerthy pleacă de la această descoperire și își imaginează un scenariu în care bărbatul comunității mezolitice descoperă într-o zi ființe nemuritoare îmbăindu-se într-un lac, niște femei superbe care luau chip de lebede. El reușește să se căsătorească cu una dintre ele, însă aceasta moare la naștere. Bineînțeles că aceasta este doar o frumoasă ficțiune, însă are o bază documentată etnografic: după cum povestește profesorul Steven Mithen, populațiile saami din Europa de Nord credeau că lebedele sunt mesageri ai zeilor, ființe dintre lumi. De altfel găsim un ecou al acestor credințe și în povestea Lebedele, de Hans Christian Andersen. Indiferent de adevărata explicație care a stat în spatele mormântului de la Vedbæk, descoperirea ne face cunoscută o umanitate atât de aproape de noi – putem înțelege durerea pierderii unei soții și a unui copil –, dar care în același timp ne rămâne străină – prin credința în ființe mitice, posibile metamorfoze și regenerare după moarte.
Alte urme ne vorbesc despre hybrisul unor personaje ale trecutului care au încercat să scape uitării timpului. Printre ele ne putem gândi la mormintele regale fastuoase egiptene, chineze sau aztece, dar și tumulii de pământ și kurganele preistorice sau antice. Kurganele sunt movile mari de pământ și piatră construite deasupra unor morminte care deveneau în acest fel vizibile de la mari distanțe. La Solokha în Ucraina de Est s-a descoperit un asemenea kurgan scit, datat în secolul IV î.e.n. Avea o înălțime de 19 m (cât un bloc de 5 etaje) și 100 m în diametru, ceea ce sugerează că la construcția lui au lucrat numeroși oameni, pentru o perioadă extinsă de timp. În mormânt s-au descoperit osemintele unui bărbat, acoperit de aur și înmormântat împreună cu un servitor și cinci cai, dar și cu vase și armament bogat.
Interesante sunt însă culturile în care cei morți rămân pentru perioade lungi printre cei vii sau nu îi părăsesc niciodată. Dacă noi, în societatea modernă, vedem moartea biologică ca punând capăt existenței și prezenței celor morți printre cei vii, societățile tradiționale din preistorie și până astăzi au o relație complexă cu corpurile celor plecați. Robert Hertz, unul dintre cei mai importanți antropologi ai morții, a observat cum în societățile tradiționale atât corpul, cât și sufletul celui mort petrec o perioadă de timp printre cei vii. Se cunosc și exemple unde se crede că unele corpuri pot influența în continuare viețile celor vii și sunt păstrate în mijlocul comunității întregi sau ca fragmente sub cele mai diverse forme. În cercetările mele am găsit fascinante aceste cazuri în care corpurile au destine post-mortem dinamice, deoarece ele ne scot din confortul a ceea ce cunoaștem din viața cotidiană. De obicei, corpurile și, implicit, indivizii pe care îi păstrăm ne spun ceva despre ce consideră societatea respectivă a fi important. Aici ne putem gândi la moaște care intermediază legătura credincioșilor cu sfinții și Dumnezeu; sau la relicvele politice, precum mumia lui Lenin păstrată în mausoleul de la Moscova care joacă rolul de strămoș-simbol al unei istorii glorioase a Rusiei; sau capetele dușmanilor, precum capetele micșorate zanza preparate și colecționate de triburile Shuar din Amazon pentru a le folosi forța vitală.
Încă de la apariția primelor așezări sedentare ale populațiilor agro-pastorale, întâlnim urmele unor strămoși păstrați printre cei vii. În situl neolitic Çatalhöyük din sud-estul Anatoliei, arheologii au făcut o descoperire datată acum aproximativ 7.000 de ani: o groapă de sub o locuință de chirpici conținea scheletul unei femei mature care ținea în brațe un craniu lutuit și vopsit în roșu (Scott Haddow și Christopher Knusel 2017). Rămășițele erau însoțite de mărgele din vertebre de pește, turcoaz, lut și scoici. Interpretarea este că, cel mai probabil, în cazul unor indivizi, după putrezireacorpului, se alegeau și păstrau anumite oase – în acest caz un craniu, care a fost și lutuit, și pictat, probabil pentru a i se reda trăsăturile umane. Alături de alte relicve, a fost apoi păstrat de comunitate. La un moment dat s-a decis să fie reîngropat cu o femeie, care poate juca un rol important în comunitate. Între craniu și femeie au trecut însă câteva sute de ani, ceea ce ne arată că memoria unor indivizi se păstra peste generații. Ne putem imagina că nu oricine era ales să supraviețuiască timpului, mai ales că majoritatea morților nu ni s-au păstrat și numai câțiva erau îngropați în așezare.Cazuri similare de oseminte păstrate în/sub/printre locuințe găsim în tot neoliticul din zona Orientului Apropiat, Levant și Balcani, inclusiv pe teritoriul României. Vagi ecouri ale acestor practici au ajuns până la noi, cum este o altă poveste a lui Hans Christian Andersen, Elful trandafirului. În poveste, o tânără găsește corpul iubitului omorât, îi păstreazăcapul, pe care îl îngroapă într-un ghiveci și îl ține lângă pat. Din el va răsări iasomie.
Unele culturi păstrează craniile strămoșilor pentru a-i ajuta la vânătoare sau în lupte. Despre asemenea cazuri povestesc și antropologii Richard Walter, Tim Thomas și Peter Sheppard, în lucrarea lor despre triburile din LagunaRoviana, din Insulele Solomon. Aceste triburi de vânători de capete au dezvoltat un cult al strămoșilor interesant: construiesc platforme-altare de piatră pe care sunt așezate cranii umane și artefacte, în special inele din scoică,considerate bunuri de prestigiu. Alături se depun ofrande de hrană pentru strămoși. Scopul acestor altare, dupăcum povestesc cei trei cercetători, este acela de a captura puterea unui strămoș și a o materializa în altar, fără ca cei dispăruți să le poată însă face rău celor vii. Teama de cei morți este aproape universală și ia forma fantomelor, moroilor, strigoilor sau zombilor. Orice practică funerară se asigură, prin urmare, și că cei morți nu le pot face rău celor vii.
Și în imperiul Incaș găsim exemple de morți rămași printre cei vii. Când conchistadorii au ajuns în 1533 în Cuzco, capitala Imperiului, ei au avut o surpriză de proporții. După cum relatează Christopher Heaney într-un articol din 2015, din Smithsonian Magazine:
“[C]ând doi soldați au intrat în palatul unui împărat mort, au descoperit că el și soția sa decedată erau – în ochii incașilor – încă în viață. În sanctuarul interior al palatului au găsit o bătrână purtând o mască de aur care flutura un evantai pentru a ține muștele departe de perechea imobilă. Cuplul nu mai respira, ci stătea în poziție verticală, perfect mumificat. Ei și însoțitorii lor nu duceau lipsă de nimic: membrii familiei le interpretau dorințele și beneficiau de averea pe care morții încă o dețineau.”
Acești foști împărați erau păstrați și mumificați ca parte a unor ritualuri de putere – pentru legitimarea urmașilorși păstrarea controlului asupra teritoriului.
Însă în alte culturi nu doar indivizii speciali au parte de o conviețuire cu cei vii. Pentru triburile Torajan din insula indoneziană Sulawesi moartea este văzută ca un proces și nu un eveniment. Acest proces poate dura o perioadă lungă, timp în care familia păstrează în casă corpurile rudelor decedate chiar și ani de zile după moarte, le îmbracă și le “hranește”. În acest fel, rudele au timp să se obișnuiască cu ideea dispariției celor dragi și îi țin aproape până sunt pregătiți.
Câteodată însă motivațiile care stau în spatele păstrării corpurilor celor plecați sunt altele: superstiții și credințe în corpuri cu putere magică. De obicei, un destin aparte al indivizilor în timpul vieții le garantează unor corpuri puteri magice post-mortem. Kangling este un instrument de suflat sacru, asemănător trompetei, folosit în cadrul unor ritualuri funerare sau practici de meditație budiste din zona Tibetului. Ce îl face special este faptul că este realizat dintr-un os uman, de obicei femur, provenit de la un criminal, sau dimpotrivă de la un profesor respectat. Deși pentru europeanul secolului XXI un astfel de obiect pare cu siguranță ciudat, el nu este nici pe departe un caz izolat.
Un alt exemplu e așa numită Hand of Glory, mâna uscată și conservată a unui spânzurat despre care se credea în Evul Mediu european că ar împietri pe cineva, sau că poate deschide orice ușă. Alte oseminte umane au devenit amulete: de la cele descoperite în situl preistoric Neuchâtel în Elveția sau situl Kozareva Mogila din Bulgaria, la o amuletă zapotecă dintr-o mandibulă sculptată și pictată din Mexic, veche de 1.300 ani.
Această scurtă panoramă ne arată cât de complexă este relația pe care societățile umane o au cu moartea și ne spune ceva despre rolul corpului în confruntarea propriei mortalități. Moartea este un proces încărcat de semnificații sociale, emoționale și spirituale, iar felul în care îi răspundem ne arată umanitatea în diversitatea ei.
Referințe
Haddow S., Knusel C. 2017. Skull Retrieval and Secondary Burial Practices in the Neolithic Near East: Recent Insights from Çatalhöyük, Turkey. Bioarchaeology International 1 (1–2): 52–71.
Heaney C. 2015. The Fascinating Afterlife of Peru’s Mummies.
https://www.smithsonianmag.com/travel/fascinating-afterlife-perus-mummies-180956319/
Mithen S. J. 2006. After the Ice: A Global Human History, 20,000-5000 BC. Harvard: Harvard University Press.
Trinkaus E., Buzhilova A. P. 2018. Diversity and differential disposal of the dead at Sunghir. Antiquity 92 (361): 7–21.
Walter R., Thomas T., Sheppard P. 2004. Cult assemblages and ritual practice in Roviana Lagoon, Solomon Islands. World Archaeology 36(1): 142-57.
