Despre ideea de rasă și rasism

de ALEXANDRU IORGA

Abstract

Acest text propune o scurtă istorie a noțiunilor de rasă și rasism și a modurilor în care termenii au fost pe de o parte puși la lucru în diferite contexte pentru a crea ierarhii de putere și, pe de altă parte, a celor în care au fost criticați din perspectivă științifică. Solitudinea și angoasa de a fi singura sub-specie din genul Hominid avea să dea naștere – după cum vom vedea în continuare prin intermediul câtorva exemple, unor imaginări ale diferențelor și unor procese de construire a identității umane prin raportare la ceilalți. Trebuie precizat de la început că elemente care țin nu doar de rasă, ci și de religie, etnicitate etc. au propriile lor istorii – puternic ancorate în Iluminismul european, și care nu sunt universale, funcționând în moduri diferite în societăți, în perioade și sub contexte politice diferite. Rasa – înțeleasă ca diferență biologică –, adică ceea ce ne diferențiază la o primă ochire!? Dar oare aceste diferențe sunt reale?! Sunt ele bazate pe dovezi care țin de biologic? Sunt ele în sine diferențe consistente care să poată să justifice o categorisire și o ierarhizare valorică în interiorul speciei noastre?

Podcast Sfertul Academic

Alexandru Iorga

Autor

Alexandru Iorga este licențiat în sociologie, absolvent al Masterului de Antropologie și Dezvoltare Comunitară și este doctor în sociologie – cu o teză despre Delta Dunării. În prezent este cercetător în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” și cadru didactic asociat al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București. Are o bogată experiență de cercetare de teren, iar interesele sale de cercetare vizează: istoria științelor sociale, antropologia și istoria mediului, antropologia dezvoltării și mediul rural, antropologia turismului. Cel mai recent articol publicat este disponibil aici. Alte publicații pot fi găsite aici. 

Andreea Chirică

Ilustratoare

Andreea Chirică este ilustrator și autor de bandă desenată. Publică din când în când desene pe instagram.com/persoana_fizica.

Alex Călin

Actor Podcast

Alex Călin este un actor de teatru și film, născut în București, absolvent al UNATC în 2014 și a masteratului în 2016.  În prezent este actor angajat al Teatrului Excelsior, dar colaborează  și cu Teatrul Bulandra, Centrul de Teatru Educațional Replika, Unteatru. Ultimul film în care poate fi văzut este “Câmp de maci”, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Când suedezul Carl Linnaeus (1707–1778) – părintele taxonomiei biologice – publica prima ediție a Systema Naturae, în 1735, clasifica ființele umane în vârful lanțului trofic, printre primate. Mai târziu, în edițiile următoare, avea să dea un nume speciei noastre: Homo Sapiens – singura specie hominidă rămasă pe planetă într-o solitudine bizară. Pentru clasificarea sa nu a trimis nici chestionare, nici nu a călătorit ca să cunoască oamenii pe care avea să-i descrie ca fiind altfel, diferiți între ei, în cadrul aceleași unice specii, ci a folosit observațiile altora și a integrat mărturiile exploratorilor și ale misionarilor. De aici și o sumedenie de bizarerii, precum categoria Paradoxa, în care Linnaeus introduce și păstrează, de-a lungul primelor ediții, animale fantastice provenite cu predilecție din bestiarul imaginarului medieval. Revenind la clasificarea făcută de Linnaeus, acesta propune patru categorii sau varietăți în care s-ar subdivide specia umană: albii europeni, americanii roșii, asiaticii bruneți (mai târziu îi va denumi asiatici galbeni) și negrii africani. Ceea ce trebuie menționat este faptul că această împărțire a fost realizată în Europa și nu a ținut cont de specificul zonelor și al oamenilor pe care i-a clasificat astfel. Însă, ceea ce a rezultat a fost o împărțire a lumii în funcție de continente și după culoarea pielii oamenilor care locuiau acele continente, dar fără nicio discuție legată de particularitățile locuitorilor acelor locuri.

La doar câțiva ani după ce europenii au ajuns pe continentul american, în 1542, împăratul Spaniei promulgă o lege numită Noile legi ale Indiilor pentru bunul tratament și conservarea indienilor, care viza o îmblânzire a practicii encomienda – reglementare care permitea colonizatorilor să exploateze forța de muncă a populațiilor non-creștine colonizate. Câțiva ani mai târziu, același împărat organizează o dezbatere care a avut loc în Valladolid, Spania, între anii 1550–1551, și în cadrul căreia două tabere au discutat despre oamenii din Lumea Nouă, despre modurile în care aceștia pot fi înțeleși și despre modurile în care pot fi creștinați. Una dintre tabere a fost reprezentată de teologul dominican Chiapas Bartolomé de las Casas, care a militat pentru cauza Amerindienilor și care a argumentat că aceștia sunt oameni liberi, în ciuda diferențelor majore în raport cu europenii – nu cunoșteau metalurgia, spre exemplu, și a unor practici pe care pe care colonizatorii le considerau de neacceptat – cum ar fi sacrificiile umane. Tabăra cealaltă a fost compusă din preoți și alți învățați și reprezentată de Juan Ginés de Sepúlveda. Aceasta a susținut că sacrificiile umane practicate de amerindieni, cât și practicile canibale sunt de neacceptat, făcându-i pe aceștia din urmă inferiori europenilor și, mai mult, a considerat că ar trebui ajutați să scape de astfel de practici – care-i fac mai degrabă inumani – chiar și prin violență (Pharo 2014, Crow 1992). Poziția lui Las Casas a avut un oarecare succes, iar pe fondul noii legi amintite mai sus, condițiile Amerindienilor s-au îmbunătățit și procesul de creștinare a lor a putut începe. Însă, dacă Amerindienii se creștinau deveneau aproape egali colonizatorilor și atunci munca lor nu mai putea fi exploatată. Foarte succint, așa a apărut comerțul transatlantic cu sclavi de culoare și ne-creștini de pe continentul african. Se estimează că de-a lungul a trei secole, câteva milioane de oameni de pe continentul african au devenit sclavi muncitori pe plantațiile și în fermele europenilor de peste ocean.

La începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Britanic câștigă lupta împotriva celui Olandez și devine noul colonizator al Africii de Sud, însă britanicii păstrează o parte din reglementările stabilite de olandezi în ceea ce privește administrarea coloniilor. Acest lucru a determinat un amestec legislativ care a făcut posibil un sistem de guvernare colonială semi-autonom al Africii de Sud. Astfel, începând cu 1948, o serie de legi și decrete au fost promulgate determinând o nouă formă de stratificare socială a societății africane, bazată pe supremația și conducerea omului alb – colonizator. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, ci au mers mai departe în crearea unei ierarhii sociale clare, în care populațiile – da, populațiile! locale de culoare au fost incluse în aceeași categorie fără a se ține cont de varietatea locală a grupurilor de descendență, de populațiile alogene de muncitori etc. În cele din urmă, acestea au fost plasate pe treapta inferioară a ierarhiei sociale. Cum asta nu a fost de ajuns, căsătoriile mixte au fost interzise – spre exemplu, iar spațiile au fost segregate prin excluderea oamenilor de culoare. Cu alte cuvinte, multe locuri, spații dar și servicii erau dedicate exclusiv accesului albilor și, evident, interzise celorlalți. Acestea includeau de la spații publice – precum plaje, cartiere etc. și până la farmacii, spitale etc. Acest sistem poartă numele de apartheid – care înseamnă „separare” și, după multe lupte și tensiuni care l-au avut ca stindard pe Nelson Mandela, s-a încheiat oficial abia în 1991.

Cazurile de mai sus nu sunt alese întâmplător, ci pe baza exemplelor pe care le furnizează, astfel încât să ne putem face o succintă imagine asupra varietăților de sensuri, înțelesuri și practici care stau în spatele termenilor rasă și rasism. Desigur, în principal condiționate de spațiu, exemplele și discuțiile din acest text sunt doar unele sumare.

Ierarhizarea pe criterii de rasă și construirea unor mecanisme științifice și instituționale care să o susțină a implicat supremația omului alb, dar și rasializarea unor întregi populații care se vedeau/ se văd pe sine ca fiind diferite în cadrul aceleași categorii. Rasializarea este acel proces prin care cineva (persoană, grup, societate) este tratat/ă în termeni rasiali. Deseori are conotații negative și un înțeles peiorativ. Desigur, acest mod de raportare a ajuns să fie internalizat de către populațiile non-albe și pus la lucru împotriva albilor. Spre exemplu, William Edward DuBois, care a trăit în Statele Unite ale Americii între 1868 –1963, a fost un sociolog, istoric, activist pentru drepturile oamenilor de culoare și politician de culoare care, prin studiile și cercetările sale realizate în spațiul american, a demonstrat că rasismul științific și cel instituțional contribuie la ideea de rasă și că rasa în sine nu există, ci este o chestiune politică. Pornind de la cercetările sale legate de accesul la educație al oamenilor de culoare, tipul de meserii practicate și mergând până la compararea suprafețelor de teren deținute și valoarea lor de piață, DuBois demonstrează clar faptul că toate aceste probleme nu au nimic de a face cu rasa, ci țin de un specific al stratificării sociale bazate pe o istorie lungă de inechități și injusteți sociale(vezi DuBois 1897 și 1899).

În contextul instaurării războiului rece, al apartheidului, începerii procesului de decolonizare și a reconfigurărilor politice atât în vestul și estul Europei, cât și pe continentul american, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) dezvoltă un amplu program de combatere a rasismului sub numele de ”Race Question” – „Problema rasei”, având în spate ideea că rasa este un „mit social” (UNESCO 1952: 101). În cadrul acestuia, în anul 1952, alături de antropologi, antropologi fizici, biologi, geneticieni și alți oameni de știință, a fost invitat să țină un discurs legat de tematica programului și Claude Lévi-Strauss – unul dintre cei mai influenți antropologi europeni ai secolului al XX-lea. Folosind limbajul și tipul de argumentare pe care le foloseau susținătorii raselor, Claude Lévi-Strauss (1952) prezintă rasa în perspectivă istorică ca fiind un produs social și cultural, dar care nu are nici o bază biologică, și nimic mai mult. Susținătorii superiorității și inferiorității raselor au luat atât imediat poziție împotriva lui, cât și în următorii aproximativ 20 de ani. În 1971, Claude Lévi-Strauss (1952, 1971) a fost invitat din nou, doar că de această dată a insistat mai mult pe relația dintre rasă și cultură, argumentând din nou că ceea ce oamenii de știință numesc diversitate rasială este în fapt un produs imediat al diversității culturale. Din nou, receptarea discursului nu a fost una pozitivă până în 2005 – când, fiind pentru a treia oară invitat de UNESCO să vorbească despre rasă și rasism, Claude Lévi-Strauss aduce din nou argumente pentru a susține că „diversitatea culturală și diversitatea biologică sunt fenomene de același tip”, dat fiind că progresul uman – privit în sens larg, ține de abilitățile universale de a stabili relații de schimb reciproce sau de a refuza acest lucru în raport cu alții și de a acumula sau nu descoperiri și invenții. Faptul că tehnici și tehnologii de același fel adesea apar simultan și/ sau independent în societăți și culturi izolate una de cealaltă se constituie ca argument că acestea nu depind de geniul vreunei rase sau culturi, ci de condițiile comune/ universale adânc ascunse în oameni/ umanitate, condiții care ne unesc și ne deosebesc în același timp. Spre exemplu, varietatea tehnicilor de pescuit este limitată și există tehnici similare inventate/ descoperite în societăți aflate la mii de kilometri una de cealaltă, fără ca acestea să fi avut vreo legătură una cu cealaltă.

În același timp, Claude Lévi-Strauss repune în discuție elementul comun al naturii umane, acela de definire prin intermediul [unui] Altul/ Celălalt. Fie că ni-l imaginăm superior sau inferior, fie că îmbrățișăm o perspectivă etnocentrică sau simbolic centrală în definirea Celuilalt, din punctul lui de vedere reprezintă un element comun care leagă umanitatea într-un întreg. Pe de cealaltă parte, este recomandat să avem în minte faptul că dacă întreaga umanitate ar funcționa pe principiile doar ale unei părți ale ei – deci pe o singură dominantă, atunci întreaga omenire s-ar omogeniza, s-ar osifica. Prin urmare, atât cooperarea și colaborarea care pot crește șansele ce conduc la progres rapid, cât și dreptul unor societăți de a rămâne „surde” la Celălalt/ Celelalte ar trebui să coexiste.

Ideea de rasă presupune că un individ face parte doar dintr-un singur grup rasial admițând astfel că există mai multe grupuri rasiale distincte, însă studiile antropologice și sociologice despre relațiile de rudenie au demonstrat că un individ poate face parte din două sau mai multe grupuri de descendență (pe linie maternă și paternă), iar pentru evitarea incestului, căsătoriile și alianțele exogame (în afara grupului) au fost și sunt recomandate (Lévi-Strauss 1969). Ideea este susținută inclusiv de Societatea americană de genetică umană, care într-un raport publicat în 2018 preciza că: „rasa în sine este o construcție socială. Orice încercare de a folosi genetica pentru a clasifica populațiile demonstrează o neînțelegerea fundamentală a geneticii. Analizele [liniilor de descendență] furnizează din ce în ce mai mult modalități precise pentru a identifica originile ancestrale ale indivizilor și permit noi modalități de a înțelege și discuta despre descendență dincolo de definițiile obtuze ale rasei” (ASGH 2018: 636).

În 2018, revista National Geographic a publicat un număr controversat (Nyborg 2019) despre rasă, în care mai mulți oameni de știință și jurnaliști au redeschis discuțiile despre subiect. Printre autori s-a numărat și Elizabeth Kolbert care, pe baza materialelor arheologice și genetice disponibile, argumentează faptul că: „toți oamenii sunt strâns înrudiți […]. Toată lumea are aceeași colecție de gene dar, cu excepția gemenilor identici, toată lumea are versiuni ușor diferite ale unora dintre ele. Studiile asupra acestei diversități genetice au permis oamenilor de știință să reconstruiască un fel de arbore genealogic al populațiilor umane. Acestea au dezvăluit al doilea adevăr profund: într-un sens foarte concret, toți oamenii vii de astăzi sunt africani”, în sensul unei descendențe comune. Această perspectivă ne indică faptul că suntem cu toții egali (genotip), dar și că variațiile genetice generate de elemente geografice, de mediu, culturale și sociale (fenotip) nu pot fi puse împreună sub umbrela culorii pielii.

Cert este că toată această istorie de a ne defini ca oameni a fost problematică și, în ciuda faptului că împărțirea rasială este aleatorie și fără un fundament biologic, ceea ce este cert se poate vedea în consecințele ei, anume rasismul – care este foarte concret. Principiul poate fi mai ușor de înțeles dacă facem apel la ceea ce în sociologie se numește teorema lui Thomas și postulează faptul că „dacă oamenii definesc situațiile sociale ca adevărate, acestea vor fi adevărate prin consecințele lor”.

Revenind la raportarea despre care vorbeam la începutul textului, aceasta nu a fost niciodată una inocentă. Fie că vorbim despre încercările pozitive de a crea solidaritate prin apelul la rasă ca un concept umbrelă sub care oameni asupriți să se poată solidariza împotriva inegalității, fie că vorbim despre rasă ca element de ierarhizare valorică, în care cei care fac categoriile le și impun și se poziționează valoric în vârful lor, toate aceste poziții nu spun altceva decât că rasa este un construct identitar social, cultural și politic care nu are nicio bază biologică, naturală.

Bibliografie

American Society of Human Genetics. 2018. ’ASGH Denounces Attempts to Link Genetics and Racial Supremacy.’ În The American Journal of Human Genetics, no. 103(5): 636.

Crow, John A. 1992. The Epic of Latin America, 4th ed. Berkeley: University of California Press.

DuBois, W.E.B. 1899. The Philadelphia negro: A social study. Philadelphia: University of Pennsylvania

DuBois, W.E.B. 1897. The conservation of races. Washington: American Negro Academy.

Kolbert, E. 2018. ’There’s No Scientific Basis for Race—It’s a Made-Up Label’ În National Geographic, disponibil la https://www.nationalgeographic.co.uk/people-and-culture/2018/04/theres-no-scientific-basis-race-its-made-label

Lévi-Strauss, C. 1952. Race and history. Paris: UNESCO

Lévi-Strauss, C. 1969. The elementary structures of kinship (Les structures élémentaires de la parenté). Revised ed.; translated from the French by James Harle Bell, John Richard von Sturmer and Rodney Needham, editor. London: Eyre & Spottiswoode.

Lévi-Strauss, C. 1971. Race and culture. International Social Science Journal, 23(4), 608-625.

Nyborg, H.. 2019. ‘Race as Social Construct’ În Psych 1, no. 1: 139-165. https://doi.org/10.3390/psych1010011

Pharo, L. (2014). ’The Council of Valladolid (1550–1551): A European disputation about the human dignity of indigenous peoples of the Americas’. In M. Düwell, J. Braarvig, R. Brownsword, & D. Mieth (Eds.), The Cambridge Handbook of Human Dignity: Interdisciplinary Perspectives (pp. 95-100). Cambridge: Cambridge University Press.

UNESCO. 1952. The Race Concept: Results of an Inquiry. UNESCO: Paris.

Program cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Programul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.