Cînd scriem ne ascultăm pe noi înșine: Scrisori de la granița imaginară dintre cercetare și prietenie

de ANA CHIRIȚOIU și IZABELA TIBERIADE

Abstract

Ami și Izabela sînt două prietene: una e de etnie română, doctorandă în antropologie, cealaltă, mai tînără cu 13 ani, e studentă, de etnie romă. Prietenia lor a început cînd Ami își făcea cercetarea de teren pe tema relațiilor de familie la romi. Izabela tocmai terminase liceul; a învățat-o pe Ami limba romani și i-a răspuns la toate întrebările despre romi. În timp ce îi explica cercetatoarei care se mutase în casă cu familia ei lumea în care a crescut, cu cutumele și valorile ei, Izabela a început să-și pună ea însăși întrebări despre această lume. Cîțiva ani mai tîrziu, în scrisorile de mai jos, ele discută despre o carte recentă scrisă de o antropoloagă spaniolă, Paloma Gay y Blasco, împreună cu prietena ei gitana, Liria Hernández, alături de care Paloma și-a făcut cercetarea de teren[1]. Cartea le oferă ocazia de a-și discuta propria relație, între cercetător și informant, și de a tatona granița imprecisă dintre interes științific și prietenie, dar și de a înțelege ce înseamnă pentru o femeie romă să-și facă propriile alegeri și să devină un individ, atunci cînd aparține unui grup atît de strîns și de reglementat cum e grupul de gitanos din care face parte Liria.

[1] Paloma Gay y Blasco, and Liria Hernández. 2020. Writing Friendship. A Reciprocal Ethnography. “Palgrave Studies in Literary Anthropology” Series. Cham, Switzerland: Palgrave Macmillan, 189 p.

Podcast Sfertul Academic

Ana Chirițoiu

Autoare

Ana Chirițoiu este doctorandă în Antropologie la Central European University (Austria) și editor al jurnalului Anthropology Matters. Scrie despre rudenie, politică și moralitate la romi și crede că antropologia poate ajuta cititorii să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc, precum și pe ei înșiși. Ana și-a început cercetarea de teren, într-un oraș din sud-vestul României, cu ajutorul Izabelei și al familiei sale.

Izabela Tiberiade

Autoare

Izabela Tiberiade studiază Drepturile Omului la Universitatea din Malmö, Suedia, și a participat la mai multe proiecte de cercetare pe tematica romă. 

Carine Arnakis

Ilustratoare

Carine Arnakis este artist ilustrator, iar lucrările sale au de cele mai multe ori în atenție caracterul feminin, îmbrăcat de regulă în haine cu pattern-uri florale, ce crează astfel un camuflaj între personaj și decor. În general personajele sunt surprinse în diverse activități cotidiene, cum ar fi vorbitul la telefon, condusul mașinii ori pur și simplu siesta. Când nu pictează, Carine tricotează. Ilustrațiile sale pot fi găsite pe instagram.com/carine.arnakis/

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

P rolog: Ami și Izabela sînt două prietene: una e de etnie română, doctorandă în antropologie, cealaltă, mai tînără cu 13 ani, e studentă, de etnie romă. Prietenia lor a început cînd Ami își făcea cercetarea de teren pe tema relațiilor de familie la romi. Izabela tocmai terminase liceul; a învățat-o pe Ami limba romani și i-a răspuns la toate întrebările despre romi. În timp ce îi explica cercetatoarei care se mutase în casă cu familia ei lumea în care a crescut, cu cutumele și valorile ei, Izabela a început să-și pună ea însăși întrebări despre această lume. Cîțiva ani mai tîrziu, în scrisorile de mai jos, ele discută despre o carte recentă scrisă de o antropoloagă spaniolă, Paloma Gay y Blasco, împreună cu prietena ei gitana, Liria Hernández, alături de care Paloma și-a făcut cercetarea de teren[1]. Cartea le oferă ocazia de a-și discuta propria relație, între cercetătorși informant, și de a tatona granița imprecisă dintre interes științific și prietenie, dar și de a înțelege ce înseamnă pentru o femeie romă să-și facă propriile alegeri și să devină un individ, atunci cînd aparține unui grup atît de strîns și de reglementat cum e grupul de gitanos din care face parte Liria.

___________________________________________________________________________
from:   ana chiritoiu <************@gmail.com>
to:       izabela tiberiade <************@yahoo.com>
date:   29 July 2020, 13:43
subject:        O carte

Dragă Iza,

M-am gîndit de multe ori după ce am plecat din teren că oamenii cu care am lucrat n-au prea înțeles de ce anume îi „studiam.” De cîte ori mă întreba cineva ce fac acolo în mahala, răspunsul meu era că studiez relațiile de familie la romi. Întrebarea care urma pe cale logică, „Și ce anume e așa interesant la relațiile noastre de familie, de ce sînt ele un obiect de studiu,” era pe buzele tuturor, dar foarte puțini au pus-o cu voce tare. Nu mai știu ce le-am răspuns atunci, dar dacă ar fi să răspund acum, le-aș spune așa: aș vrea să înțeleg de ce e familia atît de importantă pentru romi și ce valori le structurează viața de familie; cum interacționează sfera politică, economică, și cea morală în familie; și ce anume ne spun toate astea despre societatea în mijlocul căreia romii trăiesc și se definesc ca romi, cu valori morale diferite de ale altora.

M-am gîndit la lucrurile astea pentru că în antropologie sînt multe dezbateri despre relația asta dintre cercetător și informant, și multe întrebări despre cum oamenii din teren pot răspunde la modul în care îi reprezintă antropologii. Tocmai am terminat de citit o carte apărută recent care exact de asta se ocupă și care mi-a plăcut mult. Cred că o să-ți placă și ție, fiindcă descrie foarte detaliat relația dintre o cercetătoare (spaniolă, ne-romă) și comunitatea de gitanos unde a studiat, mai ales cu prietena ei din comunitatea respectivă. Cred că o să recunoști în ea multe detalii din relația noastră. Exact ca noi două, cele două autoare, Paloma și Liria, s-au cunoscut atunci cînd Paloma își făcea cercetarea de teren pentru doctorat, iar Liria a primit-o la ea în casă și au rămas prietene de atunci. Ele sînt de aceeași vîrstă, iar noi nu sîntem, dar în ciuda celor 12 ani care ne despart, tu m-ai învățat romani și mi-ai explicat lucruri foarte intime culturii tale cu răbdare și cu inteligență. Nu cred că ți-am spus niciodată cît de mult apreciez că ai făcut efortul ăsta de a-ți privi cultura și comunitatea oarecum din afară, așa încît să le poți „traduce” unei „antropologioaice”, cum îmi spuneai atunci 🙂

Și încă o confesiune: relația antropologului cu oamenii pe care îi studiază e prin natura ei stingheră. E drept, cînd stai mult în teren, oamenii uită că ești acolo ca să-i studiezi (uneori uiți chiar și tu), dar uneori își amintesc că ai această identitate dublă și că în timp ce rîzi sau plîngi cu ei îți iei și notițe în minte. Cred că mulți dintre oamenii cu care vorbeam s-au întrebat, în timp ce îmi povesteau lucruri personale, uneori triste, dacă îi ascultam din empatie umană sau din curiozitate științifică, și adevărul e că mi-e imposibil să fac o distincție clară între aceste două moduri de a asculta.

Cartea pe care ți-o trimit m-a făcut să mă gîndesc la relația mea cu tine și cu familia ta și să mă întreb unde unde se termină interesul științific—sau interesul pur și simplu, așa cum mi-a reproșat mama ta o dată cînd am neglijat să mai trec pe la ea că m-am împrietenit cu ea din interes (știu că a zis asta la supărare, dar am ținut minte replica fiindcă într-un fel era adevărat)—și unde începe prietenia. De fapt, granița dintre familiaritate și cercetare nu are cum să fie foarte clară, cele două trebuie să coexiste cumva. N-aș fi avut cum să fac cercetarea asta fără să fac parte din viețile voastre, fără această prietenie reciprocă (s-o numim așa, ca un sinonim pentru familiaritate, fiindcă așa se numește și în cartea pe care ți-o trimit, Writing Friendship), dar ea nu se termină o dată cu terenul. Sau poate că doar atunci începe de-adevăratelea.

Aștept să-mi spui ce crezi despre carte.

A.

_________________________________________________________________________
From:   izabela tiberiade <************@yahoo.com>
to:       ana chiritoiu <************@gmail.com>
date:   10 August 2020, 21:23
subject:        RE: O carte

Dragă Ami,

Îți mulțumesc că mi-ai trimis aceasta carte. După ce am primit-o, nu m-am putut opri din citit. Din nou, o carte care celebrează prietenia, ca și romanele Elenei Ferrante, pe care mi le-ai recomandat cînd stăteai la noi. Îți scriu deci atît în calitate de prietenă, cît și de „informant”.

Mi-a placut mult cînd Liria a scris următoarea frază despre Paloma: „Sinceră să fiu, nu știu niciodată cînd Paloma mă ascultă ca prietenă și cînd mă ascultă ca antropolog. Pentru că de-a lungul timpului, mai ales de cînd am început să scriem la cartea asta, am înțeles că, în calitatea ei de antropolog, nu s-a oprit niciodată din studiu și din cercetarea constantă. Înainte credeam că lucra doar cînd o vedeam cu un creion în mînă sau cu un reportofon, dar mai tîrziu am înțeles că munca ei mergea mult mai departe, avea loc 24 de ore pe zi.” (pag. 11)

Această relație dintre Paloma si Liria, atît de asemănătoare cu a noastră, mi-a confirmat cît de greu este pentru tine, ca cercetător, să-ți desfășori activitatea într-o comunitate închisă, cu propriile ei legi, așa cum e a noastră, a țiganilor de țigănie, sau cum e comunitatea de gitanos în care a lucrat Paloma, și să faci o muncă de teren obiectivă și echilibrată, cultivînd totodată o relație personală cu membrii comunității.

Pentru mine în carte e importantă ideea de încredere. Încredea dintre Liria și Paloma a destrămat bariera dintre cele două lumi din care vine fiecare. Este interesant și încîntător să vad o altă situație asemănătoare cu a noastră. Cînd ai venit să faci teren la noi, pentru noi era ceva foarte nou și obscur, și ne temeam, însă nici noi nu știam de ce anume. Dar între mine și tine s-a creat o legatură imediată, o strîngere de mînă apropiată, familiară. Eu te consideram mai mult un observator și era comforting să pot apela la tine cu diverse neînțelegeri între membrii familiei, ca tu să elucidezi misterul, ironic, punînd sub semnul întrebării lucruri pe care noi nu le chestionaserăm niciodată. Așa reușeai să mă ajuți pe mine să înteleg mai bine lumea mea. E interesant filtrul ăsta pe care îl aveti voi antropologii, faptul că știți să luați informații relevante din destăinuirile noastre, să puneți lucrurile în altă ordine și să le dați un alt sens.

În fine, sunt multe situații în carte în care m-am regasit, și o să-ți scriu care anume, pe pasaje, ca o discuție între fete care își aduc aminte de vremurile bune. La fel ca Paloma și Liria, care au împărțit momente bune și mai puțin plăcute împreună. Acum însă mă opresc aici, îți mai scriu altă dată.

Iza

_________________________________________________________________________
from:   ana chiritoiu <***********@gmail.com>
to:       izabela tiberiade <***********@yahoo.com>
date:   12 August 2020, 22:03
subject:        RE: RE: O carte

Dragă Iza,

Îmi place mult ideea asta de „încredere” fiindcă exprimă două lucruri importante: unul e că un antropolog trebuie să cîștige încrederea oamenilor cu care lucrează, iar asta nu poate face decît dacă el la rîndul lui are încredere în ei și îi respectă, atît în termenii lui, cît și în ai lor—oricît ar fi de diferite cultural, omenește vorbind aceste noțiuni de respect se întîlnesc mereu undeva la jumătatea drumului. Celălalt lucru important legat de încredere e că ea înseamnă și responsabilitate: de multe ori am simțit că oamenii cu care vorbeam aveau încredere că eu voi distinge ce e științific și de interes general din detalii personale, intime. E un gest care mă flatează și mă responsabilizează. În tot cazul, prima datorie a unui antropolog e să nu expună identitatea și să nu le facă rău, dar o altă datorie, ceva mai complicată, e să nu-i dea pradă, cum ziceți voi, în timp ce totuși trebuie să spună adevărul. Cel mai probabil oamenii cu care am vorbit nu s-ar simți mereu flatați de descrierea pe care le-o fac. Dar rolul meu nu e să înfrumusețez realitatea și nici s-o moralizez, ci s-o explic, în așa fel încît cititorii să înțeleagă cum sînt oamenii ăia, cu bune și cu rele.

Îmi place și ideea asta a ta că modul de observație a antropologilor le dezvăluie nu doar altora, ci chiar și oamenilor înșiși cu care ai lucrat, detalii noi despre ei. E o perspectivă foarte măgulitoare, dar tu mereu ai fost amabilă cu mine 🙂 Mai spune-mi ce ți-a mai plăcut în carte.

A.

_________________________________________________________________________
from:   izabela tiberiade <*********@yahoo.com>
to:       ana chiritoiu <**********@gmail.com>
date:   15 August 2020, 19:20
subject:        RE: RE: RE: O carte

Prima afirmație care mi-a atras atenția e atunci cînd Liria spune că „scrisul a fost ca o scăpare din durerea mea, și simteam ca urlu în tăcere în timp ce scriam” (pag. 14). Observația asta a ei îmi aduce aminte cît de multe ai adus în casa noastră, în viețile noastre. Cum și mie îmi e mai ușor să mă refugiez în scris, înțeleg confortul pe care ți-l ofera scrisul, un confort cu tine însăți. Însă pentru alții nu e chiar atît de la-ndemînă, iar Paloma i-a oferit Liriei o unealtă sinceră și sigură cu care să poată face față durerilor ei și celor pe care le-a cauzat familiei. Liria a folosit această oportunitate de a scrie alături de o cercetătoare renumită care era totodată prietena ei, ca pe o călătorie de cunoaștere a ei înseși, ca individ unic, dar și ca individ cu mai multe roluri (sociale) atribuite ei de comunitate. Această călătorie, prin care îi invită pe membrii neamului ei să cunoască femeia care a fost și femeia care a devenit, a avut ca scop, cred eu, iertarea de sine și iertarea celorlalți.

To be continued,

Iza

_________________________________________________________________________
from:   ana chiritoiu <*********@gmail.com>
to:       izabela tiberiade <**********@yahoo.com>
date:   19 August 2020, 09:12
subject:        RE: RE: RE: RE: O carte

Dragă Iza,

Voiam într-adevăr să te întreb cum ai văzut tu episodul ăsta, care e central în carte, cînd Liria, o femeie foarte respectată în comunitatea ei, prinsă într-o căsătorie nefericită, în care familia ei o obligă să rămînă, decide să fugă cu un bărbat mult mai tînăr, străin, dar care îi arată că o iubește. Neamurile o caută, o aduc înapoi, apoi ea fuge din nou, iar rudele îi interzic să-și mai vadă copiii. După niște ani, ea se hotărăște să-și dea familia în judecată pentru a-și vedea copiii. În toată povestea asta, o are de partea ei pe Paloma, care nu ezită s-o sprijine, chiar și împotriva neamurilor ei, cărora ea, ca antropolog, le datorează foarte mult.

Aș vrea să știu ce părere ai despre fuga Liriei și mai ales ce voiai să spui cînd ai scris că pentru Liria scopul scrisului a fost iertarea de sine. E ceva la care nu mă gîndisem. De ce crezi că trebuia să se ierte și mai ales de ce crezi că-și dorea iertarea celorlalți?

A.

_________________________________________________________________________

From:   izabela tiberiade <izabelatiberiade@yahoo.com>
to:       ana chiritoiu <ana.chiritoiu@gmail.com>
date:   23 August 2020, 23:10
subject:        RE: RE: RE: RE: RE: O carte

Dragă Ami,

Atunci cînd scriem, parca ne ascultăm și pe noi înșine. Sora mea zicea mereu că atunci cînd explicăm anumite chestii celorlalți, prima dată ne explicam nouă înșine.

Liria nu a avut curajul de a se alege pe ea în favoarea comunității, familiei. Nu cred că avea cum să-și dorească ceva ce știa că nu poate niciodată să ducă la bun sfîrșit. În țigănie, femeile învață să-și însușească rolurile oferite de comunitate, prima dată ca fiică, soră, cumnată, apoi ca soție, noră, mamă, cumnată, mătușă, soacră. Femeile ca Liria sunt respectate în comunitate doar dacă reușesc să fie ale comunității, ale casei, nicidecum ca persoane individuale, cu dorințe și ambiții proprii.

Liria a fugit de ea însăși, de tot ce a știut pînă atunci că este, de tot ce o completa. Dar ea niciodată nu s-a iertat și nu și-a acceptat complet această alegere, deoarece în comunitate nu a avut ocazia să se bucure de experiențe individuale, ci numai în comun. Fericirea familiei se răsfrînge asupra ta, este fericirea ta, și reprezintă împlinirea ta ca femeie. Asta înseamnă să fii „țigancă de țigănie”. Acum, tristețea și rușinea cauzate familiei a trebuit sa le care cu ea în acest drum eliberator și plin de fericire, dar care din cauza asta e un drum al singurătății, al împovărării și al reinventării, nicidecum al redescoperirii de sine, fiindcă e un sine pe care Liria nu l-a cunoscut niciodată.

În ley gitana nu poți lua deciziile tale. Familia ei nu a înțeles niciodată că ea și-a făcut propria alegere, că a avut acest curaj imens. Să aleagă. De aceea nu i-au oferit vreodata șansa să o asculte și s-o înțeleagă, și de aceea i-au luat dreptul de a fi mamă, dreptul de a fi Acceptată. Ceea ce îți oferă țigănia este o senzație de apartenență și de securitate, mai ales atunci cînd nu ai nicio șansă în lumea din afara țigăniei, între gagii… În schimbul acestei apartenențe, toată viața înveți cum să-i mulțumești pe ceilalți și cum să respecți reguli pentru ei.

Faptul că Liria a fost prinsă într-o căsătorie nefericită nu era destul pentru a avea curajul să lase totul în urmă… Majoritatea femeilor sunt în astfel de situații, ceea ce a făcut diferența dintre ea și alte femei este că Liria a crezut în dragoste.

În plus, spre deosebire de multe alte femei, Liria a avut o prietenă lîngă ea, în singurătatea și disperarea în care a ajuns, adevarat, lîngă un om mai tînăr… A avut-o pe Paloma, o femeie deja independentă, cu propriile valori și alegeri. Chiar și cînd depindea de informanții ei, în teren, cred că Paloma a dat dovadă de hotărîre și de stabilitate. Iar asta a dus la o relationare echitabilă cu ceilalți membri ai comunității, în special cu bărbații, care ar fi putut considera prezența ei o amenințare la decența și modestia femeilor gitanas.

Liria i-a oferit Palomei casă și sprijin, au legat o prietenie de durată și valoroasă, dar un adevarat dialog între ele, de la femeie la femeie, s-a stabilit cred abia dupa ce Liria s-a eliberat de constrîngerile cutumelor, cum ai zis tu. Așa văd eu, iar relația dintre informant și antropolog nu se termină niciodată, și nu începe niciodată.  Cred în asta, dar nu știu cum să explic.

[1] Paloma Gay y Blasco, and Liria Hernández. 2020. Writing Friendship. A Reciprocal Ethnography. “Palgrave Studies in Literary Anthropology” Series. Cham, Switzerland: Palgrave Macmillan, 189 p.