Locuirea în spații disputate. Case naționalizate, retrocedări și evacuări în București

de BOGDAN IANCU*

Abstract

Experiența locuirii în case naționalizate se configurează în anii ’50, când autoritățile socialiste, în baza decretului 92/1950 care a naționalizat imobilele de locuințe, au decis realocarea spațiului deținut de foștii proprietari. O parte au fost evacuați iar o altă parte au fost fost nevoiți să împartă parcele din spațiul locativ cu persoane – în special muncitori atrași din mediul rural către platformele industriale urbane – repartizate de aceleași autorități prin ICRAL[1]. Natura relațiilor de locuire a fost marcată în feluri mai mult sau mai puțin intense de biografiile patrimoniale ale acestor imobile. Voi descrie, în cele ce urmează, procesele de reconfigurare și negociere a geografiei spațiului domestic de după naționalizare, formele de socializare structurate între diferiții actori implicați, modurile în care procesele și, în cele din urmă, restituirile de facto, i-au împins pe unii dintre interlocutorii noștri la adoptarea unor strategii de amânare sau supraviețuire, de la locuirea în vecini sau la rude și până la bricolarea unor locuințe pe stradă imediat după evacuare. Un alt aspect notabil este cel al culturii materiale desenate în mod particular de forțele transformatoare ale acestor două evenimente istorice de natură politică și juridică.

*Acest articol reprezintă o versiune prescurtată a capitolului cu același titlu – autori Bogdan Iancu și Cosmin Manolache – din volumul “De la stradă la ansambluri rezidențiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureștiul contemporan” (coord. Natalia Negru), Pro Universitaria, 2016.

[1] Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă

Podcast Sfertul Academic

Bogdan Iancu

Autor

Bogdan Iancu este lector universitar doctor la Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. În 2011 a obținut titlul de doctor în antropologie și etnologie la Universita degli Studi di Perugia. A participat la stagii de pregătire şi cercetare la Université Libre de Bruxelles , Paris-X Nanterre, Universita degli Studi di Perugia, Swedish Biodiversity Centre – Uppsala. A participat la cercetări de teren finanţate prin CNCSIS, AFCN, ANCS – Wallonie Bruxelles International. A publicat (în) și editat volume de specialitate precum “Dobrogea. Identități și crize” (coord. Paideia 2009), “Prima mea călătorie în străinătate” (coord. Art. 2010), “Noi culturi. Noi antropologii” – Lucrările celei de-a VII-a conferințe anuale a Societății de Antropologie Culturală din România (coord. împreună cu Vintilă Mihăilescu şi Monica Stroe, Humanitas. 2012), “La masă cu oamenii Deltei. O cartografiere a practicilor gastronomice (coord. împreună cu Monica Stroe, Coresi 2012), “The Material Culture (Re)Turn in Anthropology: Promises and Dead-ends” (coord., Humanitas 2013), “Modes of appropriation and social resistance/ Moduri de apropiere si rezistenta sociala” (coord. împreună cu Gabriel Troc, Tritonic, 2015)

Andreea Chirică

Ilustratoare

Andreea Chirică este ilustrator și autor de bandă desenată. Publică din când în când desene pe instagram.com/persoana_fizica.

Daniel Popa

Actor Podcast

Daniel Popa este actor din 2000, când a absolvit UNATC-ul cu ultima generație a Olgăi Tudorache. A colaborat încă din studenție cu Teatrul Bulandra, dar cel mai mult a activat în zona independentă, la Teatrul LUNI de la Green Hours, cu care a participat la multe festivaluri naționale și internaționale. Daniel este fondatorul și directorul artistic al Asociației Culturale Doctor’s Studio. Ultimul proiect în care joacă este “Totul va fi diferit” – un performance online după un concept de Ilinca Manolache, realizat în colaborare cu Teatrul Mic, în care Daniel semnează și traducerea, adaptarea, montajul și regia.

P e 15 septembrie 2014, Jandarmeria, împreună cu agenți ai Poliției Locale au intrat în forță într-un imobil de pe strada Vulturilor nr. 50, în Sectorul 3 din București. Așa cum arăta socioloaga Irina Zamfirescu, care a documentat acest subiect: “Imobilul, un conac interbelic care a fost obiectul unui dosar de retrocedare încă din anul 2000, a fost multă vreme locuință socială pentru aproximativ 100 de persoane. Parte dintre acestea erau persoane evacuate în anul 2011 din strada Buzești de Primăria Generală a Municipiului București pentru un proiect de infrastructură. Restul familiilor erau locuitori ai acelor imobile dinainte de 1989, cu contracte legale încheiate cu fostul ICRAL și, ulterior, cu AFI”. O parte din bunurile acestor familii au fost încărcate în camioane și aruncate la groapa de gunoi.

Pe urmele acestui eveniment dramatic, devenit simptomatic pentru București în ultimul deceniu, am încercat să documentăm, un an mai târziu, locuirea în case naționalizate a foștilor proprietari și a noilor locatari (împreună sau separat, de la caz la caz) și reconfigurarea relațiilor sociale și a culturii materiale pe parcusul naționalizării și retrocedării. Materialul etnografic cules în perioada cercetării desfășurate în vara lui 2015 – atât cu proprietari de imobile retrocedate dar mai ales cu persoane evacuate din imobile naționalizate – face posibilă înțelegerea complexității experienței locuirii în case naționalizate și retrocedate, pe de-o parte, și a mutațiilor culturii materiale domestice ca rezultat al evenimentelor de ruptură, pe de altă parte.

Case naționalizate: Și au zis: să se dea la popor!

Istoria locuirii în case naționalizate își are începuturile în anii ’50, când, în baza decretului 92/1950, o parte din cetățenii României au fost relocați de către autoritățile socialiste din propriile locuințe iar spațiul rămas liber a fost realocat unor familii sau persoane, de cele mai multe ori străine foștilor proprietari. Redistribuirea spațiilor de locuit în imobilele naționalizate a însemnat înainte de toate începutul unui bricolaj locativ al acomodării intrușilor și foștilor proprietari unii cu alții și cu toții cu spațiul de locuit, reaolcat perpetuu. Una dintre etapele-cheie ale acestor istorii este evenimentul-fondator al perioadei coabitării și se structurează simetric antagonic, în funcție de poziția de pe care discută interlocutorul.

Noii chiriași, care descriu reabilitarea unui spațiu mortificat, aflat în degradare:

Aoleo…casa ziceai că e după un război, se vedeau cărămizile. Era o mare gaură aici, în perete, se vedea dincolo, la vecini. Dincolo am făcut noi, că într-un timp a căzut podeaua. Era antreu făcut, noi am dat jos şi am făcut baiepentru că nu aveam apă. Era de groază. Ne-am tras lumină, apă, ne-am tras noi de la proprietar pentru că vecinaavea. (Evacuată, zona Uranus)

Foștii proprietari, care asistă la transformarea deprimantă a universului material al imobilului prin apariția intrușilor:

Eu am încercat după retrocedare să refac, să aduc la lumină, inclusiv scara, care era vopsită ca la unitățile militare, cu verdele ăla nenorocit, era așa apăsătoare, balustrada era jegoasă. Am pus bormașina pe ea, am curățat-o, am șlefuit-o, aia chiar de mine e făcută. (Proprietar casă retrocedată, zona Piața Romană)

Au existat, așa cum era de așteptat, și forme de rezistență ale foștilor proprietari. Unul dintre interlocutorii noștri povește cum familia sa a reușit pe de-o parte să păstreze foștii chiriași dar și să introducă, succesiv, alții noi, dintre cunoscuții care locuiau în chirie în alte imobile din București. În acest fel se încerca un fel de securizare a mediului social al imobilului. G.P. (60 de ani) povește cu umor că nu a trăit senzația că i se înstrăinează complet casa și pentru că, în momentul în care a preluat una din camerele ocupate anterior de un inginer de la fabrica la care tatăl său fusese director, n-a trebuit să plătească o chirie foarte mare la ICRAL.

Coabitarea este marcată frecvent de senzația de intruziune și privare de intimitate, accentuată de utilizarea la comun a băilor și bucătăriilor dar și a holurilor, precarizând progresiv confortul locativ și obligându-i pe locatari să improvizeze soluții:

Tot parterul era ocupat de chiriași, fiecare cameră adăpostea o familie. Exista o singură baie și acea baie era folosită și ca bucătărie și erau cinci familii în acel spațiu. Și acolo mai stăteau două familii, una jos și una sus și conflictele se nășteau la baie și la bucătărie. Închipuie-ți că era baia, closetul, chiuveta, mașina de gătit, toate acolo. Toată lumea se ducea la baie pe un coridor, pe aicea, ajungeai acolo. Baia avea două uși. Una dădea la noi în cameră și una acolo, deci fiecare își încuia… (Proprietar imobil retrocedat, zona Calea Moșilor)

Pe de altă parte am remarcat că a existat și o strategie des utilizată în primii ani de după naționalizare care a constat în regruparea familiei pe un corp de etaj al imobilului astfel încât să se creeze forme minime de separare și protecție față de noii veniți:

Norocul familiei, ca să zic așa, a fost că i-a adunat pe toți în casa asta la parter, mai puțin o cameră. Deci, bunicu’, bunica și una din fete erau într-o cameră, eu, familia mea, mama, tata și cu mine într-o cameră. Trei surori au rămas aici, înghesuite, cum v-am spus. Eu n-am avut camera mea, am dormit cu ai mei. Bine, cameră mai mare, e adevărat… (Proprietar imobil retrocedat, Bulevardul Dacia)

Retrocedările, ruina și evacuații

După cum am arătat anterior, după căderea regimului comunist în 1989, unul din elementele-cheie ale redefinirii noului stat a fost decolectivizarea/de-comunizarea prin restituirea proprietăților, respectiv a terenurilor, a clădirilor industriale și a caselor și apartamentelor. Așa cum era de așteptat, restituirea proprietății private a reprezentat un subiect controversat în peisajul transformărilor postsocialiste din Europa Centrală și de Est, în condițiile în care fenomenul a ridicat probleme cu privire la justiția socială și responsabilitățile guvernelor naționale pentru acțiunile predecesorilor. În România repunerea în posesie a luat, nu de puține ori, forma dramatică a evacuărilor individuale sau colective, câteodată în plin sezon rece.

Cu toate încercările haotice de a proteja numărul mare de chiriași, în anii ‘2000 trotuarele și porțiuni din străzile din perimetrul central și pericentral al Bucureștiului au început să se populeze cu mormane de mobilier și acareturi împachetate în folii de plastic, bannere reciclate sau prelate, adevărate locuințe în aer liber ale evacuaților din fostele case retrocedate cărora autorităților nu erau pregătite sau dispuse să le ofere locuințe sociale. O casă-fantomă, cum o numesc arhitecții Alex Axinte și Cristi Borcan (2010, 17), “nu are pereți, uși ferestre ori acoperiș: este doar mobilier, perne, covoare, ficuși sau veselă, toate aranjate în grămezi strîns împachetate în carton și folie de protecție, inscripționate cu mesaje de protest, materializînd în stradă tot ce adună împrejur o familie în decursul vieții de interior”.

Majoritatea foștilor chiriași care au fost evacuați în urma proceselor de retrocedare tind să privilegieze statul ca agent vinovat pentru strămutarea în stradă în condițiile unei lipse totale de gestionare a situației post-evacuare, manifestând deseori înțelegere pentru demersul de recuperare a proprietății, dar nu atunci când este vorba de vânzare de drepturi litigioase:

Am zis gata, a venit proprietarul, nici nu am crezut că o să mai stau atâţia ani aicea. Că o să ne dea afară, normal. Ca şi eu dacă avem o casă, şi eu îi dădeam afară [sublinierea autorilor]. Casa mea, ieşiţi măi nene afară. Dar primăria e de vină, statul. Bun, ai dat legea asta ca să îţi iei casa după 50-60 de ani. Dar dă-le altă locuinţa. Deci proprietarii chiar nu au nimic. Nu dau vina pe ei, omul vine să îşi ia casa lui. (Evacuată, zona Uranus)

Investițiile în întreținerea, reparațiile și reabilitarea infrastructurii imobilelor făcute de-a lungul timpului de chiriașii care au avut contracte cu ICRAL, au instaurat forme de proprietate a căror valoare a fost ignorată sau eufemizată în procesul de restituire:

Deci eu am spus la toată lumea. N-am nimica cu omul ce a revendicat moştenirea, casa, ca şi eu m-aş bucura să câştig ceva în viaţă de la bunici, părinţi [sublinierea autorilor]. Dar dă-mi şi mie. Eu am investit în casa aia de la a la z. De la fundaţie până la acoperiş. Cu acte în regulă. Deci nu am intrat… că aşa a fost vorba. (Evacuat, zona Vulturilor)

Momentul în care chiriașii realizează că au din ce în ce mai puține șanse să câștige procesul coincide cu inițierea unui proces ireversibil de auto-precarizare prin stoparea oricăror investiții semnificative în infrastructura și cultura materială domestică. Contradicțiile din textele legilor care au vizat restituirea fostelor imobile par să fi potențat, conform interlocutorilor noștri, intrarea imobilelor într-un regim de instabilitate morfologică:

Era o lege pe care câștigam noi. Era legea 12 și cu ordonanța nu știu cât, care proteja chiriașii. Chiriașii au fost protejați dar în același timp și blocați. De fapt toată lumea era blocată, că nici propietarul nu putea să facă nimic. El nu putea să-și ia casa înapoi, nu putea nici s-o închirieze pe un preț cât de cât decent, i se impunea un preț și evident că asta îl punea și în situația de nu putea să investească nimic în casă, că nu era nebun să se apuce să schimbe instalațiile, dacă alea erau bușite, pe banii lui, în casa unora care… nu putea să profite în nici un fel. Chiriașul la rândul lui nu făcea nicio îmbunătățire pentru că știa că nu e casa lui, și atunci casele se degradau oribil, ceea ce se și vede la nivel de masă. Se vede, toate centrele de orașe sunt bulite pe chestia asta. Ce-a dărâmat Ceaușescu cu brutalitate și în termen foarte scurt este cel puțin egalat de distrugerea asta lentă dar foarte… lentă, mă rog, față de procesul ăla de demolare, dar totuși destul de rapidă. Ce s-a-ntâmplat în tranziție a fost distrugerea patrimoniului construit din centrul orașelor pe această bâlbâială a retrocedării. (Evacuat, zona Parcul Carol)

Imobilele pe cale să fie retrocedate, precum și cele restiuite, dar rămase prinse prin cordoanele ombilicale reprezentate de obligativitatea de a-i menține în chirie pe locatari, devin teritoriul unor acte de neglijență și sabotaj. Este una din modalitățile prin care se echilibrează relațiile de putere instaurate în geografia casei de către cei care și-o dispută.

În sens invers, paragina post-evacuare este factorul care generează angoase și neînțelegeri suplimentare foștilor chiriași, ajunși în stradă în urma acțiunilor de evacuare pentru că materializează gratuitatea intervențiilor agresive ale statului:

Au lăsat-o în paragină, deci pur şi simplu în paragină, au intrat oamenii, au făcut ce au vrut acolo, geamuri tocării, prize şi aşa mai departe, tot ce am lăsat acolo. Deci m-a dat pe mine afară ca să rămână în paragină. Nu ştiu, am înţeles că vrea să o vândă dar n-a găsit. (Evacuată, zona Uranus)

Alex Axinte și Cristi Borcan (2010) propuneau o tipologie utilă pentru analiza structurilor de locuire rezultate în urma evacuărilor de la începutul și jumătatea anilor 2000, pe baza unei scheme evolutive, de la casa-balot (cu bunurile adunate într-un pachet sprijinit pe fațada casei retrocedate sunt protejate de intemperii și supravegheate din vecinătate), casa-coridor (în care fațada fostei case este menținută ca perete de interior) și până la casa independentă spațial cu o morfologie și cu funcțiuni superioare celorlate (cu materiale termoizolante, plus „ușă normală, cu clanță, încuietoare și vizor”).

După cum remarcam la început, în cazul evacuării colective din Strada Vulturilor, acțiunea a fost urmată și de înstrăinarea unei importante părți din bunurile evacuaților depozitate în stradă. Interlocutorii noștri descriu peisajul strămutării în stradă ca pe un desant cu toate ingredientele violenței structurale:

Nimic nu mai e din casă. Au venit toate categoriile de poliţie. Jandarmii, poliţia locală, poliţia de sector, mascații. Toate astea. Şi i-au adus şi pe ăştia de la Rosal cu bascule să ne încarce bagajele. Am luat ce am apucat. Ce am apucat pentru că îmi luam copiii sau bagajul! După ce am ieşit afară cu copiii, am apucat de am luat o canapea pe care am băgat-o aici înăuntru şi îmbrăcăminte, şi un covor mai gros. (Evacuat,zonaVulturilor)

Ne-au scos cu mascații şi le-au luat aici, de pe bordură. Le-au luat şi le-au dus la Glina. Le-au aruncat acolo. Tuturor. Şi ne-a adus vecinul un pat, un scaun.Tot, că erau ale noastre. Ne-au luat televizoarele şi le-au aruncat în maşină. Sunt casete când ne-au filmat. De colo un lemn, de colo un placaj, ne-au mai ajutat oamenii ăştia de la ONG-uri, că ne-au dus și mobila la gunoi. Ne-au dat de mâncare, un ceai. (Evacuat, zona Vulturilor) 

Precizia chirurgicală cu care a fost pusă în scenă acțiunea amintește de „arta evacuării” teoretizată cu ironie neagră de arhitectul Cătălin Berescu (2010), care chestionează ideea că evacuarea ar fi doar un „episod tehnic neutru și necesar pentru a restabili legalitatea”.

În ultimii ani, dinamica proceselor de retrocedare s-a accelerat în special pentru că, observând că între inițierea procesului de repunere în posesie și finalul acestui demers trece o perioadă foarte lungă de timp, o parte a proprietarilor au vândut drepturile litigioase unor firme specializate. Ca urmare, capitala a devenit locul geometric al locuirii pe stradă în urma evacuărilor. Evacuații trebuie să înfrunte vremea capricioasă dar și permanenta presiune a autorităților locale de a elibera spațiul public ocupat în mod natural de către aceștia. Evacuările masive de la sfârșitul lunii septembrie 2014 au arătat, dacă mai era nevoie, că statul nu numai că nu era pregătit să-i asiste pe cetățenii aflați în situații vulnerabile dar că și contribuie la precarizarea situației acestora. În tot acest timp o mare parte din peisajul locativ disputat se degrada fizic în așteptarea oportunităților salvatoare ale pieței…

Bibliografie

Axinte, A. și C. Borcan. „Evacuarea fantomei”. În Evacuarea fantomei. Arhitecturi ale supraviețuirii, Alina Șerban (ed.), pp. 16-22. București: Centrul de Introspecție Vizuală.

Berescu, C. „Câte ceva despre arta evacuărilor în Rmânia anilor 2000”. În Evacuarea fantomei. Arhitecturi ale supraviețuirii, Alina Șerban (ed.), pp. 113-120. București: Centrul de Introspecție Vizuală.