‘În iulie 2013 participam pentru prima dată la un teren de cercetare antropologică alături de alți șapte colegi și colege de la masteratul de antropologie al SNSPA. Am mers la o proverbială aruncătură de băț de București, în cartierul Oborul Nou din nord-estul municipiului Călărași, un fel de sat ”înființat” pe locul unei foste gropi de gunoi, dincolo de calea ferată, într-un câmp mărginit de un cimitir și un târg. Mergeam, așadar, într-un loc proiectat pentru segregare și uitare, unde fuseseră mutați cei mai săraci și marginalizați dintre locuitorii Călărașului. Acestora li se atașase eticheta de „oameni răi” și identitatea etnică de „xoraxaj” (citit horahai, romi musulmani de etnie turcă), o identitate greu de definit pentru majoritatea oamenilor, dar ușor de încărcat cu semnificații negative.

Fiind la prima experiență a unui teren antropologic, aveam o sumedenie de necunoscute și anxietăți pe care încercam să le potolesc. Dincolo de sprijinul și informațiile acordate de profesorii îndrumători, cel mai bun sfat pe care l-am primit a fost să țin un jurnal de teren ca să pot face față valului de noutăți venite atât din subiectul cercetat cât și din interiorul meu. Așa că am început să scriu din prima seară de când am ajuns în Călărași. După toate discuțiile de grup care se desfășurau seara, când se reunea echipa, mi-am rezervat o oră înainte de culcare, ca să-mi salvez pe hârtie gândurile, ideile, emoțiile, impresiile de peste zi, detaliile mărunte care deopotrivă îmbogățeau povestea, dar îmi și încărcau mintea, îmi distrăgeau atenția și îngreunau cercetarea.

Primele două zile de teren

Am ajuns în Oborul Nou cu trei mașini, opt studenți, trei profesori și două persoane din Călărași care lucrau în cartier la un centru comunitar nou-construit cu fonduri europene. Acolo ne-am și oprit, la centru, vis-a-vis de o casă fără tavan și podea, cu acoperiș din folie de plastic. Prima senzație a fost aproape de șoc și am simțit o nevoie acută să mă fac nevăzut, să nu atrag atenția, pentru că deja intrasem cu alai de mașini de București, într-un loc chinuit de sărăcie și nepăsare.

„M-am simţit prost când am coborât din maşină în faţa unor copii la bustul gol care mergeau în şir indian prin ţărână cărând fier vechi. Mama lor spăla de mână într-o copaie şi se uita din când în când la noi din curtea fără gard. Nu am avut curaj să fac contact vizual pentru că mă simţeam eu străin – alien – printre ei. Cum naiba să mă fi văzut ei dacă eu mă credeam aşa?! Am fost copleşit.”

În prima zi cu greu am putut relaționa cu cineva din afara grupului alături de care venisem de la București. Deși sentimentul inadecvării era foarte puternic, nu procesam încă nivelul la care se manifesta și de unde vine, dar pur și simplu mă bloca. Seara am început să-mi povestesc aceste momente în jurnal și, cu toate că nu am fost instant împăcat cu situația, am început să conștientizez treptat de unde vin dificultățile și să fiu mai atent la ele.

A doua zi spectrul problemelor s-a diversificat: pe de-o parte eram îngrijorat că nu o să știu să pun în practică ce am studiat și că nu o să-mi pot face treaba. Pe de altă parte îmi devenea din ce în ce mai clar cum prejudecățile mă copleșesc și îmi paralizează rațiunea:

„Simțeam o nesiguranță legată de cum o să intru în vorbă cu lumea şi cum o să reuşesc să acopăr grila de interviu fără să fiu obositor. Mi se părea greu şi pentru că ziua trecută nu fusese chiar una de acomodare, ci, mai degrabă de evidenţiere a contrastelor şi a unor bariere atât de ordinul prejudecăţilor mele, cât şi legate de imaginea pe care în mod stupid ne-am creat-o intrând cu trei maşini într-un loc unde sărăcia e norma.[…] Am vizitat și cealaltă ieşire din sat – un gang îngust şi lung, pe lângă cimitir, cu garduri de beton înalte. Am avut senzaţia că o să rămân fără lucrurile din rucsac trecând pe lângă un grup de copii, unul mic făcându-mi chiar cu ochiul. Mă simţeam foarte prost gândindu-mă că mi-e frică de un copil și că îl pot vedea ca pe un infractor fără să-l cunosc. Simţeam pe pielea mea forţa unor prejudecăţi care mă împiedicau să fiu stăpân pe mine.”

După șapte zile

Deja după câteva zile de umblat prin cartier și vorbit cu oamenii începusem să capăt încredere și oamenii din cartier păreau că s-au obișnuit puțin cu noi, iar notele pe care le făceam în jurnal acum începeau să se concentreze pe înțelegerea comunității studiate și mai puțin pe temerile și anxietățile personale. Evoluția pozitivă s-a datorat într-o măsură considerabilă și faptului că jurnalul m-a ajutat să țin evidența stărilor emoționale pe care le traversam în teren și a primelor impresii percepute și oferite în relațiile nou-create. Recitind acele note, se simte un oarecare confort în navigarea prin comunitate și o lejeritate în urmărirea subiectului cercetat.

„După discuţia cu F. de la spital, ne-am întors spre cartier, iar pe drum ne-am întâlnit cu M. şi grupul lui de copii care veneau de la scăldat. Mi-a povestit că dacă îi spune cuiva că e din Obor, se mută de lângă el, aşa că mai bine zice că e din 2 Moldoveni, cartier care, deşi e la fel de sărac, pare să fie privit mai bine. M. zice că Oborul e un cartier blestemat pentru că aici, spune el, oamenii se iau la ceartă sau bătaie din orice, se aprind foarte repede. Am mai stat puţin cu ei la magazinul Ada, unde le place lor să stea pe bănci, după care le-am spus că trebuie să trecem pe la T. să mai vorbim cu el, că nu mai stăm mult timp în cartier şi ne-au condus voioşi până la ieşirea din gang.”

Dacă inițial simțeam teamă chiar și la întâlnirea cu niște copii, treptat ajunseserăm să discutăm liber, amical, oricând ne întâlneam, iar aceste momente povestite în jurnal îmi dădeau nu numai încrederea de a continua, dar și un fir al relației cu oamenii din Obor, un fir pe care puteam oricând să îl apuc și să mă ghideze așa încât să nu mă mai rătăcesc în propriile temeri și prejudecăți. Totodată, în jurnal observ și cum rolurile din teren se schimbă. Avansând în relațiile cu oamenii din cartier, din postura de cercetător devin la rândul meu subiect al analizei celor studiați. Perspectiva aceasta din jurnal m-a ajutat să înțeleg cum cercetarea antropologică nu e un simplu proces liniar de colectare și redare a unor detalii, ci e o negociere constantă a rolului antropologului în cadrul terenului studiat, o negociere ce se răsfrânge asupra modului în care sunt ulterior interpretate datele.

„L-am salutat pe N. din mers, dar el ne-a îndemnat să mai stăm de vorbă pe lângă casă. Ne-am așezat pe un lemn și a început să ne întrebe de unde suntem de fapt, unde stăm în oraş şi cam pe la ce oră plecăm seara din cartier. Nu am înţeles logica ultimei întrebări, dar era clar că ajunseserăm noi să fim cei analizaţi. Și M. mi-a dat de gândit la fel când a remarcat că noi nu știm ce se întâmplă cu adevărat în cartier, pentru că <veniți dimineața și seara plecați>. Și ei ne observă pe noi, poate nu cu un carnețel în mână, dar sunt atenți la ce facem.”

Ultima zi de teren

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni printre oamenii din Oborul Nou căutam imaginea de ansamblu sau firul roșu care să lege întreaga poveste. Totodată simțeam că mi-am atins niște limite – de răbdare, de energie, de relaționare – și, analizând reacțiile de peste zi, devenea tot mai clar că le-am întins limitele și oamenilor din Obor:

„Plecând de la V., am mers spre ieşirea din cartier spre Prelungirea Caragiale, iar pe drum ne-au acostat doi tineri, care ne-au spus că nu prea avem cu cine să vorbim pe acolo prin cartier, că nu sunt intelectuali şi mai mult încurcăm, să ne ducem în altă parte. Nu păreau agresivi, însă nici nu ne priveau cu ochi prea buni, iar eu am văzut asta ca pe o încercare de intimidare. Probabil că s-au săturat de noi, să tot umblăm printre case, să-i luăm la întrebări – cred că şi eu m-aş simţi la fel dacă aş fi în locul lor şi ar sta cineva pe capul meu mai bine de o săptămână fără să îmi explice clar ce vor, ce fac, ce treabă au cu mine. Seara trecută, când am numărat casele branşate la apă, am simțit la fel, că lumea nu prea mai are multă răbdare cu noi. Când i-am anunţat pe unii dintre ei că plecăm, reacţiile au fost destul de evidente <Bine că plecaţi! Mergeţi cu Dumnezeu, să fiţi sănătoşi!>, <Şi, aţi aflat ceva, măcar? Bine că v-aţi făcut practica!>, <Drum bun, sănătate!>”

Cercul poveștii din Oborul Nou s-a închis însă când am început să scriu despre ultimele momente petrecute în cartier, într-un loc cu totul contrastant de restul experienței celor două săptămâni. Am încheiat terenul cu un nou șoc, de data asta mai scăzut în intensitate, dar revelator pentru întreaga experiență în cartierul din Călărași:

„Am zis să mai bem un suc în Obor, iar V. a propus să mergem la terasa de lângă Ada, care nu părea, cel puţin pe dinafară, să fie ieşită din comun, deşi era puţin mai îngrijită. Înăuntru însă am avut un şoc, de parcă în 50 de metri trecusem în altă lume. Decor îngrijit, modern, aparent scump, cu o masă de biliard şi scaune învelite în imitație de piele, muzică de club, însă, la ora respectivă, niciun client. De pe terasa de la etajul unu se vedeau acoperişurile din Oborul Nou încastrate de gardurile de beton ale cimitirului şi târgului, iar dintr-un anumit unghi îi puteam chiar zări pe copii jucându-se în ţărână în intersecţia Cernei cu Bârsei, unde jucasem și eu fotbal cu ei în urmă cu vreo câteva zile. Era un peisaj dezolant. Retrospectiv, nu cred că puteam alege un loc mai potrivit de unde să privim Oborul Nou la final de teren, după zile întregi de bătut drumurile pline de praf, fără umbră sau apă, cu mulţi câini, ciulini, case și oameni săraci, dar chiar și așa primitori, chiar darnici din puţinul lor, curioşi, temători, ca oricare om căruia îi invadezi curtea cu întrebări picate ca din cer. Mă obișnuisem oarecum cu toate lucrurile astea, dar opulența din altă lume a terasei mi-a amintit că normalul nu e la fel peste tot, uneori nici măcar la doi pași distanță, iar egalitatea de șanse e o utopie pentru copii ca aceia pe care-i vedeam jucându-se în praful din intersecție.”

Cum m-a ajutat jurnalul

Dacă aș începe din nou primul meu teren antropologic aș ține din nou jurnalul. L-am ținut și la următoarele pentru că mi-a fost de un real ajutor. A avut în primul rând un rol terapeutic, mi-a folosit pentru a face față șocului inadecvării într-un mediu străin și cu stimuli puternici, în special emoționali. Practic, jurnalul mi-a oferit un spațiu să depozitez încărcătura emoțională de peste zi, conservând impresiile, dar lăsând loc pentru următoarele evenimente. Acest lucru mi-a permis să păstrez activă legătura emoțională cu terenul, cu oamenii nou-cunoscuți, diminuând influența acestei legături asupra procesului de cercetare. Am reușit astfel să țin în viață omul din teren, alături de antropolog, dându-i spațiu să-și manifeste trăirile mai puternice și deseori neprocesate imediat.

Totodată, jurnalul mi-a fost un fel de oglindă a prejudecăților și scurtăturilor logice la care apelăm de multe ori fără a realiza pe moment. Acest lucru m-a ajutat nu numai să fiu un cercetător mai bun, mai obiectiv, ci și o persoană mai conștientă de propriile neajunsuri și, treptat, mai stăpână pe sine.

Scriind și recitind notele de peste zi am realizat și cum se schimbă rolurile participanților la teren, cum și noi am fost, testați, chestionați și observați atent de oamenii din cartier. Am înțeles din aceste interacțiuni că procesul de cercetare nu e o simplă colectare de date urmată de o redare unidirecțională a situației, ci e o negociere continuă a rolurilor dintre cercetător și subiect, reciprocitatea fiind esențială: ca să afli despre celălalt, trebuie să te expui celuilalt.

Tot datorită jurnalului am putut închide cercul experienței terenului cercetat. Am avut o imagine a evoluției personale în paralel cu imaginea subiectului studiat care se dezvolta în mintea mea, iar la final am rămas cu un fir roșu care lega desfășurarea evenimentelor. Rândurile despre ultima zi, despre vederea de pe terasă, au fost piatra de boltă și de temelie pentru înțelegerea zilelor trăite în Oborul Nou: am înțeles cum poți fi în altă lume față de celălalt chiar dacă vă despart doar doi pași, cum segregarea și inegalitatea sunt deseori acceptate ca normale sau chiar trecute cu vederea, pentru că, paradoxal, doar asta suntem obișnuiți să vedem în jurul nostru.

Nu în ultimul rând, jurnalul de teren a reprezentat întotdeauna un depozitar al filmului terenului trăit la persoana întâi, subiectiv, o cameră a memoriei unde m-am întors oricând am avut nevoie să „revăd” momente esențiale, pentru a putea nuanța intepretarea finală a datelor.

P.S. Să fiu complet sincer, am păstrat în jurnal și „perle”:

„Am fost în cartierul vecin, Cărămidari, să vorbim și cu oamenii de acolo despre Obor. Am dat astfel de A., un nene care a fost de departe cel mai eficient şi haios povestitor de până acum. Ne-a spus despre cartierul de acolo, că a lui a fost prima casă, că înainte acolo stăteau cărămidarii, <ăia care făceau cărămidă>. L-am întrebat unde s-au dus cărămidarii şi ne-a răspuns aproape poetic <unde s-a dus şi tata!>”.