Conceptul de corp merită un loc aparte în absolut orice discuție antropologică, atât în legătura cu teoria cât și cu practica etnografică. Pentru cei mai mulți oameni din afara disciplinei, intersecția dintre antropologie și corp, sau chiar dintre sociologie și corp, este una mai degrabă de suprafață, și se oprește la corpul-obiect și intersectarea sa cu alte două concepte cel puțin la fel de problematice – societatea și cultura. Discuțiile majoritare despre corp sunt despre înscrierea sa în anumite practici sociale și/sau culturale, despre standarde corporale și implicit ale frumuseții și se opresc, de multe ori, la suprafața pielii sau la anumite activități pe care le facem cu corpul.
Pentru antropologie, însă, adevărata miză este problematizarea corpului în raport cu însăși practica etnografică, și readucerea sa în prim planul cercetării prin conștientizarea celorlalte dimensiuni ale sale și intersectarea cu mediul, sistemul cognitiv și, în sens mai larg, însăși percepția noastră despre lume. Corpul este punctul nostru de plecare în orice activitate, așa că orice fel de cercetare antropologică are datoria de a pleca de la corp și conștientizarea explicită a acestei premise.
Implicațiile sunt majore și țin de abdicarea de la gândirea dualistă și opozițiile ierarhice de tip corp-minte, ducând printre altele la încetarea trivializării corpului și includerea sa în teme de cercetare considerate mai degrabă de domeniul celuilalt termen al perechii, mintea. Putem, astfel, vorbi de corp inclusiv atunci când ne uităm la un domeniu aparent teoretic precum analiza financiară, sau, mai aproape de noi, la dezbateri despre învățare, educație și cum includem o materie precum sportul în programa școlară, prin intermediul unui manual teoretic.
Ontologie și antropologie
Traversăm, de aproape doi ani, o pandemie care, pentru majoritatea planetei, a fost o sursă importantă și mai degrabă neplăcută de schimbare. Odată cu încercările guvernelor de a gestiona consecințele sale, au apărut în spațiul public discuții despre schimbare și conflicte între diferite moduri de a vedea lumea. În centrul tuturor acestor dezbateri se află corpul, iar modul în care îl definim și discutăm despre el, ca despre multe alte concepte, nu face decât să arate cât de necesară este o schimbare de perspectivă, care întârzie să apară. Suntem blocați într-o paradigmă care îl reduce la dimensiunea sa materială, inertă, și îl face să dispară din discuții în care ar trebui să asume rolul central. Și fac o paranteză pentru a aduce un compliment antropologiei, al cărui principal atu tocmai acesta este: posibilitatea de a schimba perspectiva și de a duce și la un alt tip de schimbare. De cadru de dezbatere, sau chiar de esență. O schimbare, în fond ontologică, așa cum trebuie să fie și discuția despre corp.
Există un curent puternic în antropologie care îndeamnă la o schimbare de direcție, de la epistemologie către ontologie. Sau ontologii, în funcție de autori. În spațiul antropologiei medicale o avem pe Annemarie Mol, în studiile despre știință și tehnologie pe Bruno Latour, însă versiuni diferite ale unei schimbări similare de paradigmă se regăsesc și la antropologi precum Marlyn Strathern, Tim Ingold sau Philippe Descola. Ce spun acești cercetători, cu mici variații, este că operăm (sau operam) cu instrumente nepotrivite ale cunoașterii în raportul cu obiectele sau subiecții de studiu. Avem, deci, o problemă de epistemologie, care maschează o realitate ontologică.
Viziunea predominantă, și aici am în vedere mai ales societățile occidentale, industrializate și în care predomină discursul științific este că trăim cu toții în aceeași lume, fixă dar influențabilă de către oameni, însă avem cu toții perspective sau reprezentări diferite. Folosind un limbaj și mai simplu, natura, obiectivă, este una singură, accesibilă cu adevărat doar prin intermediul științei și al instrumentelor sale, pe când societățile care o populează sunt multiple, și operează cu perspective diferite asupra sa. Avem, deci, culturi diferite care își reprezintă diferit mediul, într-un univers obiectiv identic. Dar dacă nu există o lume unică, ci mai multe lumi, iar știința nu e atât de obiectivă sau de ruptă de societate precum credem? Și în acest caz, cum am putea descrie alte lumi sau moduri de existență, dacă tot ceea ce avem la dispoziție este un instrumentar de termeni și concepte care aparțin lumii specifice din care provine cercetătorul (de tipul corp, natură, cultură) ? Nu voi răspunde la această întrebare fundamentală pusă de Marlyn Strathern aici, ci voi sublinia doar că întoarcerea către ontologie încearcă să ne învețe să vedem în jur lucruri diferite în loc de a vedea lucrurile în mod diferit. Și este exact genul de schimbare radicală de cadru de dezbatere sau de esență pe care am menționat-o anterior.
Cum spunem corp fără a spune corp?
Lesne de înțeles, pornind de la un asemenea tablou, ce e și cu corpul, și de ce ar fi nevoie să vorbim despre el folosind, însă, alți termeni. Deci fără a vorbi, de fapt, despre corp.
Deci ce este, până la urmă, corpul? Unde începe și unde se termină? Cum îl putem defini? Ce concepte sau ce cuvinte ne pot servi mai bine pentru a-l descrie și a-i permite să existe împreună cu toate ramificațiile sale? Fără a-l reduce la un obiect fizic, inferior minții/rațiunii și diferit, cvasi-independent de aceasta; fără a-l trimite în natură, unde unii consideră că îi e locul, ca obiect de studiu pentru biologie, genetică sau medicină, singurele științe îndreptățite să ne spună cum stau, de fapt lucrurile; fără a-l desocializa și separa de societate; și fără a-l transforma în ceva inert când corpul este, de fapt, despre devenire și posibilități de a fi, chiar dacă are o anumită moștenire care îi condiționează, genetic, într-o anumită măsură, aceste posibilități.
În încercarea de a nu ignora nici un aspect legat de corp, au fost propuse mai multe concepte alternative, fiecare dintre acestea nefiind de fapt decât o altă fațetă a aceleiași entități, născută din exigențe metodologice. Fenomenologia a popularizat noțiunea de încorporare, preluată de antropologi, pentru a arăta că discutăm de fapt despre un proces, și nu despre un construct static. Jean Pierre Warnier a propus construcția de „conduite senzorialo-afectivo-motrice sprijinite de cultura materială”, într-o încercare de a alătura materialitatea în discuție, ștergând limitele dintre corp și obiecte sau mediu, în timp ce Tim Ingold propune noțiunea de enskillment, tot un proces, care conține însă și obiectele, și mediul, dar și sistemul cognitiv.
Pentru a înțelege însă mai bine de unde vine nevoia de redefinire a naturii (sic) corpului, precum și celelalte concepte cu care se întretaie, e mai ușor să mergem pe urmele lui Mark Johnson. Acest filosof propune cel puțin cinci dimensiuni ale încorporării umane, strâns legate între ele și practic indisociabile una de alta cealaltă. Prima dintre acestea este corpul ca organism biologic, și include capacitățile preconștiente pentru postură corporală și mișcare. Acesta constituie, pe de o parte, locația emoțiilor și sentimentelor, și pe de alta definește și deschiderea noastră față de mediu. Cea de-a doua dimensiune este corpul ecologic, el propunând să gândim relația dintre organism sau corp și mediu la fel ca cea dintre minte și corp, cele două fiind aspecte ale unui singur proces continuu. Cea de-a treia este corpul fenomenologic, corpul așa cum îl trăim și îl experimentăm, de care suntem conștienți prin propriocepție și conștiința corporală, dar și prin intermediul anumitor senzații. Corpul social, penultima dimensiune, ține cont de faptul că ne formăm doar în relație cu ceilalți, și că atât creierul cât și întregul organism sunt modelate prin intermediul relațiilor interpersonale. Nu în ultimul rând, corpul cultural are în vedere dimensiuni precum genul, rasa și clasa dar și alte aspecte care formează structuri externe ce influențează, la rândul lor, modurile noastre de a fi în lume.
Corpul nu poate fi redus la niciuna dintre aceste dimensiuni, cu toate că simțul nostru comun tinde să ne trimită periodic către un dualism minte-corp, imposibil însă de susținut atât științific cât și filosofic. Johnson remarcă, în plus, imposibilitatea de a reduce corpul la textualitate fără a-l lipsi de mișcări, mirosuri, gusturi, precum și necesitatea mai multor metode de cercetare pe care cele cinci dimensiuni le implică. Demersul lui Johnson poate fi însă integrat într-un demers de cercetare mai larg, care continuă să se dezvolte în neuroștiințe și pentru care conceptul central este cel de cogniție încorporată. Acesta presupune că procesele cognitive nu au loc doar la nivelul creierului, ci implică atât corpul, cât și mediul. În plus, ele pot include și elemente exterioare corpului, precum bastonul pentru nevăzători, după cum afirmă cercetătorii care susțin ipoteza unei cogniții extinse, deși corpul, în varianta sa cu multiple dimensiuni, rămâne baza oricărei forme de cunoaștere.
Ce implicații putem extrage din această trecere în revistă a unor încercări, uneori forțate, de a vorbi despre ceva atât de evident și la îndemână într-un mod care să descrie mai bine un obiect de studiu care este, uneori, și subiect, și organism, și proces, și devenire dar și existență?
Miza nu este de fapt despre corp, ci despre a fi în lume
Prima, și poate cea mai importantă, este că în loc să discutăm despre variație culturală e mult mai util să vorbim despre moduri de a fi. Fiecare lucru pe care îl învățăm, pe care îl facem, fiecare abilitate pe care o dobândim ne permite și să percepem altfel lumea, dar și să ne folosim altfel de ea. Un concept extrem de util aici este cel de affordances (permisivități) din psihologia ecologică a lui James Gibson, care ne indică posibilitățile de acțiune pe care ni le permit diferite obiecte sau diferiți actori. Cu noțiunea de permisivități se lucrează în designul de produs, și este unul dintre motivele pentru care există în spațiile publice uși fără mâner, care permit doar împingerea, pentru a facilita anumite acțiuni și a ușura încărcarea cognitivă. Conceptul este însă extrem de util în orice fel de discuție, inclusiv atunci când vorbim despre politicile publice de digitalizare. Pe măsură ce deprindem noi abilități, crește și deschiderea noastră către mediul înconjurător, care capătă noi valențe. Un calculator devine mai mult decât un instrument pentru joaca de-a Solitaire dacă învățăm programare, așa cum un copac devine mai mult decât o sursă de umbră dacă învățăm tâmplărie. Și pentru că tot ceea ce e în jur, adică mediul, capătă constant noi valențe, iar din multiplicitatea interacțiunilor noastre se nasc în permanență și obiecte dar și posibilități noi, corpul devine mult mai dificil de ignorat, de redus la text sau la simpla biologie în această paradigmă.
O a doua implicație ar fi că nicio temă serioasă de cercetare (sau de discuție) nu poate ignora corpul, în sensul extins al termenului. Nici măcar procesul de producere de cunoaștere într-o disciplină teoretică sau realitatea virtuală nu sunt teme care să poată ignora ceea ce suntem și modul încorporat în care dobândim și punem în practică orice fel de abilități. Un creier nu poate funcționa într-un borcan, iar ficțiunea din Matrix e o simplă ficțiune dezincorporată. Indiferent despre ce temă vorbim și oricât de lipsită de corp ar părea, ea este sigur încastrată într-o rețea extrem de complexă care leagă oameni și neoameni, tehnologie, subiecți și obiecte. Un exemplu etnografic revelator este în acest sens etnografia lui Helene Mialet despre Stephen Hawking, un savant folosit deseori ca exemplu pentru potențialul minții umane chiar și în lipsa unui corp în întregime funcțional. Mialet reușește să arate, prin intermediul demersului său etnografic, cât de încorporată este, de fapt, mintea savantului, și cât de multă materialitate, inclusiv corporalitate, există în procesul producerii de cunoaștere din fizica teoretică. Fără oamenii și aparatele din jurul, și fără încorporarea acestui ecosistem, nimic nu ar fi posibil.
O a treia, și ultima pe care o subliniez aici, este că introducerea corpului, folosind orice construct teoretic capabil de a-i evidenția centralitatea în orice proces de existență și devenire, precum și încastrarea într-un set mult mai larg de relații, atât umane cât și materiale, ne poate deschide orizonturi mult mai largi în aproape orice analiză.
Cum schimbăm paradigma? Două exemple
În loc de încheiere, aș vrea să ne reamintim că acest text este scris în anul al doilea de pandemie în care au loc, în spațiul public, discuții intense despre digitalizarea învățământului, vaccinare și tehnologii medicale. Profit de ocazie pentru a lansa două întrebări de cercetare, pe aceste două teme.
- Ce s-ar schimba în discuția despre digitalizarea învățământului, din care corpul este cvasi-absent momentan, dacă l-am readuce în prim plan? Dacă am discuta despre procesul de învățare ca unul de dobândire de abilități, deci încorporat, și am scoate la iveală toată rețeaua materială și umană care produce, de fapt, acele abilități?
- Cum ne putem îmbunătăți înțelegerea reticenței cetățenilor vizavi de vaccinare, și implicit cum putem îmbunătăți politicile publice din domeniul sănătății dacă renunțăm să mai privim vaccinarea ca pe un act medical, rațional, fundamentat pur științific și implicit dezincorporat? Dacă investigăm relația dintre corp, subiectivitate și tehnologii medicale, în contextul în care vaccinul a devenit în discursul public mai mult tehnologie decât medicament, încastrat în procese de inovație, creație și dezvoltare asemănătoare celor din domeniul tehnologic. Cum putem facilita „sinteza” dintre tehnologie și subiect(ul puterii biomedicale) în aceste condiții, pornind de exemplu de la funcțiile eului piele menționate de psihanalistul Didier Anzieu, printre care o amintesc pe cea de anvelopă și conținător al sinelui? Pe care acul seringii trebuie să o pătrundă.
Corpul contează întotdeauna, însă este cu atât mai important cu cât tema pare să nu îi necesite deloc prezența. Tocmai acolo unde prezența sa pare trivială, readucerea sa în prim plan contează cel mai mult. Și, până la urmă, aceasta este și natura sa fenomenologică. Ne aducem aminte de el doar în momentele în care nu mai funcționează, și ne dăm seama că luam de-a gata și ignoram tocmai fundamentul existenței noastre. Ori, ar trebui să ne aducem aminte de el mai ales atunci când lipsește, tocmai pentru a nu fi luați prin surprindere de importanța sa atunci când se ‚strică’ și ne dă toate planurile peste cap.
Resurse
Holbraad, M. Pedersen M.A. 2017. The Ontological Turn. An Anthropological Exposition. Cambridge University Press
Ingold, T., 2000. The Perception of the Environment: Essays on Livelihood, Dwelling and Skill. London: Routledge
Leder, D., 1990. The Absent Body. Chicago: University of Chicago Press.
Mialet, H. 2012. Hawking Incorporated: Stephen Hawking and the Anthropology of the Knowing Subject. Chicago: University of Chicago Press
Mol, A. 2002. The Body Multiple: Ontology in Medical Practice. Durham: Duke University Press
Warnier, J.-P., 2007. The Pot-King. The Body and Technologies of Power. Brill: Leiden.