de ANA-MARIA RENȚEA
Abstract
de ANA-MARIA RENȚEA
Abstract
Cu un background în științe politice și antropologie, Ana-Maria Rențea este doctorandă la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București. Tot aici ține seminarii de teorii sociologice clasice și contemporane. A scris despre jurnale și îmbătrânire, iar în prezent studiază practica operațiilor estetice în România, în cadrul cercetării sale doctorale.
Carine Arnakis este artist ilustrator, iar lucrările sale au de cele mai multe ori în atenție caracterul feminin, îmbrăcat de regulă în haine cu pattern-uri florale, ce crează astfel un camuflaj între personaj și decor. În general personajele sunt surprinse în diverse activități cotidiene, cum ar fi vorbitul la telefon, condusul mașinii ori pur și simplu siesta. Când nu pictează, Carine tricotează. Ilustrațiile sale pot fi găsite pe instagram.com/carine.arnakis/.
Ilinca Manolache este actriță de teatru și de film, lucrează în producții independente, în piese românești contemporane, dar și în importante teatre de repertoriu din București. Este angajata Teatrului Mic din București din anul 2008. Pentru rolurile din “Anul Dispărut. 1989” de Peca Ștefan, pe care l-a jucat la Teatrul Mic a primit, în 2016, premiul UNITER pentru “Cea mai bună actriță într-un Rol Secundar”. Ultimul proiect personal este Totzik1 – un exercițiu de empowerment, prin care femeile își revendică limbajul folosit de bărbați pentru a le controla, obiectifica și jigni.
Î ntr-o lume pe care Alfred Gell o definea ca fiind concepută de om (man made-world) (Gell 1998, citat în Warnier 2001), obiectele sunt una dintre cele mai palpabile forme de exprimare a materialității. În ciuda distincției ce se face în mod tradițional între lucruri și persoane, mai ales în gândirea vestică – unde primele sunt privite prin lupa comodificării, iar celelalte sunt asociate cu individualitatea și agentitatea – obiectele nu sunt niște bucăți inerte de material, lipsite de viață sau „personalitate”. De fapt, obiectele au o biografie proprie sau chiar mai multe biografii ce se suprapun, în acest sens remarcându-se biografia tehnică, economică, politică sau culturală (Kopytoff 1986). În articolul de față, voi ilustra – pornind de la studiul de caz al unui obiect personal, și anume cutia de bijuterii, precum și de la o serie de teorii devenite clasice în sfera culturii materiale, respectiv în antropologie – cum obiectele sunt parte dintr-o rețea mai puțin vizibilă de contexte, indivizi, practici și semnificații și cum ele se co-construiesc permanent în relație cu subiecții. În documentarea prezentei etnografii de obiect, am folosit atât interviul ca metodă de cercetare, cât mai ales (auto)observația care, de data aceasta, s-a derulat pe o perioadă de timp nedeterminată, aproape involuntar, în toți anii în care eu am crescut odată cu obiectul, iar el „a trăit” alături de mine. În plus, contrar principiului potrivit căruia antropologul studiază ceea ce este mai îndepărtat de el – geografic și emoțional – am ales să mă uit la tot ceea ce îmi este mai apropiat și mai drag. Pentru că antropologia nu este doar despre privirea obiectivă și adeseori impersonală asupra „celuilalt”, ci și despre introspecție și auto-reflecție. Antropologia este cea care te pune față în față cu tine înainte de toate – de aici și decizia de a scrie acest text în modul cel mai asumat cu putință. La persoana I.
Omul nu poate trăi fără obiecte. De la naștere și până la finele vieții, el este înconjurat de o mulțime de obiecte care ajung să adune în timp informații-cheie despre posesorul lor, de la istoricul familial, statut social, vârstă sau gen până la credințe și visuri (Hirst 2019). Despre mine pot să spun că fac parte din categoria celor care au mult mai multe obiecte decât spațiu de depozitare ori nevoi care să le justifice prezența, iar atunci când plec undeva, spun mai în glumă, mai în serios că mi-am luat cu mine toată casa, mizând pe principiul că nu poți să știi niciodată când ai nevoie de un ac de siguranță, o sacoșă sau o brățară anti-țânțari. Muzeul meu personal este format dintr-o sumedenie de obiecte, deopotrivă mărunțișuri și lucruri valoroase, toate învestite afectiv. Deasupra tuturor tronează însă cutia de bijuterii. La prima vedere, nu pare să aibă nimic special, căci e tipul de obiect banal, întâlnit în multe case. Și mai cu seamă că este într-atât de bine integrat în atmosfera locuinței, încât pare aproape de nechestionat, căci e acolo de când mă știu. Povestea sa începe în urmă cu aproximativ douăzeci de ani, pe vremea când mama și sora ei lucrau împreună ca vânzătoare într-un magazin alimentar din cartierul ploieștean Malu Roșu. Într-una dintre seriile de aprovizionare cu marfă, au primit, printre altele, câteva cutii cu bomboane și caramele fructate de producție arăbească, ce făceau o evidentă notă discordantă cu restul produselor de duzină din magazin. Erau dulciuri fine, în ediție deluxe, depozitate în niște cutii „foarte frumoase, care îți luau ochii”, albe, rotunde, dintr-o tablă foarte subțire. După mai multe săptămâni în care produsele nu s-au vândut („nimeni nu le cumpăra, că erau scumpe”), surorile au decis, „pe șestache”, să scoată dulciurile din cutii și să le pună în vitrină, la vânzare. „Am fost deștepte. Cutiile au rămas ale noastre. Ne-a întrebat cineva de cutii? Nimeni!”, spune mătușa Irina cu un zâmbet șăgalnic. Din spațiul mercantil al alimentarei, cutiile au ajuns apoi în intimitatea spațiului privat: una mi-a revenit mie, iar celelalte două au ajuns în poesesia fiicelor mătușii mele, câte una pentru fiecare.
Astăzi, când le întreb pe verișoarele mele ce înseamnă pentru ele aceste cutii, îmi spun aproape în cor, fără să ezite: „Sunt cutiile copilăriei noastre. Noi trei am fost unite prin simplul fapt că aveam toate cutii la fel și o să ne țină legate pe viață”. Într-adevăr, obiectul ne duce pe toate cu gândul la perioada copilăriei timpurii, atunci când el a intrat de fapt în viețile noastre, ori copilăria rezonează în cazul nostru nu atât cu viața de apartament sau joaca prin parcările de bloc, ci cu verile lungi petrecute la țară, la bunica maternă. În majoritatea timpului, când stăteam la oraș, credeam cu tărie în faptul că, deși mă vedeam rar cu verișoarele mele, obiectul identic era cel care ne ținea aproape și întărea chiar legătura dintre noi. În mod ironic însă, atunci când ajungeam la țară, nu luam cu noi obiectul căruia îi datoram, simbolic vorbind, apropierea, iar aceasta pentru că pur și simplu funcția lui era anulată în acele momente în care eram cu adevărat împreună.„Cutiile le lăsam acasă, la Ploiești. Nu voiam să pățească ceva și nici nu se potriveau în peisajul ăla. Ce era să facem cu cutia de bijuterii la țară, unde eram pline de praf din cap până în picioare de dimineața până seara?”, spune Maria. Și Mădălina completează: „Când mă uit la cutia asta, îmi aduc aminte de năzbâtiile pe care le făceam – de exemplu, atunci când am spart geamul de la casă – și de biata bunica, care nu ne spunea nimic”. Pentru mine și celelalte rude apropiate, bunica maternă este o prezență cvasi-sacralizată, pentru că întrupează trecutul și prezentul: e un soi de „întemeietoare” a neamului nostru și totodată cea care menține unitatea în clipa de față. Bunica are aproape 80 de ani și are fața brăzdată de riduri adânci care au apărut odată cu vârsta, dar eu mi-o amintesc tânără, de pe vremea când eram copil, iar cutia de bijuterii actualizează această imagine. Și acum păstrez în ea o pereche de cercei care i-au aparținut în tinerețe și pe care mi i-a făcut cadou, dăruindu-mi cu ei și o parte din ființa ei, căci după cum spunea Mauss, darul îl conține pe cel care îl oferă (2002). Deși de multe ori o percep ca fiind doar a mea, cutia de bijuterii are de fapt o existență colectivă și evocă o istorie mai largă, căci în jurul ei se țese o narațiune despre origini, familie extinsă, rudenie și moșteniri inter-generaționale.
În paradigma economiei politice clasice, bunurile sunt apreciate pentru valoarea lor instrumentală: fie cea de folosință (use value), ce se referă la utilitate sau la proprietatea de a satisface nevoile și dorințele utilizatorilor, fie cea de schimb (exchange value), ce desemnează procesul de tranzacționare a produselor și avantajele ce se pot obține de pe urma acestora, cum ar fi profitul, de pildă. Din punct de vedere cultural însă, bunurile sunt mult mai mult decât atât; ele trec printr-un proces de „fabricare” cognitivă și culturală ce constă în marcarea lor ca obiecte anume și atașarea unor denumiri sau semnificații (Kopytoff 1986). Printr-un proces asemănător a trecut și fosta cutie de bomboane care, prin schimbarea funcției sale inițiale și redefinirea ca loc de depozitare a bijuteriilor, a creat un nou circuit de sensuri, relații sau amintiri. Conversia a apărut spontan, în interiorul fiecărei familii în parte, la inițiativa mamelor: „Am gândit la fel, dar fără să ne vorbim, a fost o coincidență”, spune mama pe un ton oarecum mirat, semn că abia acum și-a dat seama de adevărata esență a întâmplării. Dincolo de această primă transformare, caseta s-a metamorfozat constant de-a lungul timpului, funcției ei de bază adăugându-i-se nuanțe noi, în funcție de felul în care eu, ca posesor, treceam la rândul meu prin propria transformare. Obiectul m-a însoțit oriunde m-au purtat pașii, „călătorind” cu mine în căminul studențesc din București, ba chiar și într-o aventură de câteva luni în Italia. La fel s-a întâmplat și în cazul verișoarelor mele. Astăzi, mă uit cu surprindere cum, pe cutiile ce par desprinse dintr-o altă epocă, stau aruncate suzete sau creme pentru bebeluși, mărturie a faptului că obiectul le-a urmat în noua etapă a vieții lor, cea a maternității. Retrospectiv, când mă uit la toate acestea, îmi devine mai clar decât oricând că povestea individului e și povestea obiectului și invers.
Sensul atribuit unui obiect nu se modifică doar în raport cu percepția subiectivă a posesorului, ci și în raport cu ceea ce se poate face efectiv cu ele, în funcție de proprietățile materiale pe care le au. Pentru Webb Keane, obiectul este un micro-univers în sine, pentru că el înglobează o sumă de caracteristici prin prisma cărora poate fi identificat într-un fel sau altul, lucru ce poartă denumirea de bundling în teoria sa (2005). Antropologul oferă în acest caz exemplul simplu al mărului. În vreme ce pentru unii oameni elementul lui definitoriu poate fi culoarea, pentru alții, el se diferențiază prin formă, textură, dimensiune, gust sau aspect. În cazul particular al cutiei de bijuterii, cea mai intrigantă caracteristică este de departe materialul din care e confecționată, pentru că precaritatea și răceala tablei zincate intră în contrast cu alura boemă a obiectului și căldura amintirilor pe care le evocă. În viziunea lui Keane, această rețea de caracteristici le dă obiectelor o anumită „deschidere” către posibilități multiple de semnificare, pornind chiar de la materialitatea lor (2005). De pildă, Douny Laurence a investigat cum, în rândul populației dogonilor din Mali, practica de a da obiectelor uzate o nouă „viață socială” (Appadurai 1986), prin reciclare sau refolosire, este una recurentă, exemplele variind de la sticluțe de sirop de tuse purtate la gât pe post de pandantive până la măști și figurine realizate din conserve sau tuburi de pastă de dinți (2007). Tot pentru Keane, obiectele au și o doză de „vulnerabilitate” (2005). În societatea consumeristă actuală, obiectele sfârșesc rapid și prematur la coșul de gunoi, în profund contrast cu perioada socialistă, ce se remarca printr-o „cultură a reparației” oricărui lucru defect sau avariat (Jderu 2020).
Nu de puține ori, obiectele sunt niște markeri ai unui timp sau spațiu social, o reflexie a identității posesorului și chiar o extensie a corpului acestuia – până într-acolo încât obiectele ajung să fie încorporate în aparatul senzorial și locomotor al individului. Obiectele sunt în oameni. Așa cum un pilot de avion ajunge să integreze în sistemul său motric butoanele sau manetele din cabina de bord (Warnier 2001), tot așa și cutia de bijuterii s-a întipărit în memoria propriului corp, printr-un gest aproape mecanic, perceput încă pe scală largă drept unul feminin, acela al împodobirii. Un astfel de element contribuie fără îndoială la construcția socială a feminității, proces valabil inclusiv în sfera culturii materiale, deoarece există obiecte cărora le sunt atribuite anumite identități de gen. De exemplu, Vespa, celebrul scuter, a fost mult timp asociat, imediat după Al doilea Război Mondial, cu imaginea noii femei italiene (Hebdidge 1988). În mod similar, și cutia de bijuterii s-a genizat cu timpul, prin prisma mai multor trăsături etichetate generic drept „feminine”: dimensiunea mică, forma rotundă, inserțiile de roz și mai ales desenul cu prințese de pe capac. După cum mărturisește mama, cutia i-a plăcut din prima pentru că era „mică, cilibie, ideală pentru o fetiță” și astfel ea (!) a căpătat o apartenență de gen ce a rămas neschimbată până în prezent.
Am ales să discut în acest articol despre cutia de bijuterii pentru că o consider un exemplu sugestiv pentru felul în care obiectele acționează în viețile noastre de zi cu zi ca niște agenți „vii”, generând o întreagă serie de implicații individuale și colective. Dincolo de a articula o narațiune despre mine ca individ posesor, caseta de bijuterii amintește despre relații de familie, etape de viață, generații și memorie, ceea ce îi conferă o importantă valoare socială. Obiectele nu sunt simple fragmente de materie, ci sunt incontestabil legate de viețile indivizilor. Oamenii fac obiectele, iar obiectele fac la rândul lor oamenii.
Bibliografie
Appadurai, Arjun. 1986. “Introduction: Commodities and the Politics of Value”. In The social life of things. Commodities in cultural perspective, edited by A. Appadurai, 3-63. Cambridge: Cambridge University Press.
Douny, Laurence. 2007. “The Materiality of Domestic Waste. The Recycled Cosmology of the Dogon of Mali”. Journal of Material Culture, 12 (3): 309-331.
Gell, Alfred. 1998. Art and Agency: An Anthropological Theory. Oxford: Clarendon.
Hebdidge, Dick. 1988. “Object as image: the Italian scooter cycle’. In Hiding in the Light: On Images and Things, 77-115. London: Comedia.
Hirst, K. Kris. 2019. “Material Culture – Artifacts and the Meaning(s) They Carry”, ThoughtCo, Accessed at https://www.thoughtco.com/material-culture-artifacts-meanings-they-carry-171783.
Jderu, Gabriel. 2020. “Motorcycling in a Repair Society: A Maintenance and Repair-Centered Approach to Automobility”. East European Politics and Societies and Cultures, XX (X): 1-22.
Keane, Webb. 2005. “Signs are Not the Garb of Meaning: On the Social Analysis of Material Things”. In Materiality, edited by D. Miller, 182-205. London: Duke University Press.
Kopytoff, Igor. 1986. “The Cultural Biography of Things: Commoditization as Process”. In The social life of things. Commodities in cultural perspective, edited by A. Appadurai, 64-91, Cambridge: Cambridge University Press.
Mauss, Marcel. 2002. The Gift. The Form and Reason for Exchange in Archaic Societies. London: Routledge.
Warnier, Jean-Pierre. 2001. “A Praxeological Approach to Subjectivation in a Material World”. Journal of Material Culture, 6 (1): 5-24.