Despre antropologie în România - o foarte scurtă istorie

de ALEXANDRU IORGA

Abstract

În România, antropologia nu a apărut ca o necesitate politică sau culturală – așa cum s-a întâmplat cu antropologia socială și cultuală în Statele Unite ale Americii și în Anglia, ci ca o racordare imediată a intereselor locale de cercetare cu cele europene, la finalul secolului al XIX-lea. Desigur, în acest context vorbim despre antropologie înțeleasă ca ramură a studiilor despre om, dar cu predilecție a medicinei, mai precis a anatomiei [și patologiei anatomice] umane – aceasta fiind o moștenire care se păstrează până în zilele noastre. Făcând apel la o perspectivă istorică care încearcă să cuprindă și să sintetizeze perioada de început și până în preajma anilor 1990, în cele ce urmează voi trece în revistă principalele etape prin care a trecut antropologia în România, punând accentul pe două elemente, anume: modurile de instituționalizare disciplinară și multiplele înțelesuri ale termenului. Miza este dublă: pe de o parte prezentarea unei  istorii a înțelesurilor pe care termenul de „antropologie” le-a avut de-a lungul timpului în spațiul românesc, pe de cealaltă parte, descrierea practicii antropologice în contexte diferite.

Podcast Sfertul Academic

Alexandru Iorga

Autor

Alexandru Iorga este licențiat în sociologie, absolvent al Masterului de Antropologie și Dezvoltare Comunitară și este doctor în sociologie – cu o teză despre Delta Dunării. În prezent este cercetător în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” și cadru didactic asociat al Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București. Are o bogată experiență de cercetare de teren, iar interesele sale de cercetare vizează: istoria științelor sociale, antropologia și istoria mediului, antropologia dezvoltării și mediul rural, antropologia turismului. Cel mai recent articol publicat este disponibil aici. Alte publicații pot fi găsite aici. 

Andrei Popa

Ilustrator

Andrei Popa este probably an illustrator și a fost recunoscut la New York drept unul dintre cei mai creativi tineri ai anului 2020. Îndrumat de curiozitate încă de la începutul carierei de freelancer începută în liceu, acesta a reușit să colaboreze cu numeroase branduri globale și locale. Andrei își dorește să inspire, să transmită un sentiment și un mesaj prin fiecare ilustrație pe care o creează, motiv pentru care preferă să surprindă momentele în alura lor naturală și crudă. https://probablyanillustrator.com/

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

O scurtă trecere în revistă a principalelor etape prin care a trecut antropologia în România poate să pornească de la multiplele înțelesuri ale termenului, trecând apoi prin variatele forme de practică și instituționalizare [care au avut loc] de-a lungul timpului. Miza este dublă: pe de o parte prezentarea unei  istorii a înțelesurilor pe care termenul de „antropologie” le-a avut de-a lungul timpului în spațiul românesc, pe de cealaltă parte –, descrierea practicii antropologice efective, în contexte diferite.

Cu toate că pare un truism, merită totuși amintit faptul că științele nu apar nici din senin, nici din întâmplare, nici de unele singure. Acestea apar și se construiesc din curiozitatea oamenilor, prin eforturile acestora de a găsi răspunsuri întrebărilor care îi frământă și în contexte specifice. De cele mai multe ori, aici intervine o altă dimensiune foarte importantă și anume că aceste frământări nu sunt unele exclusiv personale. Iar întrebările, răspunsurile și problematizările vizează dimensiuni care merg dincolo de nivelul curiozității personale. Contextele de posibilitate ale unei discipline – fie ele sociale, economice, politice, sau istorice sunt în egală măsură importante, pentru că o știință nu apare niciodată de una singură – ci în relație cu alte discipline și alte științe.

Antropologia în România a apărut nu ca o necesitate politică sau culturală – așa cum s-a întâmplat cu antropologia socială și cultuală în Statele Unite ale Americii și în Anglia, ci ca o racordare imediată a intereselor locale de cercetare și descoperire cu cele europene, la finalul secolului al XIX-lea. Căci, în acest context vorbim despre antropologie înțeleasă ca ramură a medicinei, mai precis a anatomiei [și patologiei anatomice] umane. Iată cum arată, selectiv, cuprinsul uneia dintre primele publicații în limba română care conține termenul de „antropologie” în titlu. Este vorba despre lucrarea medicului A.H. Bassero, intitulată Curs elementar de ANTROPOLOGIE și de medicină populară practică, apărută în 1863-4! Cuprinsul vorbește de la sine având o tematică legată de: scheletul omenesc, mușchi, organe respiratorii și circulatorii, digestive ș.a.m.d. culminând în cea de-a doua parte cu vinele brațului și piciorului și secțiuni despre lăsarea de sânge, despre lipitori, ventuze, puls.

Fără doar și poate, influențele germană, austriacă și franceză au marcat profund antropologia în perioada de final de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea, atât în practică, cât și în ceea ce privește înțelesurile termenului. Însă practica și instituționalizarea unei discipline, a unei științe, sunt două elemente care nu coincid întotdeauna dacă privim istoria celor două secole.

Privind retrospectiv avem tendința de a pune laolaltă practica și înțelesurile termenului din prezent cu ceea ce se petrecea, să zicem, acum 80-90 de ani. Nimic mai greșit. Întrucât sensurile termenilor antropologie, etnografie, etnologie etc. s-au modificat continuu din momentul apariției acestora este necesar să urmărim parcursul lor istoric și nu să proiectăm o imagine contemporană asupra trecutului. Prin urmare, o lămurire și o bună cunoaștere a istoriei disciplinei ne poate scoate din multe încurcături.

Începutul secolului al XX-lea și instituționalizarea

În ciuda faptului că, retrospectiv, intuiția ne recomandă discutarea statutului antropologiei în relație cu alte „discipline surori” sau apropiate – etnografie, folcloristică, studiul culturii populare, etnologie, demografie, sociologie – din punct de vedere istoric aceasta a avut foarte puțin de-a face cu științele amintite – în termeni de obiect de cercetare, metodologie și producere de cunoaște. O apropiere și o parțială asociere între acestea, atât în mod instituționalizat, cât și ca practică, în România, apar destul de târziu, după prima jumătate a secolului al XX-lea.

În paralel cu inițiativele legate de definirea etnografiei, în 1933, Emil Racoviţă[1] înființează Societatea Antropologică în Cluj, iar în toamna anului 1937 se desfășoară la București al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi de Arheologie Preistorică. Participă, printre mulți alții și Eugène Pittard, reputat antropolog fizic elvețian care realizase cercetări în Balcani și, implicit, asupra populaţiilor româneşti pe baza măsurătorilor indicelui cefalic. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, Paul Petrini și Francisc Rainer, care au avut preocupări în ceea ce privește instituționalizarea antropologiei ca disciplină conexă medicinei (mai precis anatomiei), pun bazele unei colecții osteologice și fac eforturi susținute pentru un institut de antropologie. Abia în 1940, Francisc Rainer, titular al catedrei de Anatomie (1919-1941) la Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” a Universității din București, inaugurează Institutul de Antropologie, ca parte a Facultății de Medicină Umană a Universității din București; fără a avea vreo legătură cu etnografia și/ sau geografia, însă în strânsă legătură cu Facultatea de Medicină și Institutul Social Român – a cărui filială era de fapt. Antropologia, așa cum era gândită și practicată, se revendica din biologie și era apanajul medicinei, termenul referindu-se la ceea ce înțelegem astăzi prin „antropologie fizică”. În 1944, Institutul de Antropologie îşi încetează oficial activitatea, la doar patru ani după inaugurare, iar o parte dintre colaboratorii institutului reuşesc să stabilească un colectiv de antropologie în cadrul Institutului de Endocrinologie, iar mai târziu să pună bazele unui centru de cercetare în cadrul Institutului „Victor Babeş”.

Însă, nu este de neglijat faptul că în perioada interbelică, atât înainte de inaugurarea Institutului, cât și după, disciplina a fost sociologizată și pusă la lucru în cadrul marelui proiect sociologic în care sociologia era privită ca „știință a națiunii”. Școala Sociologică de la București a avut un caracter integrator hegemonic asupra disciplinelor implicate în proiect – inclusiv asupra antropologiei, în sensul în care acestea din urmă au fost parțial marginalizate, dar ca practică și discurs au fost integrate sistemului sociologic, sub umbrela discursului inter și multidisciplinar.

Concluzionând, la finalul perioadei interbelice, sub influența proiectului sociologic, antropologia a continuat linia de cercetare în cadrul Facultății de Medicină Umană și și-a diversificat obiectul de studiu ca urmare a colaborării cu Școala Sociologică de la București. Reconfigurărilor politice le-au urmat reorganizarea Academiei Române și din nou redefinirea parțială sau chiar interzicerea mai multor discipline.

Cadrul restrâns și specializat de înțelegere a antropologiei doar în componenta sa fizică a lăsat o importantă moștenire disciplinei prin aceea că, spre deosebire de sociologie, a putut fi reintrodusă și profesată în perioada comunistă, dat fiind că modelul sovietic al științelor cuprindea antropologia fizică ca disciplină de graniță între medicină, biologie și istorie, excluzând practicile antropologiei sociale și culturale europene, pe care le considera formaliste și idealiste. Astfel, Institutul de Antropologie, devenit Colectivul de Antropologie sub conducerea lui Ștefan Milcu și funcționând ca parte a Institutului de Endocrinologie, și-a putut continua cercetările și a fost activ din punct de vedere instituțional.

Întâlnirile antropologiei cu etnografia

La începutul perioadei comuniste, cercetătorii admiteau faptul că etnografia și folcloristica au fost marginalizate și închise în muzee de specialitate în ultima parte a perioadei interbelice și, parțial, după cel de-al doilea război mondial. Însă, prinse în procesul de instrumentalizare, disciplinele par să fi intrat pe un drum al emancipării.

Drumul separat al antropologiei și etnografiei în România a continuat până în 1954 când, sub umbrela Institutului de Arheologie al Academiei R.P.R., a fost creat un sector de cercetare etnografică, urmând modelul sovietic de încadrare a etnografiei în largul câmp al istoriei. La scurt timp după înființare, sectorul a fost mutat în cadrul Institutului de Istoria Artei și unit cu sectorul de artă populară. Acest moment din istoria instituționalizată a disciplinei a precedat crearea unei Comisii de Antropologie și Etnologie în cadrul Academiei Republicii Socialiste România (în 1961-1962, sub conducerea academicianului Ștefan Milcu) și a marcat etapa în care etnologia, pentru prima dată în istoria României, a devenit un subiect pentru un plan național. Printre principalele obiective ale Comisiei de Antropologie și Etnologie s-au numărat următoarele: apropierea disciplinelor social-istorice de antropologie, deschiderea antropologiei către cercetări multidisciplinare, integratoare și stabilirea de echipe multidisciplinare de cercetare de teren. Pe lângă dezvoltările teoretice realizate de comisie și deschiderea discuțiilor despre practica antropologiei culturale în România, cel mai important proiect a fost inițierea și constituirea Grupului de cercetări complexe „Porțile de Fier”. Iată cum descria Romulus Vulcănescu situația antropologiei în România în raport cu activitatea Comisiei de Antropologie și Etnologie:

„pe plan național în Școala de antropologie de la București a prof. dr. Ștefan Milcu, studiul dinamicii culturii a fost întreprins în ultima vreme, atât din perspectiva antropologiei generale, a antropologiei sociale cât și a antropologiei culturii, urmărindu-se pe de o parte, acțiunea formatoare a factorilor biologici în dezvoltarea culturii populare, pe de altă parte, rolul factorilor culturali în dezvoltarea biologică a omului. Pornind de la studiul calității general-umane, Școala de antropologie de la București, ajunge la cunoașterea calității particular-umane a poporului român. Ideea aceasta dominantă se întrevede în toate lucrările Școlii”[2].

În 1963, sectorul de etnografie al Institutului de Arheologie se alătură Institutului de Folclor, iar acesta din urmă devine Institutul de Etnografie și Folclor, având un obiectiv clar: „cercetarea complexă a creației populare”. În acest mod, etnografia capătă din nou individualitate în cadrul Academiei Române. Institutul funcționează sub această titulatură până în 1974, când îi este alipită secția de fonetică și dialectologie și devine Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice. Revenind la anul 1963, re-activând o idee mai veche, Romulus Vuia propune constituirea unei arhive de documente. Discuțiile au continuat vreme de patru ani, apoi s-au concretizat prin dezvoltarea componentelor teoretică și metodologică și introducerea proiectului Atlasului Etnografic al României în planul de cercetare al Institutului de Etnografie și Folclor. Din punct de vedere al practicii instituționalizate a etnografiei în România, proiectul Atlasului Etnografic al României a continuat filonul conceptual dezvoltat în cadrul Catedrei de Etnografie de la Cluj în perioada interbelică și a dus la un alt nivel practicile de cercetare experimentate în cadrul proiectului complex „Porțile de Fier”.

Tot în 1963, Colectivul de antropologie – care funcționa în cadrul Institutului de Endocrinologie, se reorganizează și este constituit Centrul de Cercetări Antropologice, aflat în subordinea Academiei Române. Odată cu restructurarea și sub influența Comisiei de Antropologie și Etnologie este inclusă o secţie nouă, cea de antropologie culturală, sub coordonarea lui Vasile Caramelea – un fost discipol al lui D. Gusti și un continuator al liniei impuse de proiectul sociologic gustian.

Încă de la apariția celei mai importante publicații românești din domeniul antropologiei – Annuaire Roumain d’Anthropologie, în 1964, în cuprinsul acesteia exista o secțiune tematică de antropologie culturală. O succintă urmărire a rubricii sugerează o nouă și importantă deschidere către publicațiile străine și o încercare de lansare a discuțiilor legate de dezvoltarea instituționalizată a antropologiei în România și racordarea acesteia la noile tendințe europene. Însă, acest lucru a rămas la nivel de lecturi, recenzii, mese rotunde și proiect, căci într-un raport publicat în 1984, John W. Cole – cercetător american care a coordonat, alături de cercetători locali și străini aflați în acel moment în România, o cercetare în România, face încă din primul paragraf următoarea precizare:

„Deși există numeroase zone care se suprapun în ceea ce privește metoda de cercetare și teoria, antropologia americană nu are un corespondent precis în nici o disciplină academică românească.”

Drumul comun al antropologiei și etnografiei începe să se bifurce din nou, iar acest aspect devine foarte clar în momentul în care comparăm studiile de sinteză a disciplinelor realizate în perioadă: Ștefan Milcu și C. Maximilian (coord.), Introducere în antropologie, București, Editura Științifică, 1967 și Romulus Vulcănescu (coord.), Introducere în Etnologie, București, Editura Academiei republicii Socialiste România, 1980. Pe scurt, în timp ce primul volum tratează teme precum morfologia anatomică, rasele umane, diferențierea sexuală sau evoluționismul, cel de al doilea abordează probleme precum etnoistoria, etnogeneza, civilizația sătească și urbană.

După 1990

După 1989, Academia Română este reorganizată și, în paralel apar noi asociații, cursuri, iar sensurile și scopurile antropologiei în România sunt rediscutate. Centrul de Cercetări Antropologice va primi în 1994 acreditarea de a forma doctori în antropologie medicală și biologică și, în 2007, va deveni Institutul de Antropologie „Francis Rainer”, ce funcționează astăzi ca parte a secției de Științe Medicale a Academiei Române, alături de alte institute medicale. În contrast, în 1990, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice este readus în cadrul Academiei Române și devine Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, acum parte a secției pentru Artă, Arhitectură și Audio-vizual, alături de Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu“, Bucureşti și Arhiva de Folclor a Academiei Române, Cluj-Napoca. Conform paginii oficiale a Academiei Române, secția mai are în componență și o comisie, anume Comisia de etnografie şi folclor.

În ceea ce priveşte asociaţiile profesionale, tot în 1990, a fost înființată Societatea de Antropologie Socială și Culturală din Romania (prin eforturile lui Mihai Pop, Vintilă Mihăilescu și Gheorghiță Geană) al cărui obiectiv principal este „promovarea predării şi cercetării antropologice în România”. În 2004 sunt puse bazele Asociației de Științe Etnologice din România (ASER), iar în 2008 este înființată Societatea Academică de Antropologie.

Deschiderile către tradițiile de cercetare vest europene (cu predilecție din spațiul american, britanic, francez și german) și îmbrățișarea noilor metodologii și sensuri ale antropologiei au avut ca rezultat o schimbare de perspectivă în ceea ce privește statutul disciplinei în România, conducând la apariția de noi cursuri și specializări la nivel universitar, atât în București, cât și în Cluj, Timișoara, Brașov.

[1] Explorator și biolog român cu studii în Franța, membru al Academiei Române.

[2] Romulus Vulcănescu, Dinamica culturii în antropologia actuală, în (colectiv) Antropologia în știința contemporană, București, Comisia de Antropologie și Etnologie a Academiei Republicii Socialiste România, 1968, p. 51.