Am pornit cercetarea doctorală despre homeschooling în 2015, într-o continuare organică a disertației despre timpul liber al copiilor. Am ajuns să descopăr și să documentez întâi comunitatea online a practicanților de homeschooling și, ulterior, mulțumită încrederii primilor părinți contactați, am fost acceptat și în viața de zi cu zi a 20 de familii care au ales această opțiune educațională.

Noțiunea de homeschooling se referă la o formă alternativă de educație bazată pe alegere liberă, prin care părinții își asumă responsabilitatea educării copiilor în afara școlii – acasă, în comunitate sau în orice alt loc sau situație. Acest concept a devenit din ce în ce mai popular în ultimii ani și a fost adus în prim plan de mass-media în diverse valuri în care s-au aprins dezbateri despre educație, familie, școală. Acestea au pornit de obicei de la subiecte precum rezultatele anuale îngrijorătoare la testele PISA, sau de la referendumul pentru familie, ori de la alegeri ”excentrice” ale vedetelor în privința educației copiilor, sau de la noi reforme sau modificări a legii educației. Nu în ultimul rând, perioada pandemiei a forțat o regândire și o practică radical diferite ale desfășurării procesului de școlarizare, în primele luni, cel puțin, lăsându-i pe părinți și copii să se descurce pe cont propriu și doar în casă, din cauza izolării.

Cu toate acestea, la nivel public general, noțiunea de homeschooling rămâne confuză, în parte și din cauza înțelegerii și prezentării superficiale din mass-media care de multe ori a transformat subiectul în cancan, dar și din cauza asimilării termenului fără o adaptare și fără prea multe explicații. Chiar și eu, în teza de doctorat, am ales noțiunea de „educare acasă”, dar, retrospectiv, cred că un echivalent românesc mai potrivit pentru practica homeschooling ar fi educarea în regie proprie, pentru că nu este vorba despre faptul că educarea are loc doar în casă sau acasă, ci despre faptul că  procesul este guvernat de instituția familiei care își are ”sediul” acasă.

La aceste neclarități se adaugă și amalgamul de concepte înrudite, dar cu sensuri destul de diferite, precum educare/educație, școlarizare, învățământ. Acești termeni sunt folosiți uneori interschimbabil în legislația românească sau în traducerile românești ale legislației internaționale, ceea ce face ca și situația legală a acestei alternative educaționale să fie confuză: foarte pe scurt, în România, educarea în regie proprie nu este nici interzisă, nici reglementată specific de lege, așa încât, părinții care aleg această variantă educațională o fac într-un oarecare vid legislativ, în virtutea principiului că dacă nu este explicit interzisă, este implicit permisă.

Aceste neclarități din legislație, din abordarea mass-media, precum și diverse experiențe mai puțin fericite ale unor familii de homeschooleri în relația cu autoritățile au făcut ca în cadrul comunității studiate să planeze un sentiment de circumspecție și conștiința unor riscuri asumate prin alegerea educării în regie proprie. Cu toate acestea, odată ce am reușit să explic scopul studiului și abordarea mea pentru a înțelege acest fenomen, părinții și mai ales copiii implicați în cercetare s-au arătat deschiși să mă facă părtaș la experiența lor. Am primit acces în intimitatea caselor, a familiilor, a grupurilor de prieteni ai copiilor și părinților și i-am putut însoți atât în momente din rutina vieții cotidiene, cât și la întâlniri ale diverselor grupuri din București și în tabere tematice din țară.

Am aflat pe această cale că decizia de a face homeschooling vine, printre altele, cu avantajul libertății de a alege ce se învață, modul cum decurge învățarea, persoanele, comunitatea care ghidează sau sprijină procesul de învățare, ritmul, programul și locul activităților. Copiii își asumă astfel conștient o parte din responsabilitate pentru propria devenire, simțind că trăiesc alături de adulți într-o lume pe care o pot influența prin propriile alegeri. Administrarea timpului, atât pentru copii cât și pentru părinți, ia o formă organică și este construită în jurul sinelui, al simțurilor și nevoilor proprii de la un anumit moment, iar ritmul vieții este mai puțin dictat de instituții sau persoane din exteriorul familiei. Așadar, timpul împreună în familie este redefinit ca resursa cea mai importantă, iar acest mod de educare îi ajută pe părinți și copii să fie împreună atunci când au nevoie:

Cornel (40, tată): Am muncit ca nebunii până acum și când au venit copiii ne-am oprit. Cred că se poate, dacă planifici, cel puțin, să-ți faci așa niște etape și să stai cu copiii atunci când trebuie. Eu acum am timp să stau cu copiii mei și nu am nevoie de un sistem în care să-i bag, oricare ar fi el. Pur și simplu nu am nevoie.

Alegerea educării în regie proprie nu e, așadar, doar alegerea unei metode de predare-învățare, ci presupune redefinirea (sau împlinirea) stilului de viață, a celor mai importante rutine, pentru că educația în sine este un fenomen social strâns legat de valori importante și practici cotidiene primare din familie, gospodărie, societate. Prin urmare, această opțiune vine și cu potențiale complicații sau dificultăți, iar, dintre cele mai profunde care au ieșit la iveală pe parcursul întâlnirilor și interviurilor cu membri familiilor, cea pe care o abordez mai detaliat aici este legată de relația cu familia extinsă – cu bunicii, unchii, mătușile.

Vintilă Mihăilescu spunea că „a trăi în societate, înseamnă a te aștepta la…”[1], adică a urma un set de repere, norme pe care te aștepți să le urmeze și ceilalți. Pentru că în ultimul secol și jumătate educația s-a realizat prin școlarizarea din ce în ce mai standardizată, a fost asimilată ca normă ideea că educația se întâmplă doar la școală, copiii trebuie înrolați în comunitatea școlară, iar educația externalizată familiei. Această normă s-a consolidat de-a lungul timpului, a fost rar contestată și are puține alternative, devenind aproape o axiomă.

Cu alte cuvinte, dincolo de obligația legală prin care școala asigură învățământul obligatoriu și gratuit în România, școlarizarea este general acceptată ca modul normal de a oferi copiilor educație, până la punctul în care educația (un proces) este aproape sinonimă cu școala (o instituție) pentru majoritatea oamenilor. Prin urmare, ocolind școala, educarea în regie proprie este percepută ca venind în contra normelor, sfidează așteptările celorlalți, se rupe de inerția socială și propune un alt set de norme și convenții referitoare la procesul de educare, la copii și familie. Această schimbare ridică semne de întrebare mai ales despre ce o să fie după dacă se deviază de la drumul normalpe care orice individ din societate e așteptat să îl urmeze – naștere, grădiniță, școală, eventual studii superioare, serviciu, întemeierea unei noi familii.

În discuțiile cu părinții participanți la studiu am întâlnit o serie de situații în care bunicii, în special foști sau actuali membri ai mediului academic, dar nu numai, s-au opus deciziei părinților de a-și educa în regie proprie copiii. Mai mult, familiile participante au relatat și despre situații în care bunicii chiar au făcut reclamație la serviciul pentru Protecția Copilului, pentru a-i determina pe părinți să reînscrie copiii la școală – trebuie spus că eu nu am întâlnit niciun caz concret în acest sens. Situațiile documentate de mine vorbesc despre părinți care aleg educarea acasă și se confruntă cu o ciocnire între două seturi diferite de norme și convingeri: un set care propune diversificarea formelor în care educația poate fi oferită și un set pentru care normalul presupune că școala este singura instituție și formă de a oferi copiilor educație:

Alin: Alți membri din familia extinsă – bunici, mătuși – se implică în educarea copiilor?

Ioana (51, mamă): Mai bine nu. Familia extinsă nouă ne face probleme. Din cauza mentalității, fiindcă oamenii cred că altfel nu se poate și… a intrat cumva în conștiința publică că nu există altă cale sau că te hazardezi și că faci experimente pe propriii copii și că o să ducă la un exces sigur. Opoziția e totală (râde). Bine, e infructuoasă, dar… existentă (râde). Nu ne ajută, dar încearcă să se implice mereu. Ne-ar lua copiii, ne-au și amenințat cu ani în urmă când noi vorbeam de M. că vrem să facem homeschooling. Au zis că ne reclamă la autorități, că ne iau copilul, că ne decad din drepturi. Dacă ar putea să ne împiedice, ne-ar împiedica, nicidecum să ne ajute. Ba din contră, ne sabotează. Acum am ajuns la relații foarte reci implicit așa.

În alte cazuri, în cele din urmă cele două generații de părinți s-au reconciliat, chiar dacă inițial situația a fost conflictuală:

Alin: Familia extinsă, bunici, unchi ce părere au? Vă ajută?

Livia (mamă, 45 de ani): Acum cu mama avem o relație bună. A renunțat să mă facă să înțeleg că homeschooling-ul nu e bun pentru copii.

A: Dar înțeleg că a încercat.

L: A încercat, da. Dar după ce m-am certat de vreo două ori cu ea s-a potolit. Știu că nu este de acord, dar nu mai spune nimic, fiecare face ce știe. I-am zis: „tu ai făcut ce ai crezut că e mai bine pentru mine când am fost mică, acum e rândul meu, da?”

În majoritatea familiilor participante la acest studiu, relațiile cu familia extinsă sunt bune în ceea ce privește opțiunea de educare, chiar dacă au existat inițial unele reticențe din partea rudelor. Chiar și atunci când există totuși acceptare, schimbarea provocată de alegerea unui stil educațional și de viață diferite se propagă în ritmul și rutina vieții apropiaților. Unii părinți vorbesc despre o apăsare asupra bunicilor care simt nevoia „să fie în rând cu lumea”, să se coordoneze cu sistemul normativ cunoscut și respectat de-a lungul vieții de ei înșiși și de comunitatea în care interacționează. După cum relatează o mamă, această presiune socială pe care bunicii o simt e amplificată de așteptările lor de la părinți, dar și de așteptările grupului social al bunicilor. Practic, alegerea educării acasă, pe lângă numeroasele schimbări pe care le aduce familiei nucleare, are potențialul de a transforma considerabil experiența vieții bunicilor ce își doresc să se implice în creșterea nepoților:

Eva (34, mamă): e chestia asta de integrare, care… eu îi înțeleg că și eu am stigmatul ăsta, și obișnuința asta a turmei, pentru că eu… e ceva cu care am rămas de pe vremea lui Ceaușescu din păcate. Nu știu cât ai prins tu..

Alin: Eu n-am prins, sunt născut în ’90.Fix după.

E: Ok. Noi am prins, dacă și eu am prins îmi dau seama ca părinții noștri au prins foarte mult și au niște sechele care cu siguranță nu mai pot fi nici măcar ameliorate darămite corectate. Și… ei își doresc să fie copiii, nepoții, aliniați. Este normal. Dar nepoatele lor o să iasă din tiparele astea – au ieșit și cu aia, au ieșit și cu aia, o să iasă și cu asta, cred că o să fie o lovitură de grație pentru ei. Și e chestia asta că… și chiar le înțeleg că e neplăcut, n-o să se ducă dimineața să-și ia nepoatele să le ducă la școală și n-o să le aștepte la 12 să vină de la școală. N-o să aibă ghiozdănel, n-o să fie cu fustițe, cu… uniforme, și mă rog sunt niște așteptări pe care probabil că le aveau și o să le afecteze foarte mult. Plus că toate bunicile se laudă, da? Vai ăla… și ele cu ce să se laude? Nu merge nici la olimpiadă, nu face nimic, probabil că nici eu nu o să fiu foarte comunicativă, să zic, să dau un raport de final de an, de final de semestru.

Concluzie

A fi în rând cu lumea, cu așteptările celorlalți de la noi, este deseori o măsură după care suntem judecați și îi judecăm pe ceilalți încercând să dăm un sens „normalității”. Uneori, poate la fel de des, această măsură discriminează sau frânează o evoluție spre mai bine a celuilalt sau a noastră, a tuturor. Alteori este pur și simplu o formă de a ne proteja de necunoscut, de ceea ce poate fi perceput ca periculos. Nu există un răspuns predefinit bun sau rău, ci doar posibilitatea de a ne deschide către celălalt ca să aflăm mai mult, să încercăm să înțelegem ce ni se pare anormal. În cazul de față, practica homeschooling vine să sprijine personalizarea educației, alegerea liberă, timpul împreună în familie. Prin modul în care oferă aceste avantaje, educația în regie proprie contestă educația în școală, însă fără o situație legală clară și, mai ales, fără a fi înțeleasă în profunzime. Apare astfel o dificultate de a împăca așteptările părinților practicanți de homeschooling cu ale familiei extinse, o problemă în acceptarea faptului că viața familiei și mai ales a copiilor nu se va încadra în tiparele clasice, iar pașii următori vor fi mai puțin previzibili. În unele cazuri oamenii se adaptează pozitiv, în altele, este ireconciliabilă ciocnirea dintre cele două viziuni diferite despre educație și viață.

[1] Vintilă MIHĂILESCU, Antropologie. Cinci introduceri, Iași, Polirom, 2009, p103.