M ustafa a fost întotdeauna un copil model, ascultător, silitor, pios. „O comoară de copil!” toată lumea spunea. În ultimul an de liceu însă lucrurile au început să se schimbe. Mai întâi încet, aproape imperceptibil – o notă proastă, un răstit la părinți, nimic ieșit din comun. Părinții lui Mustafa s-au gândit, „eh, adolescenții ăștia!”, și nu s-au îngrijorat, crezând că e un episod care o să treacă. Dar nu a trecut. Dimpotrivă, lucrurile au început să se înrăutățească. Mustafa a devenit din ce în ce mai izolat, închizându-se zile întregi în camera lui. Eforturile părinților de a-l distra au rămas fără rezultat, Mustafa devenind din ce în ce mai apatic. După un timp a început să refuze să meargă la școală, să recite Coranul și să se roage. Chiar mai mult, de cum auzea Coranul, Mustafa devenea agitat, își acoperea urechile, bolborosea cuvinte de neînțeles, uneori chiar țipa și arunca lucruri. Ceva trebuie făcut, și-au spus părinții. Dar ce? La ce specialist să meargă când părinții interpretau situația în mod divergent și nu se puteau pune de acord? Mariam, mama lui Mustafa, observând cum băiatul ei devenea agitat mai ales când auzea Coranul, era convinsă că este posedat de un spirit rău și că, prin urmare, trebuie să meargă la un vindecător să-l exorcizeze. Religios la rândul lui, tatăl lui Mustafa susținea că astea sunt superstiții, nebazate în religie, ori știință și că e musai să meargă urgent la un psihiatru.
L-am cunoscut pe Mustafa și părinții lui în capitala Egiptului, Cairo, în 2012. Eram acolo pentru o perioadă de 18 luni să-mi fac cercetarea de teren pentru teza de doctorat în antropologie culturală la Universitatea Orașului New York. Lucrarea examinează apariția și popularizarea în spațiul public egiptean a ultimelor decenii a unei terapii de exorcizare a spiritelor rele numită „terapie coranică”, precum și dezbaterile pe care aceasta le-a stârnit în special în rândul psihiatrilor și psihologilor. Cercetarea m-a trimis în multe părți alte metropolei egiptene și printre diverse grupuri de interlocutori. Am intervievat vindecători coranici, intelectuali și profesori în diverse discipline religioase, psihiatri, psihologi și alte cadre medicale, precum și jurnaliști și reprezentanți ai societății civile. Și, desigur, am vorbit despre subiectul tezei mele cu numeroși egipteni din toate categoriile sociale în taxiuri, cafenele sau casele lor. În plus, am consultat cărți și articole de ziar și m-am uitat la emisiuni de televizor și filme legate de subiect. Cel mai mult timp însă am petrecut observând sesiunile de exorcism a cinci vindecători coranici, selectați dintre cei pe care i-am intervievat inițial, fiecare cu stilul și abordarea proprie. Am condus observații și în clinica ambulatorie și saloanele celui mai vechi spital de boli psihiatrice din Cairo, urmărind activitatea zilnică a cadrului medical și viața pacienților din saloane. În ambele medii, am discutat cu numeroși pacienți și, ocazional, i-am acompaniat la diverși specialiști.
„Terapia coranică” pe care am studiat-o se bazează pe ideea că spirite rele, cunoscute sub numele de jinn, pot să penetreze corpul uman, posedându-l și provocând o serie de simptome, fizice, psihologice și sociale deopotrivă – dureri de cap, halucinații, incoerență, apatie sau, dimpotrivă, agitație extremă, schimbări bruște de caracter, printre altele. Aparent asemănători cu demonii din lumea creștină, jinn-ii sunt creaturi oarecum diferite. Creați de Dumnezeu din foc și locuind într-o lume paralelă cu a noastră, în imaginarul musulman jinn-ii sunt deopotrivă asemenea oamenilor, au familii, iubesc, au diverse naționalități, unii sunt buni, alții răi, dar și total diferiți, pot să călătorească cu viteza luminii, să prezică viitorul, și, cum am văzut, să posede oameni. Dacă jinn-ii răi sunt identificați cu diavolii în Coran, marea majoritate sunt doar niște ființe neastâmpărate cărora le place să joace feste oamenilor.
Deși jinn-ii sunt o parte de necontestat a cosmologiei islamice, puțini negând sau punând sub semnul întrebării existența lor, nu același lucru se poate spune despre capacitatea acestor creaturi de a poseda oameni, care a fost și continuă să fie controversată în Islam, deopotrivă susținută și negată vehement. Desigur, asemenea discuții teologice nu au împiedicat dezvoltarea de-a lungul istoriei a unui vast și divers repertoriu de tehnici de atragere sau respingere a jinn-ilor.
„Terapia coranică” aparține acestei genealogii de practici curative. După cum sugerează numele, metoda se centrează pe Coran, cuvântul lui Dumnezeu, pentru musulmani, a cărui forță afectează și alungă jinn-ii. Astfel, recitarea Coranului este folosită ca instrument de diagnosticare, determinându-i pe jinn-i să se manifeste în corpul posedat, făcându-l pe Mustafa să țipe sau să arunce lucruri, de exemplu, precum și ca metodă de tratament, forțându-i să-l părăsească. În ciuda vechimii recitărilor coranice ca procedeu terapeutic, această formă de exorcism nu este doar înrădăcinată în trecut. Dimpotrivă, ceea ce o diferențiază față de alte metode similare este modul în care adepții au selecționat, organizat și standardizat practici disparate într-un corpus oarecum sistematic cuprinzând categorii și sub-categorii de boli, fiecare cu simptomele și terapiile aferente. Acest proces de modernizare a repertoriului terapeutic început în anii `80 a încorporat și adaptat noțiuni și principii din medicina și psihiatria contemporană, precum conceptul de simptom, ori tehnici de clasificare și experimentare. Pe această bază, practicienii noii „terapii coranice” au văzut-o ca fiind totodată religioasă și științifică, o dublă identificare care a atras atenția publicului asupra lor. La aceasta a contribuit și felul în care acești vindecători au utilizat cu succes mijloace de comunicare în masă, de la cărți și broșuri explicative,la apariții televizate.
Nu este de mirare că această mediatizare nu a contribuit doar la creșterea în popularitate a „terapiei coranice”, ci și la controversele din jurul ei. Experți din domeniul psihiatric, precum și intelectuali și jurnaliști de tendință seculară au atacat vehement vindecătorii coranici, afirmând că practicile și credințele legate de jinn-i nu sunt decât superstiții, dovada ignoranței unui segment al populației, în sine un fenomen social îngrijorător. Cadre medicale au susținut că fenomenele atribuite jinn-ilor sunt, în unele cazuri, simptome de boli psihice, ce trebuie diagnosticate și tratate conform normelor psihiatrice contemporane. Corului de critici i s-au adăugat și voci din domeniul religios, care au afirmat că vindecătorii coranici interpretează eronat textele religioase și ignoră cunoștințele științifice actuale pe care Islamul, interpretat corect, le acceptă. Apărându-se vehement, exorciștii au argumentat că terapia lor nu respinge știința și medicina, dar și că acestea nu pot oferi răspunsuri exhaustive, deoarece neagă lumea spirituală invizibilă, pe care orice credincios o acceptă ca reală. În viziunea lor, știința și medicina progresează continuu și, în viitor, vor descoperi și dovedi existența jinn-ilor.
Desigur terapeuții coranici și criticii lor nu sunt părți egale in aceste dezbateri. În ciuda succesului lor în rândul unei părți a publicului, vindecătorii coranici ocupă o poziție informală în peisajul terapeutic egiptean. Dacă statul autorizează exclusiv absolvenți ai unei facultăți de medicină să trateze, practici precum „terapia coranică” nu sunt interzise prin lege, creând o lacună legislativă unde asemenea terapii continuă să funcționeze. Asta nu înseamnă că vindecătorii nu sunt ocazional arestați sub acuzația de șarlatanie sau forțați să-și întrerupă practica atunci când, devenind populari, atrag mulțimi, așa cum li s-a întâmplat câtorva dintre interlocutorii mei. Astfel, vindecătorii coranici rămân vulnerabili, tolerați, dar nu legali, prin urmare,mereu în defensivă față de structurile de putere.
Faptul că „terapia coranică” și dezbaterile din jurul ei au înflorit în viața publică egipteană în ultimele trei decenii este efectul și expresia unor multiple transformări sociale și a felului în care acestea s-au intersectat. Începând cu anii `70, Egiptul, ca și alte țări din Orientul Mijlociu, a asistat la o intensificare a prezenței Islamului în sfera publică și la un interes crescut pentru rolul religiei în diverse domenii ale vieții, inclusiv în chestiuni de sănătate și boală. În plus, efectele negative ale reformelor neoliberale asupra sistemului medical și răspândirea limbajului și abordărilor psihiatrice în rândul populației au creat un mediu propice pentru apariția unei terapii religioase care se revendică simultan de la Islam și medicină și oferă o alternativă de tratament într-un sistem subfinanțat și sărăcit. În paralel, liberalizarea mediului mediatic și explozia televiziunii prin satelit începând cu anii 2000 au oferit atât vindecătorilor, cât și criticilor lor o nouă platformă de diseminare, contribuind atât la popularizarea „terapiei coranice”, cât și la amplificarea criticilor la adresa ei.
Acesta este contextul în care familia lui Mustafa s-a confruntat cu boala fiului lor. La început familia l-a dus la un exorcist pe care o mătușă a tânărului l-a recomandat ca pios, cinstit și iscusit. Confirmând bănuielile lui Mariam, mama lui Mustafa, vindecătorul a diagnosticat cazul ca posesie și a prescris un program intens de recitări coranice, în urma cărora jinn-ul a părăsit corpul lui Mustafa, după cum a declarat exorcistul. „S-a simțit mai bine pentru un timp, vreo trei luni, așa”, mi-a spus Mariam, „dar după aia problemele au revenit”. La limita răbdării cu „aceste bazaconii”, cum le numea, exasperat, tatăl lui Mustafa l-a dus la un cabinet psihiatric privat unde a primit diagnosticul de schizofrenie și un tratament medicamentos.
Cum putem înțelege cazul lui Mustafa, părerile divergente ale familiei și traiectoria urmată în căutarea unui tratament? La prima vedere, situația e clară. Pe de-o parte avem știința și medicina, care interpretează cazul lui Mustafa corect ca fiind o boală mentală. Pe de altă parte sunt credințe semi-religioase, superstiții fără bază reală, care denotă ignoranță, dar sunt, eventual, exotice și interesante. Ca antropolog, această abordare lasă de dorit tocmai pentru că este atât de evidentă – știm deja cum să interpretăm cazul lui Mustafa înainte de a începe analiza, făcând-o de prisos. În plus, asemenea explicații adoptă perspectiva a unei singure părți din dezbatere, ignorând și denigrând interpretările vindecătorilor coranici. Uneori antropologii au adoptat o abordare asemănătoare, chiar dacă în moduri mai sofisticate, analizând situații similare de la presupoziția tacită că ființele invizibile precum jinn-ii nu sunt reale și că diversele practici terapeutice din jurul lor au doar efecte sociale. Aplicat la cazul lui Mustafa, o interpretare de acest tip ar însemna că tânărul nu este posedat, dar că ideea posesiei și tratamentul ei au semnificații culturale și sociale. De exemplu, ele pot fi văzute ca un răspuns al unor membri marginali ai societății la structurile de putere dominante din societate, o reacție la răspândirea paradigmelor psihiatrice într-o societate în care religia continuă să domine, sau o manifestarea a unor moduri profund înrădăcinate de a înțelege corpul uman. Acestea sunt interpretări valide, care explică aspecte ale cazului lui Mustafa, dar care, în același timp, nu dau crezare convingerii unor egipteni în realitatea jinn-ilor și, în felul acesta, nu prezintă adecvat viziunea lor asupra lumii. Recent, unii antropologi au încercat să remedieze asemenea analize, susținând că ființe ca jinn-ii trebuie să fie abordate antropologic ca fiind reale pentru a reda cu acuratețe situația locală și a evita impunerea unor standarde vestice asupra altor societăți. Și totuși, cazul lui Mustafa și experiența mea de cercetare arată că și această abordare lasă de dorit, pentru că de data asta ignoră intensitatea dezbaterilor locale și nu ia în serios părerilor celeilalte părți a societății egiptene, care respinge ideea posesiei.
Treptat, pe parcursul cercetării mi-am dat seama că abordările pe care le-am schițat aici reflectă la nivel analitic dezbaterile locale pe care le-am cercetat etnografic. În această situație, o analiză antropologică care nu privilegiază nici una dintre părțile dezbaterii și nu încearcă să stabilească cine are dreptate, este una care se concentrează asupra dezbaterii în sine, a temelor abordate, pozițiilor adoptate, și a mizei lor. Astfel, ceea ce este semnificativ în cazul lui Mustafa și a dilemelor terapeutice pe care le-am schițat aici este cum apariția „terapiei coranice” în spațiul public egiptean a stârnit și catalizat întrebări despre ce ființe și ce maladii există în realitate și despre cine are autoritatea și cunoștințele să le trateze. Cu alte cuvinte, acestea sunt dezbateri despre natura realității, pentru care problema demarcării între „religie” și „știință” este percepută local ca fiind esențială, tocmai pentru că actorii implicați nu se pot pune de acord ce activități sunt incluse în ce domeniu și cum sunt definite și delimitate aceste domenii. Ceea ce dezvăluie aceste dezbateri nu este o societate înrădăcinată în religie, cum sunt prezentate adesea Egiptul și Orientul Mijlociu, ci una în care rolul religiei în viața publică nu este stabilit, ci în continuă mișcare și evoluție, mereu deschis evaluării și, implicit, controverselor. Nu este întâmplător că sunt ușor de auzit în cazul lui Mustafa ecouri ale celebrului și tragicului caz de la Tanacu sau ale faimoaselor vindecări de la Lourdes. Faptul că tensiunile între interpretările medicale și religioase a unor afecțiuni par să traverseze cu ușurință culturi și epoci diferite este un simptom al modului în care medicina modernă a marginalizat, fără să elimine, alte noțiuni despre boli și cauzele lor.
Și dezbaterile continuă. Diagnosticul psihiatric nu a încheiat discuțiile despre boala lui Mustafa, cum am putea crede. Mariam, mama lui, continuă să fie convinsă că jinn-ii sunt cei care au declanșat schizofrenia și că medicamentele nu fac decât să domolească simptomele cele mai supărătoare. Între timp, jinn-ii continuă să trăiască acolo, înăuntru, slăbiți, așteptând momentul prielnic să se manifeste. Ultima dată când am vorbit la telefon se pregătea să-l ducă pe Mustafa la alt exorcist, „să dea de capăt problemei”, după cum mi-a spus.