Legăturile dintre boală, guvernare și subiectivitate țin de memoria noastră recentă, de epidemia ce tocmai a trecut. La fel și cele legate de fracturi și conflicte sociale și politice legitimate medical și biologic. Poate o poveste a epidemiilor din trecutul mai îndepărtat să ne spună ceva astăzi? În cele de mai jos încerc să zic, pe scurt, că da – bolile și crizele trecute ne pot spune ceva, doar că e nevoie, pentru asta, de un efort istoric și antropologic.
Trecutul nu e o oglindă sau un rezervor de învățăminte care ne fac mai înțelepți o dată cu trecerea timpului. E nevoie de continue medieri între prezenturi și trecuturi, care pot intra în rezonanță unele cu altele dacă efortul e reușit. În cazul de față, alături de memorie, niște istorie medicală și etnografie istorică sînt necesare să vedem, mai nuanțat și mai bine, ce ni s-a întâmplat în trecutul recent – printr-o trecere prin bolile secolului al nouăsprezecelea.
Istoricul și antropologul australian Warwick Anderson vedea spațiul colonial american din Filipine, instituit prin medicina tropicală, ca rezultatul unui “colonialism excremențial”. Medicii americani își reprezentau corpurile filipineze ca negații totale ale sănătății și civilizației, transformându-le în construcții grotești. Un sublim și o transcendență a corpurilor, de partea modernă, și o abjecție a excrețiilor insuficient controlate, de parte cealaltă.
În România, unde la 1888 nu prea existau nici filipinezi și nici americani, medicul I.V. Ștefănescu, într-un raport asupra nou înființatului spital rural din Horezu, îi descria pe pacienți ca vorbind o „limbă aspră și săracă”, având fețe lipsite de expresie, idei religioase animiste și suferind de „aberații” ale instinctelor afective. Erau similari populațiilor „primitive” din Australia și insulele Andaman, aproape de pragul civilizațional cel mai de jos, cel al „fuegienilor” din Țara de Foc. Trăiau în simbioză cu paraziții și viermii, care deveniseră membrii ai familiilor țărănești. Nu aveau rușine, practicau bestialitatea, erau leneși, bețivi, hoți, mincinoși, iar femeile lor iubeau luxul și se împodobeau cu zorzoane fără valoare.
Cam în aceeași perioadă, Iulius Popper (1857-1893), inginer și aventurier român, născut într-o familie de negustori de antichități din București, exploata minele de aur, bătea monedă proprie și masacra populația băștinașă din Țara de Foc, pe fuegienii care semănau atît de bine cu țăranii de care se îngrozea Ștefănescu.
Acești țărani erau primitivi, sălbatici și incapabili să își asume forma modernă a subiecților medicali, a indivizilor capabili de răspundere și igienă individuală. Un fel de filipinezi în fața medicilor americani. Problema era că, oricît de mult le-ar fi plăcut să fie rasiști și coloniali, medicii autohtoni trebuiau să funcționeze într-o schemă de identitate națională. Oricît ar fi fost de fuegieni, cei din Horezu erau oarecum români și concetățeni cu Ștefănescu, care nu putea să îl imite prea tare pe Popper.
Țăranii nu fuseseră văzuți întotdeauna ca atît de primitivi. Cu mai mult de cincizeci de ani înainte, Dimitrie Caracaș (1773-1828), un alt medic din Muntenia, scria Topografia Țării Românești între 1825 și 1828. Medicul bucureștean făcea parte din generațiile de medici greci, cu studii la Viena și Halle, care formau stratul, destul de firav, al corpului profesional medical dinaintea reformelor lui Carol Davila. Pe lângă scrierea acestei cărți, Caracaș fondează și conduce spitalul Filantropia, introduce vaccinarea anti-variolică, în 1804, și este membru în comisia sanitară a orașului București. Moare de ciumă, la 1828, după ce, la cererea conducerii armatei ruse din București, redactează un atestat care neagă existența bolii.
Populația din Țara Românească era împărțită, după Caracaș, în două “clase”: boierii și țăranii. Comercianții și meseriașii se socoteau, după viața pe care o duc și hrana pe care o consumă tot în clasa boierească. Caracaș descrie, simplist dar uneori cu lux de amănunte, geografia, hidrografia, botanica și zoologia locurilor. Când vine vorba de locuitori, argumentația are doi poli – pe de o parte “sărmanul popor trăiește împilat și mizerabil sub toate privințele”, pe de altă parte, “aptitudinea naturală ce are acest neam spre a primi cultura dă speranțe sigure că un guvern potrivit și generos poate în scurt timp să-i consolideze fericirea și prosperitatea și să-l facă demn de strămoșii lui”. (Caracaș, 92)
Populația scade și locuitori erau lipsiți de energie și leneși. Traiul ambelor clase, spune Caracaș: “tinde mai mult spre stricăciune decât spre păstrarea și întărirea puterilor trupești și a igienei; căci puterile fizice, robuste, ale celor dintâi [boieri] se vatămă de abuzuri, de excese și de lene, iar ale celorlalți [țărani] se consumă și se degenerează din cauza muncilor continui și forțate, a lipsurilor, a proastei nutriții și a amărăciunilor sufletești; de aceea atât corpul cât și mintea le sunt prostite.”(96)
Cu toate acestea Caracaș era optimist – o mai bună guvernare și administrare, educarea populației, ar fi modificat, rapid, starea proastă de lucruri. El este îngrozit de ciuma din 1813, la care asistă și din cauză căreia fuge din București, și, cu toate acestea, moare la ciuma din 1828, dar el nu trăiește încă într-un spațiu carantinar. De abia după primele valuri ale holerei (1831-1832), Țările Române se confruntă, radical, cu igiena publică și carantina. Reforma sanitară este răspunsul la nevoia de modernitate a unor locuri și locuitori definiți prin lipsa structurilor medicale, sociale, statale și naționale.
Ca să înțelegem situația complicată în care se afla doctorul Ștefănescu, Caracaș nu e suficient – avem nevoie și de povestea unui alt doctor, venit, ceva mai tîrziu, din Boemia în România: Iacob Felix. Între grecul/aromânul Caracaș și evreul Felix, emigranți rapid integrați în societatea locală, dornici să îmbunătățească starea țării și populației unde se găseau, diferența nu este atât una de cunoaștere medicală, ambii încearcă să adapteze igiena publică/ poliția sanitară germană sau austriacă la spațiul local. Diferența majoră constă însă în faptul că Felix simte nevoia unui proces de reformă sanitară radical.
Născut în Boemia, în 1832, într-o familie evreiască de mici funcționari publici, a urmat cursurile Facultății de Medicină la Praga și apoi s-a mutat la Viena, unde a obținut titlul de doctor. În 1858, fără șanse de a găsi o poziție la Viena, a decis să se mute în Țara Românească. În același an a devenit medic de stat la unul dintre posturile de carantină de pe Dunăre, de unde a trecut rapid la o poziție administrativă mai înaltă: medic-șef al districtului Muscel. În 1861, era medic-șef al Bucureștiului. În scurt timp, a devenit profesor la Școala de Medicină și a conceput prima lege sanitară din România. O carieră foarte rapidă, dar nu ieșită din comun, într-o țară aflată în mare deficit de medici și în fața unei probleme existențiale: carantinarea și nevoia de a exporta, fără piedici, cereale, prin porturile de la Dunăre. Cordonul de carantină oprea, la suspiciunea de infectare, vapoarele, oamenii, mărfurile și cerealele pentru săptămâni sau luni întregi. Relaxarea carantinei și comerțul liber pe Dunăre, presupunea însă construcția unui sistem sanitar și igienic în restul țării.
Proiectul social-sanitar al lui Iacob Felix prevedea, într-o cheie democratic-utopică, o guvernare în care fiecare membru al societății să devină parte voluntară a reformei sanitare. Sănătatea publică urma să fie o știință care să creeze „sănătate pentru toți”, bazîndu-se pe structurile locale și comunitare. Era singura soluție de fapt, în lipsa competențelor și resurselor necesare ale statului. Din anii 1870, cu greu, elitele medicale și politice românești încearcau să construiască infrastructura proiectului igienic național.
Țăranul român însă, pentru a putea să creeze statul modern, care la rândul său să îl transplanteze din mizerie în națiunea și medicina modernă, trebuia să facă posibil exportul unor cantități tot mai mari de cereale. Ceea ce însemna rezolvarea problemei carantinei față de epidemia recurentă de holeră, ce bloca exporturile de grîne și implicit construcția statului, a igienei și a țăranului modern. Igiena și medicina au încercat să rezolve paradoxul prin translatarea carantinei de la Dunăre și Prut spre orașele și satele din interior: prin sanitaționism. Carantinele puteau fi desființate dacă exista o stare igienică satisfăcătoare în interiorul țării.
Pe măsură ce sistemul statal și medico-sanitar se extindea, trupurile sănătoase și bolnave (sau chiar moarte) deveneau direct importante nu doar pentru rude, sau pentru viața rituală și comunitară a satelor și mahalalelor, ci și pentru stat și națiune. Aparatul de sănătate publică încerca să unească corpurile țărănești cu cele urbane, într-un corp național mai larg, în care medicii, funcționarii publici și elitele politice se străduiau să construiască relații sănătoase și controlate între corpuri.
Acest proces, laborios și costisitor, în care Iacob Felix a fost un personaj central, a dus însă la o criză majoră. Pe măsură ce, pe la începutul anilor 1880, statisticile medicale deveneau mai precise, iar experiența directă a igieniștilor și a medicilor cu țăranii mai frecventă, criza sistemului sanitar devenea mai evidentă. Țăranii păreau să fi scăpat de primul primitivism – cel pre-igienă publică, descris, cu oarecare simpatie, de Caracaș – prin combinația de comerț-stat-igienă publică. Cu toate acestea, pentru mulți dintre medici, redevin primitivi, ba chiar mai primitivi decît orice primitivi, fiindcă nu răspund suficient de bine marelui efort de modernizare al statului și medicinei. E paradoxul fuegian al modernității românești, de care se lovește antipaticul doctor Ștefănescu.
După mai mult de zece ani de eforturi, mizeria, apele poluate și murdare, mirosurile, animalele moarte și vii, bolile și epidemiile nu puteau fi reglementate, evacuate și disciplinate într-un mod satisfăcător. Stăpânirea statului și a administrației publice asupra vieții cetățenilor săi părea să eșueze, să se dizolve, odată cu deșeurile, gunoaiele și infecțiile necontrolate ce inundau orașele și satele. Vina eșecului re-devine cea a corpurile țărănești mizere și a lipsei de civilizație din lumea rurală. Optimismul anilor 1870 dispăruse. Unul dintre primele semne ale eșecului proiectului sanitar este vizibil în discursul anti-țărănesc din ce în ce mai pronunțat în cadrul profesiei medicale, în anii 1880 și 1890.
În același timp însă, țăranul român era văzut – de oameni asemănători ca studii, gusturi și clasă socială cu doctorul Ștefănescu – ca fiind singura rădăcină, nu doar economică dar și culturală, pe care se putea construi România modernă. Țăranul era o ființă hibridă, uneori chiar monstruoasă, care putea fi cînd imaginea mizeriei și degradării umane totale, cînd cea a substratului etnic, economic și cultural sănătos, pe care se putea construi statul național modern. Această ambivalență a săteanului român e un ingredient important a magiei construcției naționale.
Principala fractură din corpul politic național a dus la criza modelului democratic de sănătate publică. Igiena publică și medicina ar fi trebuit să facă parte din și să modifice mediul de viață al marii majorități a românilor: țăranii. Cum profesiile și științele nou naționalizate funcționau aproape exclusiv în orașe, la granițele statale și în porturile fluviale carantinabile, ele nu se dovedeau a fi suficient de naționale. Dacă țăranii nu puteau deveni parte integrantă a noului corp sanitar colectiv, era reforma medicală suficient de socială și, mai ales, națională?
Paralel cu acest tip de discurs, tot din interiorul sistemului național al igienei publice, a ieșit la suprafață un conglomerat de temeri și frici privind reducerea demografică și vitală a masei poporului. Țăranii nu erau primitivi și lipsiți, de fapt, de naționalitate, ca la Ștefănescu, ci degenerați, dar naționali. Reprezentantul cel mai vizibil și mai important al acestui discurs era medicul Constantin Istrati. El se va folosi de neîndeplinirea promisiunilor democratice lansate prin discursul igienist al lui Felix, pentru a schița o explicație a destinului „elementului românesc” centrată pe conceptul „degenerării rasiale”.
Către 1880, pe fundalul discursului reformist în medicină și igienă se schița spectrul unei căderi demografice, a cărei observație devenise posibilă prin progresele făcute de știința populației, ea însăși rezultat al cercetărilor epidemiologice. Declinul demografic apărea ca o amenințare directă asupra binelui public. Totodată, acesta făcea loc speculațiilor privind „rasa” pe care trebuia construit statul și națiunea, din ce în ce mai mult percepută ca obiect al unei conservări de tip cultic, privind atât numerele absolute, cât și calitatea ei biologică.
Noțiunea de rasă nu putea oferi un sens stabil, ghidat de știință și ereditate, acelui „element românesc” ce constituia poporul român – nu fără a exclude complet „elementele” neromânești. Uneori, rasa părea să indice diferențele biologice ireductibile care îi separau pe români de evrei, sau chiar de bulgari. Alteori, ea doar indica vag rezultatul istoric al unui proces istoric prelungit și continuu, inițiat de întâlnirea etno-genetică dintre daci și romani. În acest caz, (aproape) toți locuitorii din prezent ai României puteau deveni participanți în construcția națiunii, cu condiția să își ofere sau cedeze moștenirea istorică proprie trunchiului istoric cel mai vechi, mai central, reprezentat de “elementul românesc”.
Argumentul axat pe „degenerarea rasială” răspundea nevoii unui discurs legitimat științific asupra problemelor legate de constituția națiunii și a poporului. Interpretarea lui Istrati se hrănea din neputința modelului igienei publice de a furniza “sănătate pentru toți”, dar se împiedica de aceeași ruptură radicală care îl blocase pe acesta. Într-un sistem politic bazat pe votul cenzitar, țăranii furnizau un artificiu retoric fundamental, dar erau mai puțin importanți când era vorba de politicile guvernamentale sau de partid. Un set de politici, ancorate în „elementul românesc” definit rasial, dintr-o populație mai largă, ar fi trebuit să fie bazat pe țărani, mai puțin pe clasele urbane sau pe marii latifundiari, a căror românitate era greu de abordat sub aspect rasial. Discursul lui Istrati era creat pentru o elită urbană care devenea interesată de constituția națională a poporului. Totuși, el n-ar fi putut fi aplicat peisajului modernității sociale al României sfârșitului de secol XIX – constituit mai ales din porturi cosmopolite, fluviale și maritime, din marile orașe București și Iași, și din câteva alte orașe mai mici. Rasismul științific descoperit și părăsit de Istrati va reapărea însă, în alte condiții, în perioada interbelică.
Legăturile dintre boală, guvernare și subiectivitate țin de memoria noastră recentă, de epidemia ce tocmai a trecut. La fel și cele legate de fracturi sociale și politice legitimate medical și biologic. Nu e nimic de învățat direct de aici. Trecutul nu e o oglindă sau un rezervor de învățăminte. Dar alături de memorie, niște istorie medicală și etnografie istorică ne ajută să vedem, mai nuanțat, ce ni s-a întâmplat.