“Cel mai frumos lucru pe care mi l-a dat fotbalul a fost șansa de a cunoaște alți oameni. Am întâlnit atât oameni care au avut mult de suferit, cât și pe cei din partea opusă a societății, care aveau de toate, așa că am putut să văd ambele părți ale lumii în care trăiam”, declara Sócrates într-un interviu mai vechi pentru BBC[1]. Originea și trecutul fotbalistului brazilian erau mult diferite de cele ale coechipierilor săi. Majoritatea proveneau din familiile sărace ale Braziliei de după anii ‘50. Lor fotbalul le deschidea probabil singura ușă spre o viață mai bună. La educație nu prea aveau acces, iar despre alte „oportunități de carieră” nici nu prea are sens să vorbim. Lui Sócrates fotbalul i-a deschis, însă, o fereastră: „Dacă m-aș fi limitat la medicină, aș fi rămas într-un singur domeniu al societății și aș fi cunoscut doar o latură a vieții”, spunea el în același interviu. Provenit dintr-o familie ceva mai înstărită decât majoritatea brazilienilor din vremurile acelea, fotbalistul a fost înscris de părinți la cea mai bună școală din Ribeirão Preto, localitatea sa natală, loc unde a terminat ulterior și facultatea de medicină. În tot timpul acesta a jucat fotbal și a devenit unul dintre cei mai apreciați mijlocași din lume. Dar, în cazul lui, sportul nu a însemnat doar faimă și bani. I-a dezvoltat, în plus, și un fel de imaginație sociologică, așa cum numește C. Wright Mills capacitatea noastră de a înțelege lumea socială în care trăim prin depășirea experiențelor noastre limitate. Într-un fel, prin poveștile coechipierilor săi, fotbalul l-a ajutat pe Sócrates să resimtă realitățile râncede ale Braziliei și să le înțeleagă mai bine. Dar, mai ales, să empatizeze mai mult cu suferința și să ridice vocea împotriva ei.

Sportul poate să fie un remediu preventiv extraordinar, și nu doar pentru că ne ajută să evităm anumite boli. Proiectat cum trebuie, el poate îmbunătăți masiv sănătatea socială a societăților noastre. Fotbalul, în particular, prin popularitatea sa, ar putea fi unul dintre cele mai eficiente instrumente. Experiența lui Sócrates ne-ar fi utilă tuturor pentru că ne-ar ajuta să înțelegem mai bine realitățile unor vecini pe care îi cunoaștem tot mai puțin, iar terenul de fotbal ar putea să fie locul ideal de întâlnire. Din păcate, nu este. Fotbalul este politic, iar imaginea sa se transformă după paradigmele prin care ne modelăm societățile sau orașele. Bucureștiul este, poate, cel mai bun exemplu. După Revoluția din 1989, pe măsură ce veniturile multora dintre locuitori au început să crească, aspirațiile de clasă au modelat puternic dinamicile sociale ale capitalei României. Trăim într-un oraș tot mai izolat, în care fiecare încearcă să se baricadeze cât mai mult în propria lume sau într-una „superioară” spre care aspiră. Noile ansambluri imobiliare reflectă cel mai bine fenomenele acestea. Barierele de la intrare, gardurile înalte care le delimitează de împrejurimi, paznicii sau rotocoalele de sârmă ghimpată sunt doar câteva dintre obiectele izolării noastre sociale. Ne place tot mai puțim să trăim în preajma celor care nu își permit statutul spre care aspirăm.

Serviciile de fotbal din București se concentrează și ele tot mai mult în zonele în care locuiesc oamenii care își permit taxele de câteva sute de lei pe lună pentru înscrierea copiilor sau pentru închirierea constantă a terenurilor. Fără banii aceștia le-ar fi greu să supraviețuiască, în contextul în care aproape toate sunt private și depind de achiziționarea serviciilor pe care le propun de către potențialii clienți. Tocmai de aceea au și tendința de a se duce după ei, de a-și găsi loc cât mai aproape de middle class-ul bucureștean. Peisajul fotbalului de cartier devine astfel tot mai omogen. Copiii înscriși la academii sau tinerii care închiriază terenurile interacționează la fotbal cu oameni cu background-uri sociale similare, cu care împărtășesc niveluri similare de capitaluri. Cei care suferă în umbra efectelor capitalismului asupra Bucureștiului își permit sportul tot mai puțin. Practic, organizarea politică și economică actuală îi exclude din peisajul fotbalistic al capitalei rezultând o marginalizare sportivă care se adună la toate celelalte forme de excluziune pe care orașul le produce. În zona București-Ilfov, cel puțin 12.6% din populație se află, conform Institutului Național de Statistică, în risc de sărăcie sau excluziune socială. Adică aproape 330.000 de oameni a căror realitate devine și mai invizibilă în contextul unor inegalități spațiale care se accentuează, între zonele „mai bune” și cele periferice. Infrastructura sportivă a capitalismului local devine un alt instrument de excluziune socială, care formează o lume în care vom fi tot mai puțini capabili să îi înțelegem pe cei diferiți de noi.

Pentru a schimba măcar un pic această realitate nici nu trebuie să ne uităm prea departe. Putem să privim spre propriul trecut și să adaptăm la prezent niște lucruri care funcționau ceva mai bine. Am documentat intens în ultimii ani bazele sportive din cartierele Bucureștiului comunist. Multe dintre ele nu mai există sau sunt abandonate. Au devenit mall-uri, clădiri de birouri sau ansambluri rezidențiale, ori au fost dezmembrate parțial de proprietarii care așteaptă un viitor mai bănos. Am încercat să le pun pe o hartă și, în cazul celor mai relevante pentru sportul de masă al Bucureștiului, să le descopăr trecutul. Așa am ajuns să bat străzile Berceniului sau ale Chitilei, să vorbesc cu vecinii mai vechi din cartier, dar și cu foști fotbaliști sau antrenori care au activat la echipele care le foloseau. Inițial am căutat să înțeleg rolul acestor instalații sportive în dezvoltarea fotbalului de masă și, ulterior, al celui de performanță, care ne-a fericit pe mulți în perioada sumbră a anilor ‘80 și ‘90. Am descoperit însă că o bună parte dintre ele aveau un rol mult mai amplu în viața socială a cartierelor în care se găseau.

Girueta este, poate, exemplul cel mai frumos. Stadionul a fost construit în zona de sud a Bucureștiului, pe Drumul Găzarului, printre blocurile comuniste care au apărut odată cu el pe la mijlocul anilor ‘60. Azi, doar cunoscătorii pot realiza că pe vremuri aici s-a jucat fotbal. Porți nu mai sunt, tribunele au dispărut complet, fostele vestiare apreciate de jucători pentru sauna și bazinul de recuperare par din basme, iar din terenurile de antrenament care împrejmuiau stadionul nu a mai rămas nici o urmă. Spațiul viran este dominat temporar de boschetele abandonului. Cel mai probabil, natura va dispărea și ea în curând, sub viitorul hypermarket pe care un lanț internațional vrea să îl construiască aici, cu toate că aceeași corporație a mai construit un magazin similar la doar 300 de metri. Pentru a-și mai eufemiza un pic locul în cartier, dezvoltatorii au promis amenajarea unui teren de fotbal pe acoperișul viitoarei construcții, într-o mișcare jenantă de sportwashing[2] cu care pare că nici nu și-au bătut prea mult capul. Au încercat astfel să mai scape de nemulțumirile vecinilor care se întreabă ce rost are construcția care va aglomera și mai tare un cartier înghesuit, căruia nu prea i-au mai rămas multe locuri publice sau spații verzi. Pasiunea cu care oamenii mi-au vorbit despre Girueta m-a prins și pe mine în zilele în care ieșeam pe teren în zonă. Prin interviurile pe care le făceam, baza sportivă a devenit cumva preferata mea dintre toate cele pe care le descopeream prin cercetare. M-a fascinat faptul că, pe lângă foștii fotbaliști care îmi vorbeau despre calitatea facilităților sale din perspectiva sportivului, mulți vecini își aminteau mai degrabă rostul construcției în viața socială a cartierului. Girueta nu păstra doar o nostalgie legată exclusiv de meciurile de fotbal de care oamenii își mai aminteau. Contemporanii săi regretau dispariția unui loc central al sociabilității din viața cartierului, un spațiu în care se adunau atât vechii locuitori din zona de case, cât și nou-veniții ocupanți ai blocurilor comuniste.

„Erau mămici care veneau cu copiii la aer curat, că erau plopi. Se plimbau, dormeau copiii afară. Era liniște, nu mașină, nu gaze. Veneau oamenii bătrâni, își puneau cuvertura și stăteau prin tribune la plajă. Veneau cu prosopelul, cu sticluța să se ude și făceau plajă. Fata mea pe stadion dormea.” Victor a prins Girueta în cartier încă din anii în care stadionul a fost amenajat. De jur-împrejurul gardului care mărginea baza sportivă muncitorii plantaseră un rând de plopi care vara umbreau spectatorii și o parte din teren. Copacii au crescut repede devenind un punct de atracție important în zilele însorite de vară. În timp ce adulții și copiii își vedeau de recreere prin tribune sau spațiile verzi ale Giruetei, tinerii erau liberi să bată mingea pe terenurile de antrenament de lângă stadionul mare. Acesta era în mare inaccesibil publicului larg; gazonul trebuia protejat pentru echipele fabricii. În rest, însă, terenurile se foloseau la liber după terminarea antrenamentele grupelor de copii și juniori. Mircea a jucat aici în anii ‘80 și își amintește cum cartierul ocupa baza sportivă de câte ori putea. „Pe Girueta veneau unii care făceau mișcarea duminică dimineața pe teren, până la 40 de ani. Făceau un fotbal dimineața, puneau de un grătar, mici, bere și socializau. Nu îți interzicea nimeni nimic.” Accesul liber era foarte important pentru că le permitea tuturor să se adune în jurul terenului de fotbal. Imagini similare sunt rememorate de mulți dintre cei cu care am stat de vorbă. La Girueta ele sunt mai puternice, dar locul nu era o excepție.

Pentru cei care au prins Pantelimonul anilor ’70 sau ’80, Metalul amintește momente similare celor din povestea Giruetei. Spații verzi, lume care se aduna la recreere, copii și tineri care băteau mingea pe terenurile din spatele tribunelor, sau competițiile care adunau împreună oameni din cartier… un fel de sărbători câmpenești, așa cum le plăcea pe vremuri comentatorilor să descrie atmosfera de la meciurile României împotriva unor amatori din Andorra sau Liechtenstein. Cu mici diferențe vei auzi lucruri similare despre Tracțiunea, stadionul din enclava ceferistă din capătul Chitilei, despre Laromet din Străulești, Olimpia sau Urbis. Multe dintre cartierele construite în comunism au cunoscut astfel de povești.

Fără să aibă în spate o piață imobiliară care să limiteze terenurile orașului exclusiv la dimensiunea lor materială, multe dintre bazele sportive ale comunismului au fost construite în vecinătatea spațiilor de locuit. Lipsa nevoii de profit a contribuit și ea la accesibilizare. Fabricilor și instituțiilor care le amenajaseră nu le păsa atât de mult că ele sunt folosite fără să producă un venit direct. Până la urmă, în cartierele acelea locuia clasa muncitoare pe care sistemul comunist propaga că o susține. Astfel, mulți directori de fabrică, lideri sindicali și secretari de partid instituționali (aceasta era treimea care decidea unde să se ducă banii sportului muncitoresc) au pus pe picioare o infrastructură care a folosit atât sportului de performanță, cât și celui de masă și recreerii publice. Accesul „la liber” pe terenuri făcea ca toți băieții (mai rar și fetele) pasionați cât de cât de fotbal să aibă ocazia să joace, să fie văzuți și încorporați în structurile de bază ale sportului. Cei și cele cu mai puțin talent rămâneau cu niște locuri publice de cartier în care timpul liber nu era circumscris unei culturi a consumului, cum este cea care ne monopolizează azi recreerea.

În consecință, acest eseu este mai mult o formă de activism antropologic al nostalgiei decât un simplu rezultat de cercetare. Svetlana Boym vorbește despre o nostalgie care trebuie înțeleasă într-un sens prospectiv. Ea este rezultatul fanteziilor trecutului care determină nevoile prezentului. Nostalgia după stadioanele muncitorești de cartier nu este doar rezultatul unui trecut romanțat al celor care și-au trăit copilăriile și tinerețile pe lângă ele. Până la urmă, ei aveau acces la niște infrastructuri publice în care puteau să facă sport, să stea la povești sau să-și omoare timpul fără prea mare bătaie de cap. Bucureștenii de azi au centre comerciale, terenuri îngrădite și spații publice pricăjite înghesuite tot mai mult printre mașini. Sociabilitatea noastră depinde aproape exclusiv de ceea ce ne permitem să consumăm, inclusiv atunci când vorbim despre sport, iar acest viitor sună tot mai prost.

Interacțiunea cu „suferința” celor pe care i-a întâlnit pe terenul de fotbal l-a ajutat pe Sócrates să își dea seama cât de important e ca vocea acestor oameni să fie egală cu cea a celor mai privilegiați de societatea braziliană. El și-a folosit poziția socială pentru a impune democrația corinthiană, un mod de organizare a clubului la care juca, Sport Club Corinthians Paulista în care problemele erau discutate la comun, iar fiecare persoană avea un vot egal în gestionarea lor. Un astfel de sistem poate fi un model de inspirație pentru reparațiile de care societatea noastră are nevoie, iar spațiile publice sunt esențiale pentru crearea unor noi forme de înțelegere reciprocă. Viitorul nostalgiei ar putea începe pe terenul de fotbal.

Bibliografie

Boym, Svetlana. (2001). The future of nostalgia. New York: Basic Books. Boym, Svetlana. (2001). The future of nostalgia. New York: Basic Books.

[1] http://news.bbc.co.uk/sport2/hi/football/8840141.stm

[2] Practica prin care un individ, un grup, o firmă sau un stat încearcă să își îmbunătățească imaginea publică prin intermediul sportului, prin organizarea unor evenimente, finanțarea unor competiții, echipe sau sportivi și sportive sau orice alt fel de asociere cu obiective similare.