Boli psihice sau spirite rele? Dileme terapeutice între științe psi și religie în Egiptul contemporan

de ANA VINEA

Abstract

Bazat pe aproximativ 20 de luni de cercetare etnografică în Cairo, Egipt, între 2011 și 2016, acest text prezintă o parte a rezultatelor lucrării mele de doctorat. Lucrarea analizează apariția și popularizarea în spațiul public egiptean al ultimelor decenii a unei terapii bazate pe exorcizarea spiritelor rele, precum și  controversele pe care această terapie le-a stârnit în special printe psihiatrii și psihologii egipteni. Cunoscută local sub numele de „terapie coranică” acestă metodă de vindecare este bazată pe tradiții medicale islamice cu o lungă istorie în lumea musulmană care sunt însă transformate prin împrumuturi și adaptări din medicina și psihiatria contemporană. Rezultatul este o terapie care împletește și combină practici și idei din ambele sfere, cea a medicinei moderne și cea a terapiilor religioase. Texul prezent discută dilemele terapeutice create de răspândirea „terapiei coranice” concentndu-se cu precădere asupra felului în care problema diagnosticului este discutată de experți aparținând diverselor domenii implicate, religioase și medicale deopotrivă.

Podcast Sfertul Academic

Ana Vinea

Autoare

Ana Vinea este profesor asistent în Departamentul de Studii Asiatice și ale Orientului Mijlociu la Universitatea Carolina de Nord, Chapel Hill, SUA. După obținerea titului de doctor în antropologie de la Universitatea Orașului New York, SUA (City University of New York), a fost bursieră la Society of Fellows, Universitatea din Michigan. O antropoloagă a Orientului Mijlociu, lucrând la intersecția dintre antropologie medicală și antropologia religiei, este interesată de psihiatrie, terapii religioase, dileme terapeutice, epistemologie și ontologie. În prezent lucrează la un manuscris bazat pe lucrarea de doctorat intitulat, „Dileme Terapeutice: Islam, Psihiatrie și Maladii în Egiptul Contemporan.” În trecut a studiat la Universitatea de Arte București, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, și Universitatea Americană din Cairo și a scris despre mariaje mixte in Egipt și despre practici de consum, economie informală și case de amanet în România.

Andreea Dumuță

Ilustratoare

Andreea Dumuță lucrează ca freelancer în domeniul ilustratiei digitale. A colaborat cu mai multe companii și publicații printre care se numară și The New York Times. instagram.com/galactixy_illustrations/

Katia Pascariu

Actriță Podcast

Actriță, performer, activistă cultural, absolventă de teatru la UNATC în 2006 și a masterului de antropologie al Universității București în 2016, Katia Pascariu locuiește în București, România. Activează ca artist și manager cultural impreună cu colective artistice independente – Cooperativa Macaz, Centrul Replika – și este co-fondatoarea Centrului de artă comunitară Vârsta 4 și a Asociației ADO – artă pentru drepturile omului. Din 2016 este și membră a trupei Teatrului Evreiesc de Stat.

M ustafa a fost întotdeauna un copil model, ascultător, silitor, pios. „O comoară de copil!” toată lumea spunea. În ultimul an de liceu însă lucrurile au început să se schimbe. Mai întâi încet, aproape imperceptibil – o notă proastă, un răstit la părinți, nimic ieșit din comun. Părinții lui Mustafa s-au gândit, „eh, adolescenții ăștia!” și nu s-au îngrijorat, crezând că e un episod care o să treacă. Dar nu a trecut. Dimpotrivă lucrurile au început să se înrăutățească. Mustafa a devenit din ce în ce mai izolat, închizându-se zile întregi în camera lui. Eforturile părinților de a-l distra au rămas fără rezultat, Mustafa devenind din ce în ce mai apatic. După un timp a început să refuze să meargă la școală, să recite Coranul și să se roage. Chiar mai mult, de cum auzea Coranul, Mustafa devenea agitat, își acoperea urechile, bolborosea cuvinte de neînțeles, uneori chiar țipa și arunca lucruri. Ceva trebuie făcut, și-au spus părinții. Dar ce? La ce specialist să meargă când părinții interpretau situația în mod divergent și nu se puteau pune de acord? Mariam, mama lui Mustafa, observând cum băiatul ei devenea agitat mai ales când auzea Coranul, era convinsă că este posedat de un spirit rău și că prin urmare trebuie să meargă la un vindecător să-l exorcizeze. Religios la rândul lui, tatăl lui Mustafa susținea că astea sunt superstiții, nebazate în religie ori știință și că e musai să meargă urgent la un psihiatru.

L-am cunoscut pe Mustafa și părinții lui în capitala Egiptului, Cairo în 2012. Eram acolo pentru o perioadă de 18 luni să-mi fac cercetarea de teren pentru teza de doctorat în antropologie culturală la Universitatea Orașului New York. Lucrarea examinează apariția și popularizarea în spațiul public egiptean a ultimelor decenii a unei terapii de exorcizarea a spiritelor rele numită „terapie coranică”, precum și dezbaterile pe care aceasta le-a stârnit în special în rândul psihiatrilor și psihologilor. Cercetarea m-a trimis în multe părți alte metropolei egiptene și printre diverse grupuri de interlocutori. Am intervievat vindecători coranici, intelectuali și profesori în diverse discipline religioase, psihiatrii, psihologi și alte cadre medicale, precum și jurnaliști și reprezentanți ai societății civile. Și desigur am vorbit despre subiectul tezei mele cu numeroși egipteni din toate categoriile sociale în taxiuri, cafenele sau casele lor. În plus, am consultat cărți și articole de ziar și m-am uitat la emisiuni de televizor și filme legate de subiect. Cel mai mult timp însă am petrecut observând sesiunile de exorcism a cinci vindecători coranici selectați dintre cei pe care i-am intervievat inițial, fiecare cu stilul și abordarea proprie. Am condus observații și în clinica ambulatorie și saloanele celui mai vechi spital de boli psihiatrice din Cairo, urmărind activitatea zilnică a cadrului medical și viața pacienților din saloane. În ambele medii, am discutat cu numeroși pacienți și ocazional i-am acompaniat la diverși specialiști.

„Terapia coranică” pe care am studiat-o se bazează pe ideea că spirite rele, cunoscute sub numele de jinn, pot să penetreze corpul uman, posedând-ul și provocând o serie de simptome, fizice, psihologice și sociale deopotrivă – dureri de cap, halucinații, incoerență, apatie sau dimpotrivă agitație extremă, schimbări bruște de caracter, printre altele. Aparent asemănători cu demonii din lumea creștină, jinn-ii sunt creaturi oarecum diferite. Creați de Dumnezeu din foc și locuind într-o lume paralelă cu a noastă, în imaginarul musulman jinn-ii sunt deopotrivă asemenea oamenilor, au familii, iubesc, au diverse naționalități, unii sunt buni, alții răi, dar și total diferiți, pot să călătorească cu viteza luminii, să prezică viitorul, și, cum am văzut, să posede oameni. Dacă jinn-ii răi sunt identificați cu diavolii în Coran, marea majoritate sunt doar niște ființe neastâmpărate cărora le place să joace feste oamenilor.

Deși jinn-ii sunt o parte de necontestat a cosmologiei islamice, puțini negând sau punând sub semnul întrebării existența lor, nu același lucru se poate spune despre capacitatea acestor creaturi de a poseda oameni, care a fost și continuă să fie controversată în Islam, deopotrivă susținută și negată vehement. Desigur, asemenea discuții teologice nu au împiedicat dezvoltarea de-a lungul istorie a unui vast și divers repertoriu de tehnici de atragere sau respingere a jinn-ilor.

„Terapia coranică” aparține acestei genealogii de practici curative. După cum sugerează numele, metoda se centrează pe Coran, cuvântul lui Dumnezeu pentru musulmani, a cărui forță afectează și alungă jinn-ii. Astfel, recitarea Coranului este folosită ca instrument de diagnosticare, determinându-i pe jinn-i să se manifeste în corpul posedat, făcându-l pe Mustafa să țipe sau să arunce lucruri de exemplu, precum și ca metodă de tratament, forțându-i să-l părăsească. În ciuda vechimii recitărilor coranice ca procedeu terapeutic, această formă de exorcism nu este doar înrădăcinată în trecut. Dimpotrivă, ceea ce o diferențiază față de alte metode similare este modul în care adepții au selecționat, organizat și standardizat practici disparate într-un corpus oarecum sistematic cuprinzând categorii și sub-categorii de boli, fiecare cu simptomele și terapiile aferente. Acest proces de modernizare a repertoriului terapeutic început în anii `80 a încorporat și adaptat noțiuni și principii din medicina și psihiatria contemporană, precum conceptul de simptom ori tehnici de clasificare si experimentare. Pe această bază, practicienii noii „terapii coranice” au văzut-o ca fiind totodată religioasă și științifică, o dublă identificare care a atras atenția publicului asupra lor. La aceasta a contribuit și felul în care acești vindecători au utilizat cu succes mijloace de comunicare în masă, de la cărți și broșuri explicative la apariții televizate.

Nu este de mirare că această mediatizare nu a contribuit doar la creșterea în popularitate a „terapiei coranice” dar și la controverselor din jurul ei. Experți din domeniul psihiatric, precum și intelectuali și jurnaliști de tendință seculară au atacat vehement vindecătorii coranici, afirmând că practicile și credințele legate de jinn-i nu sunt decât superstiții, dovada ignoranței unui segment al populației, în sine un fenomen social îngrijorător. Cadre medicale au susținut că fenomenele atribuite jinn-ilor sunt în unele cazuri simptome de boli psihice ce trebuie diagnosticate și tratate conform normelor psihiatrice contemporane. Corului de critici s-au adăugat și voci din domeniul religios care au afirmat că vindecătorii coranici interpretează eronat textele religioase și ignoră cunoștințele științifice actuale pe care Islamul, interpretat corect, le acceptă. Apărându-se vehement, exorciștii au argumentat că terapia lor nu respinge știința și medicina, dar și că acestea nu pot oferi răspunsuri exhaustive deoarece neagă lumea spirituală invizibilă, pe care orice credincios o acceptă ca reală. În viziunea lor, știința și medicina progresează continuu și, în viitor, vor descoperi și dovedi existența jinn-ilor.

Desigur terapeuții coranici și criticii lor nu sunt părți egale in aceste dezbateri. În ciuda succesului lor în rândul unei părți a publicului, vindecătorii coranici ocupă o poziție informală în peisajul terapeutic egiptean. Dacă statul autorizează exclusiv absolvenți ai unei facultăți de medicină să trateze, practici precum „terapia coranică” nu sunt intersize prin lege, creând o lacună legislativă unde asemenea terapii continuă să funcționeze. Asta nu înseamnă că vindecătorii nu sunt ocazional arestați sub acuzația de șarlatanie sau forțați să-și întrerupă practica atunci când, devenind populari, atrag mulțimi, așa cum li s-a întâmplat câtorva dintre interlocutorii mei. Astfel vindecătorii coranici rămân vulnerabili, tolerați, dar nu legali, și prin urmare mereu în defensivă față de structurile de putere.

Faptul că „terapia coranică” și dezbaterile din jurul ei au înflorit în viața publică egipteană în ultimele trei decenii este efectul și expresia unor multiple transformări sociale și a felului în care acestea s-au intersectat. Începând cu anii `70 Egiptul, ca și alte țări din Orientul Mijlociu, a asistat la o intensificare a prezenței Islamului în sfera publică și la un crescut interes în rolul religiei în diverse domenii ale vieții, inclusiv în chestiuni de sănătate și boală. În plus, efectele negative ale reformelor neoliberale asupra sistemului medical și răspândirea limbajului și abordărilor psihiatrice în rândul populației, au creat un mediu propice pentru apariția unei terapii religioase care se revendică simultan de la Islam și medicină și oferă o alternativă de tratament într-un sistem subfinanțat și sărăcit. În paralel, liberalizarea mediului mediatic și explozia televiziunii prin satelit începând cu anii 2000 au oferit atât vindecătorilor cât și criticilor lor o nou platformă de diseminare, contribuind atât la popularizarea „terapiei coranice” cât și la amplificarea criticilor la adresa ei.

Acesta este contextul în care familia lui Mustafa s-a confruntat cu boala fiului lor. La început familia l-au dus la un exorcist pe care o mătușă a tânărului l-a recomandat ca pios, cinstit și iscusit. Confirmând bănuielile lui Mariam, mama lui Mustafa, vindecătorul a diagnosticat cazul ca posesie și a prescris un program intens de recitări coranice în urma cărora jinn-ul a părăsit corpul lui Mustafa, după cum a declarat exorcistul. „S-a simțit mai bine pentru un timp, vreo trei luni așa,” mi-a spus Mariam, „dar după aia problemele au revenit.” La limita răbdării cu „aceste bazaconii”, cum le numea exasperat, tatăl lui Mustafa l-a dus la un cabinet psihiatric privat unde a primit diagnosticul de schizofrenie și un tratament medicamentos.

Cum putem înțelege cazul lui Mustafa, părerile divergente ale familiei și traiectoria urmată în căutarea unui tratament? La prima vedere, situația e clară. Pe de-o parte avem știința și medicina care interpretează cazul lui Mustafa corect ca fiind o boală mentală. Pe de altă parte sunt credințe semi-religioase, superstiții fără bază reală, care denotă ignoranță, dar sunt, eventual, exotice și interesante. Ca antropolog această abordare lasă de dorit tocmai pentru că este atât de evidentă – știm deja cum să interpretăm cazul lui Mustafa înainte de a începe analiza, făcând-o de prisos. În plus, asemenea explicații adoptă perspectiva a unei singure părți din dezbatere, ignorând și denigrând interpretările vindecătorilor coranici. Uneori antropologii au adoptat o abordare asemănătoare, chiar dacă în moduri mai sofisticate, analizând situații similare de la presupoziția tacită că ființe invizibile precum jinn-ii nu sunt reale și că diversele practici terapeutice din jurul lor au doar efecte sociale. Aplicat la cazul lui Mustafa, o interpretare de acest tip ar însemna că tânărul nu este posedat, dar că ideea posesiei și tratamentul ei au semnificații culturale și sociale. De exemplu, ele pot fi văzute ca un răspuns al unor membrii marginali ai societății la structurile de putere dominante din societate, o reacție la răspândirea paradigmelor psihiatrice într-o societate în care religia continuă să domine, sau o manifestarea a unor moduri profund înrădăcinate de a înțelege corpul uman. Acestea sunt interpretări valide, care explică aspecte ale cazului lui Mustafa, dar care în același timp nu dau crezare convingerii unor egipteni în realitatea jinn-ilor și în felul acesta nu prezintă adecvat viziunea lor asupra lumii. Recent, unii antropologi au încercat să remedieze asemenea analize, susținând că ființe ca jinn-ii trebuie să fie abordate antropologic ca fiind reale pentru a reda cu acuratețe situația locală și a evita impunerea unor standarde vestice asupra altor societăți. Și totuși cazul lui Mustafa și experiența mea de cercetare arată că și această abordare lasă de dorit pentru ca de data asta ignoră intensitatea dezbaterilor locale și nu ia în serios părerilor celeilalte părți a societății egiptene, care respinge ideea posesiei.

Treptat, pe parcursul cercetării mi-am dat seama că abordările pe care le-am schițat aici reflectă la nivel analitic dezbaterile locale pe care le-am cercetat etnografic. În această situație o analiză antropologică care nu privilegiază nici una dintre părțile dezbaterii și nu încearcă să stabilească cine are dreptate, este una care se concentreză asupra dezbaterii în sine, a temelor abordate, pozițiilor adoptate, și a mizei lor. Astfel, ceea ce este semnificativ în cazul lui Mustafa și a dilemelor terapeutice pe care le-am schițat aici este cum apariția „terapiei coranice” în spațiul public egiptean a stârnit și catalizat întrebări despre ce ființe și ce maladii există în realitate și despre cine are autoritatea și cunoștințele să le trateze. Cu alte cuvinte, acestea sunt dezbateri despre natura realității pentru care problema demarcării între „religie” și „știință” este percepută local ca fiind esențială, tocmai pentru că actorii implicați nu se pot pune de acord ce activități sunt incluse în ce domeniu și cum aceste domenii sunt definite și delimitate. Ceea ce dezvăluie aceste dezbateri nu este o societate înrădăcinată în religie, cum Egiptul și Orientul Mijlociu sunt prezentate adesea, ci una în care rolul religiei în viața publică nu este stabilit, ci în continuă mișcare și evoluție, mereu deschis evaluării și implicit controverselor. Nu este întâmplător că ecouri ale celebrului și tragicului caz de la Tanacu sau ale faimoasele vindecări de la Lourdes sunt ușor de auzit în cazul lui Mustafa. Faptul că tensiuni între interpretări medicale și religioase a unor afecțiuni par să traverseze cu ușurință culturi și epoci diferite este un simptom al modului în care medicina modernă a marginalizat, fără să elimine, alte noțiuni despre boli și cauzele lor.

Și dezbaterile continuă. Diagnosticul psihiatric nu a încheiat discuțiile despre boala lui Mustafa, cum am putea crede. Mariam, mama lui, continuă să fie convinsă că jinn-ii sunt cei care au declanșat schizofrenia și că medicamentele nu fac decât să domolească simptomele cele mai supărătoare. Între timp, jinn-ii continuă să trăiască acolo, înauntru, slăbiți, așteptând momentul prielnic să se manifeste. Ultima dată când am vorbit la telefon se pregătea să-l ducă pe Mustafa la alt exorcist, „să dea de capăt problemei,” după cum mi-a spus.