S porturile de luptă sunt, pentru multă lume, un teren la fel de exotic precum cele mult mai îndepărtate geografic, care au fascinat primele generații de antropologi. Este însă unul mult mai la îndemână și  pentru care provocarea cea mai mare nu este neapărat realizarea primului contact și găsirea unei modalități de a te face acceptat în comunitatea studiată, ci renunțarea la prejudecăți și încercarea de a transforma familiarul în exotic, pentru a-l putea analiza așa cum trebuie, din interior. Numai că acest lucru nu este tocmai ușor de făcut, și poate dura destul de mult până când ne dăm seama de întreg bagajul cu care pătrundem pe un astfel de teren și cum afectează atât modul în care percepem și înțelegem comunitatea sau activitatea studiată, cât și cel în care comunitatea se raportează la noi, în calitate de cercetători care aparțin la rândul lor unui anumit grup.

Ca mulți alți băieți, primul meu contact cu artele marțiale a avut loc în copilărie, prin intermediul revistelor de arte marțiale și al filmelor străine cu bătăi, închiriate și văzute pe casete în sufrageria părinților. Această activitate părea, la vremea respectivă, să ofere un răspuns destul de facil la întrebarea Ce înseamnă să fii bărbat? Răspunsul era, desigur, unul legat de anumite tipuri de abilități, dar secretul suprem al masculinității era despre putere. Atât putere fizică, dacă ne ghidăm după lucrurile extraordinare pe care le făceau artiștii marțiali din reviste – de la spartul de cărămizi până la exerciții fizice care îmi păreau imposibile de realizat – cât și mentală, pentru că era nevoie de eforturi mari de disciplinare a corpului. În filme exista tot timpul un protagonist erou care proteja văduvele și orfanii, săracii și alte categorii sociale neajutorate, și pe care toată lumea îl admira pentru abilitățile sale, puterea de a continua lupta în ciuda greutăților întâmpinate sau accidentărilor suferite și etica sa de neclintit. Indiferent de stilul practicat, el părea să obțină din partea sportului aceleași beneficii utile social și același set de abilități ușor de transferat din sală sau din mediul de antrenament într-o situație reală.

Acesta a fost bagajul cu care și eu, ca mulți alți oameni, am ajuns în sală. Cercetarea m-a purtat prin diferite săli și multiple sporturi. Am practicat jiu-jitsu brazilian, kickboxing, arte marțiale mixte, karate kyokushin, arte marțiale filipineze, și am trecut și prin câteva antrenamente de lupte libere, sambo și judo. Din toate aceste experiențe am învățat în primul rând felurite tehnici de luptă care au toate în comun un potențial distructiv pentru corpul uman. Fie că este vorba despre tehnici articulare sau despre tehnici de lovire, duse până la sfârșit toate acestea provoacă durere și urmăresc distrugerea corpului asupra căruia sunt aplicate.

În același timp însă, am descoperit că legătura dintre sport și violență este diferită față de modul în care o vedeam la început, iar cercetarea a încetat să fie despre violență în sport, devenind o cercetare a sporturilor în care ceea ce definim drept violență devine regula. Uitându-mă de la reguli și tehnici la efecte, și nu invers, mi-am putut da seama că multe dintre lucrurile pe care le credeam despre sporturile de luptă, și pe care le regăsim chiar și în rândul unor cercetători care au analizat sportul fără să îl experimenteze, nu sunt adevărate.

Un exemplu bun îl reprezintă Pierre Parlebas, un teoretician francez al sportului, care distinge între felurite discipline sau sporturi de luptă folosind conceptul de distanță de gardă (Parlebas, 1999, p. 98), prin intermediul căreia observăm că pe măsură ce regulile încep să descurajeze apucarea și să încurajeze lovirea, întâi cu membrele, apoi cu arme, distanța de gardă crește. Parlebas observă că în același timp cu creșterea distanței de gardă are loc și o creștere a violenței, considerând probabil lovirea cu o armă mai violentă decât lovirea cu membrele, iar acestea două mai violente decât trânta și tehnicile care îi sunt asociate. Observația lui nu reflectă însă experiența corporală din sport, și este rezultată mai degrabă din folosirea exclusivă a privirii pentru a cataloga, separată de celelalte simțuri.

Dacă loviturile pot într-adevăr avea consecințe extrem de dureroase și lasă de obicei semne întipărite în carne, tehnicile dintr-un sport bazat pe apucare și pe trântă (cum sunt sambo, judo sau jiu-jitsu brazilian) operează cu un tip diferit de atingere, mai greu de sesizat pentru un ochi neantrenat și ceva mai subtil, care poate însă fi la fel de dureros și cu consecințe funcționale chiar mai severe asupra corpului. Astfel, în jiu-jitsu Brazilian, de exemplu, există tehnici cu ajutorul cărora poți rupe aproape orice încheietură și membru al corpului, de la degete la gât și mijloc. În plus, mai există și strangulări circulatorii și respiratorii care întregesc arsenalul, precum și o serie de aruncări care pot rezulta, la rândul lor, în accidentări severe și dureri semnificative. Există violență în ambele situații, însă de natură, nu de intensitate diferită.

Fiecare sport de luptă este violent, dacă prin violență înțelegem o intenție de a vătăma, inerentă tuturor acestora. Nu există mai puțin sau mai mult la modul absolut și nu putem împărți sporturile pe categorii în funcție de acest criteriu. Există doar altfel. Fiecare tehnică, dacă este aplicată corect, va duce la o formă sau alta de durere. Ceea ce contează în schimb aici este mai degrabă tipul de atingere și medierea contactului dintre cei doi adversari, distanța de gardă fiind mai degrabă un produs al unei culturi materiale (a unor obiecte) diferite.

Importanța obiectelor în luptă și influența lor asupra tehnicilor se vede poate cel mai bine în cazul războiului, unde istoricul francez Stephane Audoin-Rouzeau a observat, de exemplu, că poziția verticală a soldatului de la începutul secolului al XIX-lea era în mare măsură una impusă de condițiile tehnologice ale luptei, armele de atunci putându-se încărca numai în picioare (Audoin-Rouzeau, 2009, p. 332).

Unul dintre învățămintele pe care le putem dobândi în urma acestei incursiuni sumare în lumea sporturilor de luptă este că cercetătorul trebuie uneori să se implice foarte mult în terenul studiat pentru a dobândi o înțelegere suficientă a acesteia. În cazul de față, al sportului, trecând prin aceleași etape de învățare ca oricare alt luptător sau practicant, el are parte de o experiență împărtășită care îl va ajuta nu doar să înțeleagă experiența celorlalți, dar îi va permite să și compare propria experiență cu cea a indivizilor de pe teren.

Într-o formulare mai puțin academică, a învăța cum să sugrumi sau cum să fii sugrumat nu îți spune doar cum se simte această experiență, ci îți oferă și șansa de a avea acces la un întreg vocabular al senzațiilor, lucru care va face verbalizarea cunoștințelor mult mai ușoară. În plus, aproape orice tip de acțiune implică și o interacțiune cu diferite obiecte, a căror importanță este mult mai ușor de identificat în prima etapă a procesului de învățare, înainte ca acestea să devină încorporate și, astfel, mult mai dificil de perceput și de introdus în discursul verbal.

În sporturile de luptă, învățarea nu este centrată pe violență, ci mai degrabă pe durere, care, cu excepția momentului în care avem de a face cu o accidentare, nu este invalidantă și nu întrerupe experiența cotidianului, la fel ca în cazul bolii. Cu timpul, ea duce la o cunoaștere mai bună a corpului și a limitelor acestuia. După cum remarca sociologul Loic Wacquant, care a studiat boxul, totul se învârte în jurul unui paradox: „luptătorilor li se cere, prin însăși practicarea sportului, să erodeze sau chiar să distrugă ceea ce sunt învățați să prețuiască mai presus de orice: corpul” (Wacquant, 1995, p. 522). Problema este însă că nu sunt nevoiți să distrugă doar corpul celorlalți, corpul adversarilor, ci și propriul lor corp. Pentru a-i putea supune pe alții tratamentului „violent“ pe care sporturile de luptă îi învață, practicanții trebuie să își supună constant propriul lor corp aceluiași tratament. Nu poți să te bați fără a ști ce înseamnă durerea, cum îţi reacţionează corpul atunci când eşti lovit şi, mai ales, cât de mult poţi duce. Nu te poţi nici proteja de o lovitură dacă nu ştii ce înseamnă lovitura respectivă și dacă nu ai simţit-o în prealabil, chiar dacă nu la capacitate maximă.

Cum se leagă însă toate aceste lucruri? Care este legătura dintre violență, sporturi de luptă/arte marțiale și conceptul nou introdus, de cultură materială? Dacă sportul nu te învață efectiv bătaie, ci mai degrabă durere, dacă tehnicile sunt atât de dependente de obiectele folosite în antrenament, cât de ușor este să te transformi în eroul din filmele cu Van Damme, care își folosește cu atâta ușurință cunoștințele din sală în societate?

Etnografia obiectelor din Jiu-Jitsu Brazilian, kickboxing și din artele marțiale filipineze ne arată că răspunsul central la această întrebare este unul destul de complex. Practicanții de arte marțiale și de sporturi de luptă pot cu toții lupta în contextul specific al disciplinelor din care provin, dar cele mai multe sporturi nu pot echipa sportivii cu abilitățile necesare pentru a gestiona o situație potențial violentă, ci doar cu abilități specifice sportului. În plus, o mare parte dintre sportivi se pot dovedi incapabili de a lupta în afara mediului lor specific de antrenament și al regulilor acestora, mediu care implică un anumit tip de cultură materială, foarte specifică. Există, într-adevăr, anumite sporturi care reușesc să rezolve această problemă mult mai bine decât altele, însă ele cu greu pot fi numite sporturi.

Ideologia sporturilor de luptă, însă, propovăduiește o utilitate a sportului care merge dincolo de contextul specific al acestuia și se resimte până și în cele mai ascunse cotloane ale cotidianului. Cei mai mulți practicanți de sporturi de luptă, dacă sunt întrebați, vor ridica în slăvi abilitățile de auto-apărare pe care sporturile practicate i-au învățat și vor apărea destul de încrezători în capacitatea lor de a gestiona un conflict violent. Însă un practicant al unui stil sportiv de trântă, de exemplu, va fi destul de prost echipat pentru a face față unei situații care implică arme, mai mult de un adversar, sau chiar și unor tehnici la îndemâna oricui precum loviturile de pumn, mușcăturile sau băgatul degetelor în ochi. Dacă nu ia în considerare toate aceste posibilități la antrenament, el va avea în continuare mai multe abilități de luptă decât un om obișnuit, însă un bătăuș experimentat cu experiență de stradă, chiar dacă fără antrenamente specifice, i-ar putea provoca probleme mari într-o luptă.

Artele marțiale, și într-o mai mică măsură și sporturile de luptă, vând de multe ori mitul puterii, care se destramă de cele mai mult ori la contactul dur cu realitatea. Capacitatea de a provoca durere, învățămintele violenței din sală pot într-adevăr ajuta într-un conflict, însă depinde de măsura în care abilitățile respective au fost exersate în mod specific pentru astfel de situații și de măsura în care sportivul le poate face față. Altfel, încrederea dată de cunoașterea tehnicilor de la antrenament este în mare parte o iluzie care reflectă ideologia din spatele sportului respectiv.

Și pentru că există numeroase variații în abilități, nu trebuie să avem în vedere o singură abilitate legată de violență, ci mai multe, relevante pentru tema de față. Astfel, putem considera că există o abilitate de a provoca violență, o abilitate de a suferi violență (care este de fapt elementul central al sporturilor de luptă și artelor marțiale), precum și o abilitate de a gestiona violență. Acestea nu sunt dependente una de cealaltă și mai pot fi împărțite în mai multe subtipuri, putând afirma, de exemplu, că abilitatea de a provoca violență cu lovituri este diferită de cea de a suferi violență prin lovituri, și că amândouă sunt diferite de abilitatea de a provoca sau de a suferi violență prin tehnici articulare. Pentru că un luptător de jiu-jitsu nu știe neapărat să dea și un pumn, și probabil nici să încaseze, după cum nici un kickboxer nu știe neapărat cum să se comporte în cazul unei strangulări sau a unei tehnici articulare.

Abilitatea de a gestiona violența este probabil cel mai greu de dobândit dintre cele de mai sus, și este cea care se aplică cel mai bine la ceea ce se întâmplă în „stradă”, în afara antrenamentelor. Presupune în primul rând o capacitate foarte mare de decodare a situațiilor în care te poți afla, precum și o conștientizare foarte bună a mediului și a culturii materiale. În lipsa ei, chiar dacă individul le posedă pe celelalte două, măcar parțial, confruntarea poate avea consecințe foarte grave.

Cineva care a antrenat sau dobândit această abilitate va avea capacitatea de a „citi”, de exemplu, indicii ale unui conflict emergent și de a acționa în funcție de acestea. Din nou, abilitatea de a produce violență nu este necesară nici aici, situațiile putând fi evitate sau gestionate fără conflict fizic. De cele mai multe ori, conflictele nu se declanșează spontan și există anumite reguli, sau chiar evenimente premergătoare, pe care un ochi atent le poate identifica de multe ori din timp.

Pentru a încheia într-o notă mai degrabă academică, unul dintre principalele atuuri ale unei analize antropologice este capacitatea de a pune într-un context mai larg obiectul de studiu și, prin participarea la modul de producere al acestuia, de a ajunge la o înțelegere din interior, dincolo de stereotipurile și prejudecățile care circulă de multe ori în societate. În cazul sporturilor de luptă și a violenței, această abordare a evidențiat rolul regulilor și al culturii materiale asupra procesului de învățare și de dobândire de abilități din sport, plasând violența într-o discuție mai largă despre relația dintre corp, obiecte, abilități și reguli. Practica artelor marțiale este mai degrabă despre durere decât despre violență și dezvoltă, de la caz la caz, abilități de cele mai multe ori strâns legate de contextul în care acestea au fost antrenate și generate și dificil de transferat în afara sa.

Bruce Lee ar trebui să îl poată bate astfel pe Van Damme, însă niciunul dintre ei nu ar putea ieși, cel mai probabil, basma curată din situațiile portretizate în filme.